Spanoche contra Romaniei - Reintegrare imobil in patrimoniul de stat dupa admitere actiune revendicare
| Comentarii |
|
Traducere din limba franceză
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 26 iulie 2007
în Cauza Spanoche împotriva României
(Cererea nr. 3864/03)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În CauzaSpanoche împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Doamna E. Fura-Sandström, preşedinte,
Domnul C. Bîrsan,
Doamna A. Gyulumyan,
Domnii E. Myjer,
David Thor Björgvinsson
Doamnele I. Ziemele,
I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 5 iulie 2007,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 3864/03, introdusă împotriva României de doi cetăţeni ai acestui stat, domnul Marian Spanoche şi doamna Viorica Spanoche (reclamanţii), care au sesizat Curtea la data de 5 decembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii, cărora li s-a permis să beneficieze de asistenţă juridică, sunt reprezentaţi de O. Alecsiu, avocată din Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna B. Ramaşcanu şi apoi de doamna R. Paşoi, co-agent, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 16 decembrie 2004, Curtea a hotărât să comunice Guvernului român cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. La 18 noiembrie 1994, I.S., fost proprietar al unui bun imobiliar, a obţinut, în urma unei acţiuni în revendicare, o sentinţă care ordona restituirea bunului său. Situat în strada Dudeşti, la nr. 45, din Bucureşti, bunul respectiv este format din mai multe apartamente şi din terenul aferent (350 m). Această sentinţă a devenit definitivă prin neapelare.
5. La 19 ianuarie 1995 reclamanţii au cumpărat acest bun de la I.S. Imobilul era locuit de chiriaşii care încheiaseră anterior contracte de închiriere cu statul.
6. Începând cu 22 mai 1995 reclamanţii au comunicat locatarilor imobilului obligaţia de a încheia un contract de închiriere cu ei în calitate de noi proprietari, demers care a rămas fără răspuns.
7. În 1996 procurorul general a formulat un recurs în anulare împotriva sentinţei definitive din18 noiembrie 1994.
8. Printr-o hotărâre din 27 martie 1996 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare al procurorului general şi a casat sentinţa. Cu toate acestea, nu a anulat contractul de vânzare încheiat între I.S. şi reclamanţi, în măsura în care cererea procurorului general nu era formulată decât împotriva lui I.S.
9. La 17 septembrie 1996 Primăria Bucureşti a decis reintegrarea bunului litigios în patrimoniul statului.
Acţiune în constatare a valabilităţii contractului de vânzare încheiat la 19 ianuarie 1995 între reclamanţi şi I.S.
10. La 17 martie 1998 I.S. a înaintat împotriva Primăriei o nouă acţiune în revendicare a bunului litigios, precum şi în constatare a valabilităţii contractului de vânzare încheiat la 19 ianuarie 1995 cu reclamanţii.
11. La 24 martie 1998 reclamanţii au formulat o cerere de intervenţie pentru constatarea faptului că ei erau proprietarii bunului litigios, că contractul de vânzare încheiat cu S.I. era valabil şi că, în consecinţă, decizia Primăriei Bucureşti din 17 septembrie 1996 era ilegală.
12. Printr-o sentinţă din 13 aprilie 1998 Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea principală a lui I.S. şi a ordonat Primăriei să-i restituie bunul. Instanţa a admis de asemenea cererea de intervenţie a reclamanţilor şi a constatat că contractul de vânzare încheiat la 19 ianuarie 1995 era valabil şi că în consecinţă ei erau noii proprietari ai bunului.
13. Primăria Bucureşti a înaintat apel împotriva acestei sentinţe dar a renunţat ulterior. Astfel, sentinţa din 13 aprilie 1998, confirmând calitatea de proprietari a reclamanţilor, a devenit definitivă.
Acţiune în evacuare a chiriaşilor apartamentului nr. 3 al imobilului
14. Din actele dosarului reiese că la 23 martie şi 30 mai 2001 reclamanţii au comunicat lui D.E. şi D.G., chiriaşi ai statului, care ocupau din 1992 apartamentul nr. 3 al imobilului, obligaţia de a încheia cu ei un contract de închiriere a apartamentului unde locuiau. Această cerere a rămas fără răspuns.
15. În 2001, în urma refuzului chiriaşilor casei de a încheia un contract de închiriere cu ei sau de a părăsi imobilul, reclamanţii au formulat o acţiune în evacuare, pe motiv că contractul de închiriere încheiat cu fostul proprietar, şi anume statul, se încheiase şi că, în consecinţă, aceştia ocupau apartamentul fără niciun titlu locativ.
