Negoita împotriva Romaniei - Lipsa de impartialitate a judecatorilor Vanzarea bunului unor terti
| Comentarii |
|
(cererea nr. 9862/04)
HotărâreStrasbourg25 ianuarie 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile definite la articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Negoiţă contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită în camera formată din:
Domnii B.M. ZUPANCIC, preşedinte,
C. BIRSAN,
V. ZAGREBELSKY,
Doamna A. GYULUMYAN,
Domnii E. MYJER,
DAVID THOR BJORGVINSSON
Doamna I. BERRO-LEFEVRE, judecători
şi Doamna F. ARACI, grefierul adjunct al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu din 4 ianuarie 2007,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 9862/04) îndreptată împotriva României prin care un cetăţean al acestui stat, Domnul Constantin Virgil Negoiţă (“reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 8 decembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenţiei de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (“Convenţia”).
2. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 17 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenţiei, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
4. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al reglementării).
IN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamantul s-a născut în 1936 şi locuieşte în New York.
6. În 1967 reclamantul a cumpărat un apartament format din patru camere, situat la nr. 9-15 din strada Caragea Vodă, în Bucureşti.
7. În 1987 reclamantul a emigrat în Statele Unite. Pe 4 iunie 1987, invocând decretul nr. 223/74 statul a confiscat apartamentul în cauză.
1. Cerere administrativă de restituire
8. La data de 3 iulie 1996 reclamantul a depus la comisia municipală pentru aplicarea legii nr. 112/95 o cerere de restituire a bunului mai sus menţionat.
9. Printr-un contract din 25 noiembrie 1996, încheiat în temeiul legii nr. 112/95, întreprinderea H., administratoarea bunurilor imobiliare ale statului, a vândut respectivul bun lui C.Z. şi C.C. care îl ocupau în calitate de chiriaşi.
2. Acţiune în revendicare
10. La 29 mai 1997 reclamantul a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei Bucureşti şi a societăţii H. El cerea judecătoriei să constate nulitatea deciziei de confiscare a bunului.
11. Printr-o sentinţă din 14 ianuarie 1998 judecătoria a dat câştig de cauză acţiunii sale, a constatat nulitatea deciziei de confiscare, a recunoscut dreptul său de proprietate asupra respectivului bun şi a ordonat autorităţilor administrative să i-l restituie. În lipsa apelului sentinţa a devenit definitivă.
12. Printr-o decizie administrativă din 27 iulie 1998 Primăria Bucureşti a ordonat restituirea bunului. La 9 septembrie 1998 primăria a informat reclamantul asupra vânzării bunului.
3. Prima acţiune în anulare a contractului de vânzare
13. În anul 2000 reclamantul a sesizat Judecătoria Bucureşti cu o acţiune în anulare a contractului de vânzare împotriva Primăriei Bucureşti, a societăţii H. şi terţilor cumpărători. El a cerut de asemenea evacuarea terţilor.
14. Printr-o sentinţă din 15 decembrie 2000 Judecătoria Bucureşti a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată. Judecătoria a considerat că contractul de vânzare fusese încheiat mai înainte ca reclamantul să sesizeze judecătoria prin acţiunea sa în revendicare, ceea ce demonstra buna credinţă a părţilor contractante. La apelul reclamantului, formulat la 30 mai 2001, Tribunalul Bucureşti a confirmat această sentinţă. Aşa cum reiese din dosar, reclamantul a formulat un recurs ce a fost respins ca neîntemeiat la o dată neprecizată.
4. A doua acţiune în anulare a contractului de vânzare
15. La 12 august 2001 reclamantul a înaintat o nouă acţiune în anulare a respectivului contract de vânzare. În faţa Judecătoriei Bucureşti el şi-a întemeiat cererea pe noile dispoziţii ale legii nr. 10/2001.
16. Printr-o sentinţă din 9 decembrie 2002 judecătoria a respins acţiunea sa din cauza autorităţii de lucru judecat. La apelul reclamantului, pe 6 martie 2003, Tribunalul Bucureşti a confirmat această sentinţă. Tribunalul a amintit că reclamantul nu reuşise să dovedească reaua credinţă a părţilor la contract şi că în orice caz în cazul în speţă exista autoritate de lucru judecat.
17. Reclamantul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri, susţinând că în momentul încheierii contractului părţile erau de rea credinţă. La 24 iunie 2003 Curtea de Apel Bucureşti a confirmat hotărârea tribunalului reluând aceeaşi motivare ca cea a tribunalelor inferioare. Curtea de apel a adăugat că în momentul încheierii contractului de vânzare terţii cumpărători erau de bună credinţă deoarece exista o greşeală comună în privinţa proprietarilor bunului, situaţie care făcea posibilă aplicarea principiului error communis facit jus.
