Matache contra Romaniei - Neexecutare sentinta plata despagubiri Legea 10/2001
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
Cauza MATACHE ŞI ALŢII contra ROMÂNIEI
(cererea nr. 38113/02)
Hotărâre
Strasbourg
19 octombrie 2006
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaMatache şi alţii contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B. M. ZUPANCIC, preşedinte,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
E. MYJER
DAVID THOR BJORGVINSSON,
Doamnele I. ZIEMELE,
I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şi Domnul V. BERGER, grefierul secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 28 septembrie 2006,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 38113/02) îndreptată împotriva României prin care trei cetăţeni ai acestui stat, Domnul Constantin Matache şi Doamnele Elena Matache şi Zenovia Spîncean (“reclamanţii”), au sesizat Curtea la data de 14 octombrie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Protecţie a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale (“Convenţia”).
2. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de împuternicitul său, Domnul B. Aurescu, apoi de Doamna Roxana Rizoiu şi în final de Doamna B. Ramaşcanu, care i-a înlocuit în funcţii.
3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea (secţia a doua) a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, el a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
4. La 1 noiembrie 2004 Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 al regulamentului). Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a treia secţii remaniată astfel (articolul 51 § 1).
5. La 3 februarie 2005, camera a invitat Guvernul să prezinte observaţii suplimentare în privinţa eficienţei legilor de reparaţie în urma naţionalizării bunurilor.
DE FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamanţii, frate şi surori, s-au născut în 1934, 1936 şi respectiv în 1940 şi locuiesc în Ploieşti.
7. Printr-o sentinţă din 23 mai 2002, judecătoria Brăila a modificat o hotărâre a Primăriei din Jirlău (“Primăria”) şi a constatat că reclamanţii aveau dreptul de a încasa, cu titlu de reparaţie, în acelaşi timp 8.121.355.670 lei româneşti (ROL) pentru o moară, 4.647.835.922 ROL pentru utilajul său şi 464.779.000 ROL pentru terenul aferent, imobile care au aparţinut părinţilor lor şi care au fost naţionalizate în 1949. Ea a reţinut de asemenea că în temeiul legii nr. 10/2001 (“legea nr. 10”), Primăria avea obligaţia de a transmite sentinţa, imediat ce va fi devenit definitivă, Prefecturii Brăila (“prefectura”) pentru a centraliza datele în vederea plăţii despăgubirilor.
În lipsa apelului părţilor această sentinţă a devenit definitivă.
8. La 3 iulie 2002 reclamanţii au notificat sentinţa primăriei.
9. La 12 iulie 2002 ei au cerut prefecturii plata sumelor acordate de tribunal. Aceasta din urmă i-a informat asupra imposibilităţii plăţii din cauza lipsei unei decizii a primăriei în acest sens luată în conformitate cu sentinţa din 23 mai 2002. Ea i-a asigurat că, imediat ce o asemenea decizie îi va fi transmisă, o va executa, în conformitate cu dispoziţiile legii nr. 10.
10. La 29 iulie 2002, executorul judecătoresc a ordonat primăriei să plătească reclamanţilor suma fixată de tribunal.
11. La 30 iulie 2002 primăria a luat o hotărâre prin care recunoştea reclamanţilor dreptul de a li se plăti reparaţia ordonată prin sentinţă. Ea a decis apoi transmiterea tuturor documentelor justificative la prefectură pentru ca aceasta să poată plăti sumele în cauză.
12. În urma unei noi cereri formulată de executorul judecătoresc, primăria l-a informat, la 6 noiembrie 2002, că nici-o plată nu va fi efectuată înainte de adoptarea de către Ministerul Finanţelor a normelor pentru aplicarea legii nr. 10 privind plata reparaţiilor ordonate de instanţe.