16. Printr-o sentinţă din 4 octombrie 2001 Judecătoria Bucureşti a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată. Instanţa a considerat că reclamanţii, care comunicaseră la 23 martie 2001 ocupanţilor apartamentului intenţia lor de a încheia un cntract de închiriere, nu respectaseră condiţiile de formă impuse de articolul 10 paragraful 1 din ordonanţa Guvernului nr. 40/1999, şi anume notificarea prin intermediul executorului judecătoresc datei şi locului stabilite pentru încheierea unui nou contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei. Instanţa a decis că contractul de închiriere încheiat anterior de reclamanţi fusese prelungit de drept.
17. Reclamanţii au înaintat apel împotriva acestei sentinţe, menţionând că chiriaşii ocupau imobilul fără un titlu locativ valabil.
18. Printr-o hotărâre din 8 mai 2002 Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor pe motiv că nu demonstraseră că au îndeplinit condiţiile de formă prevăzute de articolul 10 paragraful 1 din respectiva ordonanţă. Reclamanţii au înaintat recurs împotriva acestei decizii.
19. La 3 decembrie 2002 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotărârea Tribunalului Bucureşti. Ea a considerat că instanţele aplicaseră corect dispoziţiile Legii nr. 17/1994 şi ale ordonanţei nr. 40/1999 şi că, prin urmare, contractul de închiriere încheiat anterior de chiriaşi fusese prelungit de drept.
Acţiune în evacuare a chiriaşilor ce ocupă apartamentul nr. 4 (situat în curtea imobilului)
20. La 8 iulie 1997 D.A. şi D.V., chiriaşi ai apartamentului situat în curtea imobilului, au încheiat cu societatea T., administratoarea locuinţelor statului, un contract de închiriere privind apartamentul respectiv.
21. La 17 ianuarie 2000 reclamanţii au formulat o acţiune în evacuare a lui D.A. şi D.V. pe motiv că ocupau apartamentul fără titlu locativ. Ei au menţionat că în 1997, în urma decesului lui M.A., fost chiriaş, D.A. şi D.V. ocupaseră în mod abuziv apartamentul respectiv. Reclamanţii au cerut de asemenea anularea contractului de închiriere dintre chiriaşi şi societatea T. şi o sumă reprezentând chiriile neîncasate.
22. Printr-o sentinţă din 29 martie 2002 Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor, a anulat contractul de închiriere dintre chiriaşi şi societatea T. şi a ordonat evacuarea lor. Instanţa a condamnat pe D.A. şi D.V. să plătească 23.907.662 lei, adică 747 euro, cu titlu de chirii neîncasate. Instanţa a considerat că reclamanţii deveniseră proprietarii bunului în urma încheierii contractului de vânzare la 19 ianuarie 1995, că comunicaseră chiriaşilor obligaţia de a încheia cu ei un contract de închiriere dar că aceştia menţionaseră contractul de închiriere încheiat anterior cu societatea T., ignorând adevăraţii proprietari ai bunului care erau reclamanţii.
23. D.A., D.V. şi societatea T. au introdus apel împotriva acestei sentinţe. Printr-o hotărâre din 23 noiembrie 2001 Tribunalul Bucureşti a respins apelurile şi a confirmat temeinicia sentinţei. Instanţa a concluzionat că contractul de închiriere încheiat între chiriaşi şi societatea T. încălcase dreptul de proprietate al reclamanţilor şi că, în consecinţă, era nul. Ocupanţii apartamentului au înaintat recurs împotriva acestei sentinţe.
24. Printr-o hotărâre din 12 iunie 2002 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul lui D.A. şi D.V. şi, rejudecând apelul, a contestat anulat hotărârea Tribunalului şi a respins acţiunea reclamanţilor ca fiind neîntemeiată. Curtea de Apel a considerat că contractul de închiriere încheiat între chiriaşi şi societatea T. era legal. În privinţa cererii de evacuare a chiriaşilor, Curtea de apel a considerat că în speţă erau aplicabile dispoziţiile ordonanţei nr. 40 şi că reclamanţii nu respectaseră condiţiile de formă prevăzute de ordonanţă, motiv pentru care contractul de închiriere încheiat anterior era prelungit de drept.