18. Din dosar reiese că reclamantul a depus în 2001 la Primăria Bucureşti o cerere de restituire a bunului aflat în litigiu. Printr-o scrisoare din 13 aprilie 2006 primăria a informat pe reprezentantul Guvernului că nu era posibil să se dea un răspuns favorabil cererii reclamantului din cauza lipsei anumitor documente. O copie a acestei scrisori a fost prezentată la dosar.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
19. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu contra României ([GC] nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pag. 250-256, §§ 31-44), Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) şi Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006).
20. Dispoziţiile pertinente ale decretului nr. 223/1974 prevăd următoarele:
“În Republica Socialistă România imobilele, construcţiile şi terenurile nu pot fi deţinute în proprietate decât de persoanele fizice care au domiciliul în ţară.”
“Cei care au depus cereri de plecare din ţară pentru a se stabili definitiv în străinătate trebuie să-şi înstrăineze bunurile înainte de data plecării. Înstrăinarea trebuie făcută în favoarea statului_ . Imobilele aparţinând persoanelor care au părăsit ţara în mod fraudulos sau persoanelor care nu s-au întors în termenele legale, devin proprietatea statului român fără nicio despăgubire_ ”
DE DREPT
I. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
21. Reclamantul se plânge de lipsa de imparţialitate a judecătorilor curţii de apel, care ar fi fost influenţaţi de diferite discursuri ale parlamentarilor pe tema restituirii imobilelor naţionalizate. El invocă articolul 6 § 1 al Convenţiei, care prevede astfel:
“Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale_ de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide_ asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil_ ”.
22. În privinţa garanţiei de imparţialitate Curtea aminteşte că judecătorii nu trebuie să fie părtinitori sau să aibă prejudecăţi personale şi că în acelaşi timp tribunalul trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude în această privinţă orice îndoială legitimă (Pullar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 10 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 30).
23. Presupunând că reclamantul ar fi epuizat căile de atac interne pentru a soluţiona această plângere la nivel naţional, şi deşi are îndoieli în privinţa judecăţii tribunalelor naţionale în materie de bună credinţă a părţilor, Curtea nu descoperă, în circumstanţele prezentei speţe, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să arunce vreo urmă de îndoială asupra imparţialităţii judecătorilor.
24. Reiese că această plângere este clar nefondată şi trebuie respinsă cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
II. ASUPRA ÎNCĂLCĂRILOR INVOCATE A ARTICOLELOR 8 AL CONVENŢIEI ŞI 2 AL PROTOCOLULUI NR. 4
25. Reclamantul invocă o atingere adusă dreptului său la respectarea vieţii private (articolul 8 al Convenţiei), precum şi dreptului său la libera circulaţie (articolul 2 al Protocolului nr. 4) din cauza confiscării, în 1987, a apartamentului său.
26. Curtea constată că evenimentul în cauză a avut loc în 1987, adică înainte de ratificarea Convenţiei de către România, la 20 iunie 1994 şi aminteşte că Convenţia nu reglementează, pentru fiecare din părţile contractante, decât faptele ulterioare intrării sale în vigoare în privinţa acestei părţi.
27. Reiese că aceste plângeri sunt incompatibile ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3 şi trebuie să fie respinse cu aplicarea articolului 35 § 4.
III. ASUPRA ÎNCĂLCĂRII INVOCATE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1
28. Reclamantul se plânge că vânzarea bunului unor terţi, confirmată de Curtea de Apel Bucureşti pe 24 iunie 2003, a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din cauza unei utilităţi publice şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl deţin statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii sau amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
29. Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Ea relevă de altfel că nu s-a dovedit niciun alt motiv de inadmisibilitate şi deci o declară admisibilă.
B. Asupra fondului
30. Guvernul evocă dificultăţile pe care problema caselor naţionalizate le-a pus, la vremea faptelor, pe seama contextului politic şi juridic al societăţii române. El insistă asupra preocupării legiuitorului de a păstra un echilibru just între interesele foştilor proprietari şi cele ale chiriaşilor. În opinia Guvernului Curtea trebuie să ia în considerare situaţia economică dificilă în care se afla statul în momentul despăgubirii pentru pierderea proprietăţii foştilor proprietari ai caselor naţionalizate.
31. Guvernul insistă asupra demersurilor întreprinse de către reclamant în vederea obţinerii unei despăgubiri pentru pierderea proprietăţii asupra bunului său în temeiul legii nr. 10/2001. El sintetizează obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat la modul general problema imobilelor naţionalizate, încercând crearea echilibrului dintre cerinţele reparaţiei şi securitatea raporturilor juridice şi cele ale legii nr. 247/2005, care a modificat şi a completat legea nr. 10/2001 stabilind cadrul instituţional şi financiar pentru o aplicare efectivă a acestei ultime legi.