13. În paralel, primăria a formulat în faţa tribunalului judeţean Brăila o contestaţie împotriva executării sentinţei din 23 mai 2002. La 3 decembrie 2002 respectivul tribunal a dat câştig de cauză contestaţiei, considerând că executorul judecătoresc înţelese greşit dispozitivul respectivei sentinţe, care nu făcuse decât să constate sumele datorate reclamanţilor. În consecinţă, primăria nu era obligată să le plătească orice, sumele trebuind să fie centralizate de prefectura care îi va plăti ulterior în temeiul dispoziţiilor legii nr. 10.
Asupra apelului reclamanţilor Curtea de apel Galaţi a decis din nou asupra contestaţiei şi, într-o hotărâre din 20 februarie 2003, a ajuns la aceeaşi concluzie ca şi tribunalul judeţean.
Sesizată printr-un recurs împotriva respectivei hotărâri, Înalta Curte de casaţie şi justiţie, printr-o hotărâre definitivă din 16 decembrie 2003, respinge drept tardivă contestaţia primăriei fără a rejudeca fondul.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
14. Reglementarea internă pertinentă, şi anume extrasele din codurile civil şi de procedură civilă şi din legea nr. 188/2000 asupra executorilor judecătoreşti este descrisă în decizia Roman şi Hogea contra României (nr. 62959/00, 31 august 2004).
15. Extrasele pertinente ale legii nr. 10/2001 asupra regimului juridic al bunurilor imobile confiscate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 şi modificările sale prin legea nr. 247/2005 se regăsesc la paragraful 23 al hotărârii Străin şi alţii contra României, nr. 57001/00, 21 iulie 2005 şi la paragrafele 23-24 ale hotărârii Porteanu contra României, nr.4596/03, 16 februarie 2006.
16. Legea nr. 247/2005 prevede că despăgubirea la care au dreptul persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat şi a cărei sumă este fixată în urma unei proceduri administrative de către comisia centrală, este constituită dintr-o participaţie la un organism de plasare a valorilor mobiliare, organizat sub forma societăţii pe acţiuni Proprietatea. În principiu, beneficiarii unei asemenea despăgubiri primesc titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, articolul 3 al legii mai sus menţionată precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.
17. La 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă în registrul comerţului al Municipiului Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acţiuni emise de Proprietatea şi ca aceste acţiuni să poată face ulterior obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiară, trebuie ca mai întâi să se urmeze procedura de acceptare din partea Consiliului Naţional al Valorilor Mobiliare (“CNVM”). Conform calendarului estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectivă în bursă este prevăzută pentru sfârşitul anului 2006.
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE DE ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI
18. Reclamanţii se plâng că executarea sentinţei din 23 mai 2002 le-a împiedicat dreptul lor de acces la un tribunal, aşa cum este prevăzut de articolul 6 al Convenţiei, care prevede astfel:
“Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale_ de către un tribunal_ care va hotărî_ asupra contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ ”.
A. Asupra admisibilităţii
19. Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că aceasta nu se loveşte de nici-un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. În fond
20. Guvernul consideră că singura obligaţie exigibilă impusă de sentinţa din 23 mai 2002 era cea a primăriei de a trimite dosarul la prefectură şi că a fost executată. În opinia sa, sentinţa nu era executorie în privinţa sumelor stabilite de tribunal, acestea nu constituiau o creanţă sigură şi exigibilă, în măsura în care puteau fi plafonate (conform articolului 40 al legii nr. 10). Poziţia instanţelor hotărând asupra contestaţiei împotriva executării sentinţei a confirmat-o şi faptul că această contestaţie a fost în sfârşit respinsă ca tardivă nu schimbă soluţia fondului.
În consecinţă, Guvernul consideră că sentinţa din 23 mai 2002 a fost executată, nici-o altă obligaţie nereieşind de aici pentru autorităţi.
21. În observaţiile sale suplimentare din 7 martie 2005 Guvernul menţionează că neexecutarea eventuală a sentinţei din 23 mai 2002 nu se pune decât începând din 16 decembrie 2003, dată la care contestaţia împotriva executării înaintată de primărie a fost respinsă.