Litigii privind apartamentele nr. 1 şi 2 ale imobilului
25. La 13 ianuarie 1998 societatea T., administratoarea locuinţelor statului, bazându-se pe hotărârea din 27 martie 1996 a Curţii Supreme de Justiţie, a vândut apartamentul nr. 1 al imobilului locatarului N.R.A. Reclamanţii au formulat o acţiune în anulare a contractului de vânzare şi în evacuare a chiriaşului.
26. Printr-o sentinţă din 7 iulie 1998, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat anularea contractului de vânzare şi a ordonat evacuarea chiriaşului. Această sentinţă a fost confirmată în apel la 2 decembrie 1998 de Tribunalul Bucureşti şi în recurs, la 5 noiembrie 1999, de Curtea de Apel Bucureşti. La 11 ianuarie 2000 Judecătoria Bucureşti a respins o contestaţie la executare formulată de chiriaş.
27. La 15 ianuarie 2000 Judecătoria Bucureşti a ordonat Primăriei Bucureşti să plătească 5.250.000 lei româneşti, adică 168 euro, chiriaşului N.R.A. pentru preţul plătit în momentul încheierii contractului de vânzare privind apartamentul nr. 1. La 17 decembrie 2002 Curtea de apel a confirmat această sentinţă.
28. La 19 ianuarie 1995 chiriaşii apartamentului nr. 2 al imobilului, M.E., M.G. şi M.D., au încheiat cu societatea T. un contract de închiriere privind apartamentul pe care îl ocupaseră până atunci.
29. La 20 ianuarie 1997 societatea T. a vândut apartamentul chiriaşilor.
30. În 1998 reclamanţii au formulat o acţiune în anulare în privinţa acestor contracte. Menţionau că ei erau adevăraţii proprietari în momentul încheierii celor două contracte şi nu societatea T. Cauza a fost amânată de mai multe ori pe motiv de atribuire a competenţei.
31. Printr-o sentinţă din 5 aprilie 2001 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată. Reclamanţii au introdus apel împotriva acestei sentinţe.
32. La 15 noiembrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat sentinţa. Reclamanţii au înaintat recurs împotriva acestei ultime decizii.
33. Printr-o hotărâre din 21 ianuarie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.
34. La 7 octombrie 2004 Judecătoria a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a anulat contractele de vânzare şi de închiriere asupra apartamentului nr. 2 şi a respins cererea de evacuare. Instanţa a ordonat reclamanţilor să plătească 837 dolari americani (USD) chiriaşilor M.M. şi M.G. pentru daune materiale. Din actele dosarului reiese că această sentinţă a devenit definitivă.
Evoluţii ulterioare
35. La 16 ianuarie 2007 reclamanţii au informat Curtea asupra existenţei unei a doua acţiuni în evacuare a chiriaşilor apartamentului nr. 4. În opinia reclamanţilor această a doua acţiune a fost respinsă definitiv de instanţele interne din cauza plecării de bunăvoie a chiriaşilor din apartamentul nr. 4. Reclamanţii susţin că au plătit 7.000 euro pentru ca chiriaşii să părăsească locurile, pe baza unei înţelegeri încheiată cu aceştia.
36. Prin aceeaşi scrisoare ei informează Curtea asupra plecării chiriaşilor care au ocupat apartamentul nr. 3 în schimbul unei sume a cărei cifră nu au precizat-o.
37. În privinţa apartamentului nr. 2, reclamanţii afirmă că au intrat în posesia sa la 30 iunie 2006 prin intermediul sumei de 837 USD, prevăzută în sentinţa definitivă din 7 octombrie 2004.
38. În fine, reclamanţii au informat Curtea asupra vânzării casei, în întregime, la 27 septembrie 2006, unor terţi.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE
39. Legislaţia internă pertinentă, şi anume extrasele din Legile nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, 17/1994 din 18 aprilie 1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, 114 din 11 octombrie 1996 privind locuinţele (publicată în Monitorul Oficial din 31 decembrie 1997), precum şi din ordonanţa de urgenţă a Guvernului (OUG) nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe şi din Legea nr. 241 din 16 mai 2001 pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă a Guvernului, este descrisă în cauza Radovici şi Stănescu împotriva României (cererile nr. 68479/01, 71351/01 şi 71352/01 reunite, Hotărârea din 2 noiembrie 2006).
ÎN DREPT
I. Asupra excepţiei preliminare a Guvernului
40. Guvernul ridică o excepţie de neepuizare a căilor de atac interne. În opinia sa, reclamanţii ar fi trebuit să demareze împotriva chiriaşilor o procedură de evacuare întemeiată pe articolul 24 din Legea nr. 114/1996 şi să se plângă în special de neplata chiriilor timp de peste trei luni consecutive. În opinia Guvernului o asemenea procedură ar fi diferită de acţiunile pe care le-au introdus în faţa instanţelor naţionale, acţiuni în care ei invocă lipsa titlului locativ din partea chiriaşilor şi nu neplata chiriilor. Guvernul prezintă la dosar copia deciziei judiciare privind litigiile locative precum şi un articol al doctrinei apărut în Colecţia de jurisprudenţă în materie civilă din 2000 a Curţii de Apel Bucureşti.
41. Reclamanţii contestă afirmaţia Guvernului. Ei consideră că demersurile lor în vederea încheierii unui contract de închiriere cu chiriaşii apartamentelor nr. 3 şi 4 ale bunului sunt anterioare intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. Ei menţionează că chiriaşii apartamentelor au refuzat tot timpul să-i întâlnească şi să-i recunoască în calitate de proprietari.
42. Curtea aminteşte că într-o cauză asemănătoare ea a considerat că procedura de evacuare întemeiată pe articolul 24 din Legea nr. 114/1996, invocată de Guvern, nu era eficientă (a se vedea Radovici şi Stănescu citată anterior, paragrafele 62-66).
43. În privinţa jurisprudenţei naţionale referitoare la această cale de atac, Curtea constată că Guvernul a prezentat la dosar copia a 11 decizii interne, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în apel. Cu toate acestea, Guvernul nu dovedeşte că aceste decizii au dobândit autoritate de lucru judecat, deoarece pot fi atacate prin recurs. În orice caz, respectivele decizii privesc rezilierea anumitor contracte de închiriere încheiate între foştii proprietari şi chiriaşi datorită expirării termenului, neplăţii chiriilor, neplăţii întreţinerii, chiar dacă în cazul în speţă nu exista niciun contract de închiriere încheiat între chiriaşi şi reclamanţi, contractul încheiat anterior se prelungea de drept în temeiul ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999. De altfel, o singură hotărâre definitivă a Curţii de apel Bucureşti confirmă decizia de evacuare pentru lipsa titlului locativ şi refuzul din partea chiriaşilor de a încheia un contract de închiriere.
44. În ceea ce priveşte articolul din doctrină invocat de Guvern în sprijinul excepţiei sale, Curtea constată că acesta întăreşte mai ales teza conform căreia proprietarul trebuie să respecte condiţiile de formă prevăzute de ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, sub sancţiunea prelungirii contractului de închiriere încheiat anterior.
45. În aceste împrejurări, Curtea consideră că existenţa unei căi de atac care să permită reclamanţilor să obţină evacuarea chiriaşilor pentru neplata chiriilor nu a fost demonstrată cu un grad suficient de certitudine (cf. mutatis mutandis Radovici şi Stănescu, paragrafele 62-66).
Prin urmare excepţia Guvernului nu poate fi reţinută.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
46. În privinţa temeiniciei art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii invocă faptul că s-a adus atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor. Ei se plâng în această privinţă de faptul că hotărârile din 12 iunie şi 3 decembrie 2002 ale Curţii de apel Bucureşti i-au privat în mod arbitrar de dreptul lor de folosinţă a imobilului, în timp ce chiriaşii apartamentelor nr. 3 şi 4 nu dispuneau de niciun contract de închiriere valabil în momentul judecării acţiunilor în evacuare şi au refuzat permanent să încheie un contract de închiriere cu ei sau să le plătească chiriile. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
47. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
48. Guvernul este de acord că refuzul instanţelor naţionale de a admite acţiunea în evacuare a chiriaşilor reprezintă un amestec în dreptul reclamanţilor de a-şi folosi bunul imobiliar, justificat conform alineatului doi al art. 1 din Protocolul nr. 1 cu titlu de reglementare a folosinţei bunurilor. Acest amestec prevăzut de lege privea un scop legitim de interes general şi nu era disproporţionat faţă de acesta. Asupra acestui ultim punct Guvernul reiterează argumentele pe care şi-a bazat excepţia sa preliminară, indicând că reclamanţii aveau posibilitatea să ceară rezilierea contractelor de închiriere respective pentru neplata chiriilor, în temeiul art. 24 din Legea nr. 114/1996. El relevă de asemenea că existau alte motive care împiedicau prelungirea legală a contractelor de închiriere şi care puteau justifica evacuarea chiriaşilor, la nevoie cu sprijinul forţei publice, de pildă faptul că un chiriaş face imposibilă convieţuirea în imobil.