22. În orice caz, el consideră că întârzierea în executare este justificată prin complexitatea procesului legislativ pentru adoptarea legii speciale pentru reparaţie.
Citând cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein contra Germaniei ([GC], nr. 42527/98, § 44, CEDO 2001-VIII), Guvernul consideră că restricţia impusă dreptului de acces al reclamanţilor la un tribunal prin adoptarea tardivă a legii de reparaţie urmărea un scop legitim şi era proporţională şi nu aduce deci atingere respectivului drept.
Trebuie menţionat că au fost emise circa 210.000 notificări pentru restituire în temeiul legii nr. 10, suma indemnizaţiilor ridicându-se la 70% din bugetul de stat din 2003. Dată fiind complexitatea problemei, el consideră că adoptarea legii speciale era justificată şi că termenul de un an prevăzut pentru adoptarea sa era proporţională cu scopul legitim urmărit de lege.
23. Reclamanţii se opun tezei Guvernului. Ei menţionează că dreptul lor la plata despăgubirii nu este întemeiat pe decizia primăriei din 30 iulie 2002, ci pe sentinţa din 23 mai 2002, care este executorie în ceea ce priveşte plata sumelor fixate.
24. Curtea constată că în cazul în speţă există o controversă asupra eficienţei sentinţei din 23 mai 2002 şi obligaţiilor pe care aceasta le impune autorităţilor. Astfel, o parte din autorităţile sesizate cu executarea au considerat că sentinţa era executorie ca atare (paragrafele 9 şi 10 de mai sus), în timp ce primăria nu a considerat-o niciodată executorie. Această controversă nu a fost soluţionată de instanţele care au hotărât asupra contestaţiei împotriva executării sentinţei, în măsura în care respectiva contestaţie a fost în final respinsă ca tardivă. Amintind că nu este sarcina sa să interpreteze legislaţia naţională (Brualla Gómez de la Torre contra Spaniei, hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, pag. 2955, § 31), Curtea consideră că nu este necesar să analizeze această controversă, în măsura în care ajunge la concluzia că într-o ipoteză ca şi în alta dreptul de acces al reclamanţilor la un tribunal a fost oprit din motivele care urmează.
1. Obligaţia de plată reieşită direct din sentinţă
25. Presupunând că faptul că instanţele au stabilit suma datorată reclamanţilor cu titlu de despăgubire este suficientă pentru a face obligaţia de plată executorie, Curtea aminteşte că sentinţa din 23 mai 2002 nu a fost nici executată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzută de lege. În plus, motivele pe care administraţia le-ar fi putut invoca pentru a justifica o imposibilitate obiectivă de executare nu au fost niciodată aduse la cunoştinţa reclamanţilor prin intermediul unei decizii a justiţiei sau administrativă formală (Sabin Popescu contra României, nr. 48102/99, § 72, 2 martie 2004).
26. Ori, executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, indiferent a cărei instanţe este, trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul articolului 6 al Convenţiei. Dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părţi (Imobiliara Saffi contra Italiei [GC], nr. 22774/93, § 63, CEDO 1999-V).
27. Curtea nu împărtăşeşte poziţia Guvernului conform căreia autorităţile nu erau obligate să execute sentinţa decât începând de la data la care contestaţia împotriva sentinţei a fost respinsă. Ea aminteşte că administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiţiei şi că dacă administraţia refuză sau omite să se execute sau întârzie să o facă, garanţiile de la articolul 6 de care a beneficiat justiţiabilul în timpul etapei judiciare a procedurii pierd orice raţiune de a fi (Hornsby contra Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, pag. 510-511, § 41).
28. În plus, nu este cazul să se ceară unui individ, care a obţinut o creanţă împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să demareze ulterior o procedură de executare forţată pentru a obţine despăgubirea (Metaxas contra Greciei, nr. 8415/02, § 19, 27 mai 2004).