49. Guvernul scoate în evidenţă diferenţele dintre prezenta cauză şi cauza Hutten-Czapska împotriva Poloniei ([GC], nr. 35014/97, 19 iunie 2006), şi subliniază că prelungirea legală a duratei contractelor de închiriere se reducea în cazul în speţă la cinci ani, că proprietarii aveau posibilitatea de a negocia cu chiriaşii asupra anumitor condiţii, cifra chiriei şi că costul întreţinerii imobilului era repartizat, în temeiul Legii nr. 114/1996, între proprietari şi chiriaşi, aceştia din urmă fiind obligaţi să suporte toate cheltuielile destinate reparaţiei unui imobil deteriorat în urma folosirii defectuoase.
50. Invocând cauza Robitu împotriva României, Guvernul consideră că prelungirea legală a contractelor de închiriere – prevăzută de ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 şi constatată în cazul în speţă de instanţele sesizate de reclamanţi printr-o cerere de evacuare – urmărea un scop de interes general, şi anume protejarea intereselor chiriaşilor într-o situaţie caracterizată prin penuria de locuinţe ieftine (nr. 33352/96, decizia Comisiei din 20 mai 1998, Decizii şi rapoarte (DR) 49, pag. 67). Această prelungire legală menţinea, în opinia Guvernului, un echilibru just între interesul general al comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale indivizilor.
51. Reclamanţii evocă eforturile depuse pentru redobândirea proprietăţii asupra apartamentelor nr. 3 şi 4 şi imposibilitatea în care s-au aflat timp de aproape nouă ani, de a beneficia de bunurile lor. Ei consideră că chiriaşii au ocupat abuziv apartamentele respective şi că acest abuz a fost definitiv confirmat de instanţele interne.
52. Curtea a avut deja ocazia să afirme că ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 reprezintă o reglementare a folosirii bunurilor care urmăreşte un scop de interes general şi că sistemul pus astfel la punct de autorităţile naţionale nu este criticabil în sine. Cu toate acestea, aplicarea articolelor 11 paragraful 1 şi 13 d) din ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 de către instanţele interne a privat reclamanţii de o posibilitate evidentă de a încasa chiria (a se vedea, mutatis mutandis, Radovici şi Stănescu, paragrafele 74-76 şi 82).
53. Curtea consideră că situaţia în speţă este similară cu cea descrisă în cauza Radovici şi Stănescu citată anterior, reclamanţii suferind restricţii în privinţa folosirii bunului lor imobiliar şi aflându-se în imposibilitatea de a obliga ocupanţii să le plătească o chirie din cauza dispoziţiilor defectuoase şi lacunelor identificate în legislaţia de urgenţă asupra locuinţei.
54. Curtea consideră că nimic nu permite îndepărtarea de jurisprudenţa stabilită astfel şi consideră că faptul de a sancţiona proprietarii care au omis să se conformeze condiţiilor de formă prevăzute de ordonanţa de urgenţă a Guvernului impunându-le o obligaţie atât de dificilă cum ar fi cea de a păstra chiriaşii în imobilul lor timp de peste opt ani, fără nicio posibilitate concretă şi reală de a încasa chiria, a făcut să apase asupra lor o sarcină specială şi exorbitantă de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, Radovici şi Stănescu, paragrafele 76-90).
Prin urmare s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
55. Invocând art. 6 alin. 1 din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul că în hotărârile sale din 12 iunie şi 3 decembrie 2002, Curtea de apel Bucureşti a făcut o apreciere greşită a probelor şi dreptului intern aplicabil. Art. 6 alin. 1 prevede următoarele:
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
A. Asupra admisibilităţii
56. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
57. Curtea consideră, ţinând cont de concluziile sale ce figurează la paragrafele 48-54 de mai sus, că nu poate statua asupra fondului acestei plângeri (a se vedea, mutatis mutandis şi între altele, Laino împotriva Italiei [GC], nr. 33158/96, paragraful 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, pag. 47, paragraful 23, şi Biserica catolică din Caneea împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Colecţia 1997-VIII, paragraful 50).
IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
58. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
59. Reclamanţii cer 100.000 euro pentru prejudiciul material şi moral. Această sumă ar reprezenta, în opinia lor, o compensaţie pentru chiriile neîncasate, pentru prejudiciul rezultat în urma degradării bunurilor lor, precum şi pentru neplăcerile rezultate din imposibilitatea folosirii bunului lor şi înrăutăţirea stării lor de sănătate.
60. Guvernul remarcă faptul că prejudiciul de care se prevalează reclamanţii este în principal un prejudiciu moral. El consideră că suma cerută de reclamanţi este exagerată deoarece valoarea de piaţă a apartamentelor nu poate depăşi, în opinia unui expert imobiliar, 24.439 euro pentru apartamentul nr. 3 şi 24.450 euro pentru apartamentul nr. 4. În ceea ce priveşte prejudiciul rezultat din lipsa de câştig, Guvernul cere Curţii să nu facă speculaţii asupra eventualităţii încasării unei sume în urma închirierii apartementelor în chestiune.
61. Curtea a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 datorită imposibilităţii pentru reclamanţi de a încasa, timp de peste opt ani, chiriile din cauza dispoziţiilor defectuoase şi lipsurile identificate în legislaţia de urgenţă asupra locuinţelor (a se vedea paragrafele 52-54 de mai sus). Simplul fapt că interesaţilor li s-a restituit imobilul în urma noilor demersuri judiciare sau nejudiciare nu ar putea în niciun caz să anuleze consecinţele acestei constatări a încălcării, ci este de natură să influenţeze asupra întinderii prejudiciului material suferit de reclamanţi datorită aplicării dispoziţiilor de urgenţă în materie de contracte de închiriere locative. Acordarea unei sume pentru privarea de beneficierea de imobilul lor s-ar afla deci în legătură directă cu încălcarea constată astfel de Curte.
62. Curtea remarcă de asemenea că actele aflate la dosar nu permit să se stabilească cu certitudine amploarea prejudiciului material efectiv suferit de interesaţi.
63. În privinţa cererii lor cu titlu de prejudiciu moral, Curtea nu ar putea neglija nici numeroasele demersuri pe care reclamanţii le-au avut de întreprins pentru a reintra în posesia bunului lor, nici sentimentele de suferinţă pe care au trebuit să le trăiască confruntându-se cu imposibilitatea prelungită în care s-au aflat de a încheia contractele de închiriere cu chiriaşii.
64. Curtea consideră că faptele litigioase au condus la ingerinţe grave în dreptul reclamanţilor la respectarea bunului lor, pe care simpla constatare a încălcării în această hotărâre nu le-ar putea remedia.
65. În aceste împrejurări, dat fiind ansamblul de elemente de care dispune şi statuând în echitate, aşa cum o cere articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă ambilor reclamanţilor suma de 25.000 euro pentru toate prejudiciile suferite.
B. Costuri şi cheltuieli
66. Reclamanţii cer de asemenea 4.800 euro pentru onorariile avocatului, 13.400 euro pentru cheltuielile de transport timp de zece ani, 500 euro pentru copii xerox, precum şi 1.500 euro pentru traducerile documentelor şi taxele de timbru. Ei au prezentat la dosar copii ale facturilor legate de notificările efectuate prin intermediul unui notar public, cheltuieli care se ridică la 5.092.000 lei, adică 140 euro.
67. Guvernul se opune rambursării cheltuielilor de judecată care nu sunt expuse în mod real şi necesar, nici susţinute prin acte doveditoare pertinente.
68. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor decât în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. Pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi ţinând cont de asistenţa judiciară a Consiliului Europei, statuând în echitate, aşa cum o cere articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă împreună reclamanţilor 200 euro cu acest titlu.
C. Majorări de întârziere
69. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte că nu trebuie exminat în fond capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească ambilor reclamanţi, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie :
25.000 euro (douăzeci şi cinci mii euro) pentru prejudiciul material şi moral ;
200 euro (două sute euro) pentru costuri şi cheltuieli ;
orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit asupra respectivelor sume ;
b) că sumele respective vor fi convertite în lei noi (RON) la rata de schimb din ziua plăţii;
c) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 26 iulie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Elisabet Fura-Sandström,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Dorneanu contra Romaniei - Reconstituire drept de proprietate... | Marian Niţă contra României - Condamnare in urma unui recurs... → |
|---|