2. Plata netrebuind să fie făcută decât după adoptarea legii speciale
29. Presupunând, aşa cum indică Guvernul, că sentinţa din 23 mai 2002 nu conferă reclamanţilor dreptul la plata sumelor stabilite de tribunale şi că despăgubirea trebuie să fie stabilită ulterior, în temeiul unei legi speciale, Curtea consideră, la fel ca reclamanţii, că dreptul lor de a li se plăti o despăgubire având drept bază sumele stabilite de instanţe decurge în orice caz din sentinţa din 23 mai 2002 şi nu din decizia administrativă ulterioară.
30. Ori, ea a constatat deja că chiar dacă legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10 garantează, teoretic vorbind, un drept la o despăgubire pentru persoanele care se află într-o situaţie similară celei în speţă, lipsa prelungită a despăgubirii nu este luată în calcul de această lege (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu citat anterior, § 34). În plus, Curtea nu are nici-o indicaţie asupra perspectivelor de succes ale unei proceduri bazată pe această nouă lege.
Ori în cazul prezent, deşi suma despăgubirii a fost fixată într-o primă etapă la 23 mai 2002, în prezent, adică după patru ani, ea nu a fost nici efectiv plătită reclamanţilor nici cel puţin examinată în vederea unei eventuale plafonări.
31. În consecinţă, prin jocul legilor, deşi reclamanţii au obţinut fixarea despăgubirilor la 23 mai 2002, ei nu pot totuşi să le încaseze. Sentinţa din 23 mai 2002 este astfel ineficientă, punând în cauză dreptul însuşi al reclamanţilor de acces la un tribunal.
Asupra acestui punct Curtea aminteşte că dacă dreptul de acces la tribunale nu este absolut şi se pretează la limitări implicit admise, deoarece ordonă prin natura sa însăşi o reglementare a statului, aceste limitări nu pot restrânge accesul oferit individului într-un fel sau până într-un punct astfel încât dreptul să fie atins în propria sa substanţă. De asemenea, o asemenea limitare nu se leagă de articolul 6 § 1 decât dacă tinde către un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein citat anterior, § 44).
32. Curtea admite, la fel ca Guvernul, că limitarea dreptului de acces al reclamanţilor la un tribunal urmărea un scop legitim, în măsura în care corespundea necesităţii de a adopta o lege în domeniul de interes general care constituie restituirea imobilelor naţionalizate. Cu toate acestea, fără a neglija complexitatea problemei de soluţionat, ea consideră că o sarcină disproporţională atârnă pe umerii reclamanţilor, în măsura în care, la distanţă de peste patru ani de la stabilirea despăgubirilor şi, mai ales, de peste un an de la adoptarea acestei noi legi, ei încă nu le pot încasa şi nu au nici-o garanţie că vor primi respectivele sume în viitorul apropiat.
33. Prin urmare, Curtea ajunge la concluzia că în orice caz s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATĂ DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
34. Reclamanţii denunţă o atingere adusă dreptului lor de proprietate din cauza neexecutării sentinţei din 23 mai 2002. Ei invocă articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
35. Guvernul contestă această teză, subliniind că reclamanţii nu au o creanţă stabilită şi exigibilă. El citează cauza Constandache contra României ((decizie), nr. 46312/99, 11 iunie 2002).
În plus, el consideră că Parlamentului îi revine sarcina de a adopta o lege de reparaţie şi că o eventuală ingerinţă rezultată dintr-o neadoptare era prevăzută de lege, adică articolul 40 al legii nr. 10 şi ordonanţele de urgenţă a Guvernului care au prelungit ulterior termenul prevăzut şi urmărea un scop legitim cu care era proporţional, dată fiind în special complexitatea procesului de reparaţie. El consideră în fine că acest caz este diferit de cauza Almeida Garett, Mascarenhas Falcăo şi alţii contra Portugaliei (nr. 29813/96 şi 30229/96, § 54, CEDO 2000-I) în care Curtea a constatat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 în măsura în care o perioadă de 24 de ani s-a scurs fără ca reclamanţii să încaseze despăgubirea.
36. Reclamanţii contestă poziţia Guvernului, estimând că au un drept executoriu de a obţine sumele ordonate prin sentinţa din 23 mai 2002 pe care autorităţile continuă să nu le acorde.
37. Curtea relevă că această plângere este legată de cea examinată mai sus şi trebuie deci de asemenea să fie declarată admisibilă.
38. Dacă se acceptă că sentinţa din 23 mai 2002 este direct executorie, Curtea aminteşte că a fost deja hotărâtă în asemenea cazuri încât neexecutarea implică o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie (a se vedea cauzele Metaxas citată anterior, Prodan contra Moldova, nr. 49806/99, §§ 60-62, CEDO 2004-III, şi Sandor contra României, nr. 67289/01, §§ 34-37, 24 martie 2005).
Ea nu vede nici-un motiv să se îndepărteze, în cazul în speţă, de concluzia la care a ajuns în cauzele citate anterior.
39. Dacă plata reparaţiilor nu trebuie făcută decât după adoptarea legii speciale, Curtea aminteşte mai întâi că reclamanţii au obţinut o primă evaluare a despăgubirilor la care aveau dreptul la 23 mai 2002. Cu toate acestea, aceste sume nu au fost plătite, deoarece statul nu a adoptat legea specială decât în cursul anului 2005. În plus, până în prezent, adoptarea noii legi nu a adus vreo speranţă pentru reclamanţi de a primi plata despăgubirilor în viitorul apropiat.
40. Ori, dreptul reclamanţilor de a încasa reparaţia este prevăzut de legea nr. 10, ceea ce face să aibă o creanţă care constituie o valoare patrimonială protejată de articolul 1 al Protocolului nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii (Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, pag.21, §§ 29 şi 31, şi Kopecký contra Slovaciei [GC], nr.44912/98, § 52, CEDO 2004-...).
Asupra acestui punct, Curtea nu împărtăşeşte poziţia Guvernului conform căreia nefiind exigibilă creanţa reclamanţilor nu implică aplicabilitatea articolului 1. Ea aminteşte că prin inacţiunea statului, care nu a adoptat legea specială şi nu a făcut demersuri în vederea plăţii reparaţiilor pentru bunurile naţionalizate, sumele vor mai putea fi modificate în temeiul plafonării şi că reclamanţii încă nu şi-au încasat despăgubirea.
41. Curtea consideră că în cazul în speţă există o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de a primi despăgubiri. La fel ca Guvernul, Curtea admite că această ingerinţă era prevăzută de lege, şi anume articolul 40 al legii nr. 10 şi urmărea un scop legitim de interes general.
42. Rămâne deci de stabilit dacă era proporţională cu scopul legitim urmărit.
Ori, Curtea aminteşte din nou că autorităţile au lăsat să treacă peste patru ani fără a adopta măsuri în vederea plăţii despăgubirilor stabilite în beneficiul reclamanţilor pentru bunurile naţionalizate şi că a constatat că reclamanţii nu aveau nici-o perspectivă imediată de a încasa sumele la care au dreptul. Contrar spuselor Guvernului, Curtea nu consideră necesar să se aştepte patru ani pentru a concluziona asupra lipsei de proporţionalitate a acestei ingerinţe cu scopul legitim urmărit (a se vedea Almeida Garrett, Mascarenhas Falcăo şi alţii, citat anterior, § 54, invocat de Guvern).
Fără a ignora complexitatea procesului declanşat de stat în vederea reparării pierderii proprietăţii, Curtea consideră că faptul pentru reclamanţi de a nu putea primi despăgubirile în ciuda stabilirii lor de către tribunal şi de a nu avea o certitudine în privinţa datei la care le vor putea încasa, i-a făcut pe aceştia să sufere o greutate disproporţională şi excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
43. Prin urmare, în cazul în speţă s-a încălcat această dispoziţie în cele două cazuri analizate de Curte.
III. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
44. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că s-au încălcat Convenţia sau Protocoalele sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
45. Reclamanţii cer cu titlu de prejudiciu material în acelaşi timp 750.455 euro (EUR) reprezentând valoarea actualizată a bunurilor în cauză şi 1.947.390 EUR reprezentând lipsa de câştig începând de la data naţionalizării respectivelor bunuri, prezentând calcule detaliate pentru a justifica aceste sume. Ei consideră că au suferit un prejudiciu moral dar lasă la aprecierea Curţii în ceea ce priveşte reparaţia.
În observaţiile lor suplimentare reclamanţii cer 2.234.850 EUR cu titlu de prejudiciu material, din care 1.124.857 EUR pentru lipsa de câştig începând de la data naţionalizării până în mai 2002, 934.992 EUR pentru valoarea reactualizată a sumei stabilite prin sentinţa din 23 mai 2002 şi 175.000 EUR pentru utilajul distrus.
46. Bazându-se pe cauza Constandache citată anterior, Guvernul consideră că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi să primească contravaloarea imobilului şi lipsa de câştig. În orice caz, el contestă modalităţile de calcul ale daunelor de către reclamanţi. În opinia Guvernului, suma fixată de tribunal la 23 mai 2002 reactualizată conform datelor furnizate de Institutul Naţional de Statistică se ridica în decembrie 2003 la 16.290.781.949 ROL. Trebuie în fine menţionat că sumele acordate prin sentinţa din 23 mai 2002 nu sunt plătibile înainte de adoptarea legii speciale în materie.
47. Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 asupra acestui punct nu se pune în acest caz, astfel încât trebuie păstrată şi trebuie stabilită în termen de şase luni începând de la data la care această hotărâre va deveni definitivă procedura ulterioară ţinând de asemenea cont de eventualitatea unui acord între statul pârât şi interesaţi (articolul 75 §§ 1 şi 4 al reglementării Curţii).
B. Cheltuieli şi taxe
48. Reclamanţii cer de asemenea 15.000.000 ROL pentru cheltuielile şi taxele plătite în faţa instanţelor interne, şi anume deplasările la audieri, cheltuielile pentru expertize şi taxele de justiţie. Ei au prezentat chitanţe în sumă de 1.474.000 ROL.
49. Guvernul nu a făcut cunoscută poziţia sa în privinţa acestor cereri.
50. Conform jurisprudenţei curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor sale decât în măsura în care li se stabileşte existenţa reală, necesitatea şi caracterul rezonabil al procentului lor. În cazul în speţă şi ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că este rezonabilă suma de 100 EUR cu titlu de cheltuieli şi taxe pentru procedura naţională şi o acordă reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
51. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Decide că s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenţiei;
3. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
4. Decide că problema aplicării articolului 41 al Convenţiei nu se regăseşte în ceea ce priveşte stabilirea reparaţiei pentru încălcările constatate în cazul în speţă;
în consecinţă,
o păstrează în întregime;
invită Guvernul şi reclamanţii să-i adreseze în scris, în termen de şase luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, observaţiile lor asupra acestei chestiuni şi în special să o informeze asupra oricărui acord la care ar putea ajunge;
păstrează procedura ulterioară şi delegă preşedintelui camerei sarcina de a o stabili la nevoie;
Decide
că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni începând din ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, 100 EUR (unasută euro) drept cheltuieli şi taxe plătite în faţa instanţelor interne, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 19 octombrie 2006 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.
Vincent Berger Boštjan M. Zupancic
Grefier Preşedinte
| ← Luca contra Romaniei - Actiune impotriva comisiei de aplicare a... | Hertzog contra Romaniei - Decretul de nationalizare 92/1950... → |
|---|