32. Guvernul consideră că autorităţile naţionale beneficiază de o amplă marjă de apreciere, nu numai în privinţa alegerii măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materie de drept de proprietate, ci şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că ultima reformă în materie, şi anume legea nr. 247/2005, impune principiul acordării despăgubirilor echitabile şi neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize şi accelerează procedura de restituire sau de compensare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participaţie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. În opinia Guvernului noul mecanism instituit de legea nr. 247/2005 asigură o compensare efectivă, conformă cu cerinţele Convenţiei.
33. Guvernul consideră că ultimele modificări legislative constituie circumstanţe excepţionale şi că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să aducă atingere echilibrului just dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele de interes general.
34. Reclamantul contestă susţinerea Guvernului. El aminteşte că nu s-a dat curs în niciun fel cererii sale de restituire formulată în temeiul legii 10/2001 citată anterior. El consideră că măsurile de reparaţie indicate de Guvern nu sunt pertinente în cazul în speţă deoarece ar fi vorba despre o compensaţie ipotetică.
35. Curtea aminteşte că în mai multe cauze recente ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când era anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezenta o privare de bun. O asemenea privare de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară Articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin citat anterior (§§ 39, 43 şi 59, şi Porteanu citat anterior, § 32).
36. În plus, în cauza Păduraru citată anterior (§ 112), Curtea a constatat că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală creată astfel s-a repercutat asupra reclamanţii care s-au aflat în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunurilor lor, în condiţiile în care beneficiau de o sentinţă definitivă de condamnare a statului să le restituie.
37. În cazul în speţă Curtea nu vede niciun motiv pentru care să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind vizibil aceeaşi. În prezenta cauză, după exemplul cauzei Brumărescu citată anterior, nişte terţi au devenit proprietari mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului să fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în cauza Străin citată anterior, reclamantul speţei a fost recunoscut drept proprietar legitim, tribunalele considerând incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al confiscării (paragrafele 10-12 de mai sus).
38. Curtea constată că vânzarea bunului reclamantului, în temeiul legii nr. 112/1995, l-a împiedicat să beneficieze de dreptul său de proprietate şi că nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deşi a depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr.10/2001, el nu a primit nici până astăzi un răspuns favorabil (paragraful 18 de mai sus).
39. Curtea observă că la data de 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului care nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeaşi situaţie ca a reclamantului. Ea propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor în natură, să li se acorde o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari la un organism de plasare a valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele îndreptăţite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acţiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.
40. Curtea constată că la data de 29 decembrie 2005 societatea pe acţiuni Proprietatea a fost înscrisă în registrul comerţului Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe piaţa financiară, trebuie să urmeze procedura de agreere din partea Consiliului naţional al valorilor mobiliare (“CNVM”). Intrarea sa efectivă la bursă este prevăzută, conform ultimelor informaţii, pentru lunile iunie-iulie 2007.
41. În cazul în speţă, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamant în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă şi poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod care că conducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului şi că cererea acestuia întemeiată pe legea mai sus menţionată nu a făcut obiectul niciunei urmări. În plus, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu ia în calcul prejudiciul suferit din cauza unei lipse prelungite a despăgubirii din partea persoanelor care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor restituite în temeiul unei sentinţe definitive.
42. În consecinţă, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de aproape şase ani, l-a făcut să sufere o greutate disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.
Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată.
IV. ASUPRA APLICĂRII ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
43. În temeiul articolului 41 al Convenţiei,
“Dacă Curtea declară că a existat încălcarea Convenţiei sau Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se şteargă decât incomplet consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Dauna
44. Cu titlu principal, reclamantul cere restituirea bunului în chestiune sau acordarea sumei de 150.000 dolari americani (USD), adică 117.407 euro. El nu a depus la dosar niciun raport de expertiză. El cere de asemenea 100.000 USD, adică 78.271 euro cu titlu de prejudiciu moral.
45. Guvernul contestă suma daunei materiale aşa cum este expusă de reclamant şi face trimitere la un aviz dat de un expert imobiliar asupra cererii sale. Conform concluziilor acestui aviz valoarea de piaţă a bunului ar fi de 51.176 euro. În privinţa cererii pentru prejudiciul moral Guvernul consideră că acest prejudiciu ar fi suficient de compensat prin constatarea încălcării şi că, în orice caz, suma cerută este excesivă.
46. În circumstanţele speţei, Curtea consideră că restituirea apartamentului de patru camere, situat la nr. 9-5 în str. Caragea Vodă, în Bucureşti precum şi a terenului aferent, aşa cum a fost ordonată prin sentinţa pronunţată pe 14 ianuarie 1998 de Judecătoria Bucureşti, ar pune reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele articolului 1 al Protocolului nr. 1 n-ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni din ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.
47. Asupra acestui punct Curtea constată cu interes că legea nr. 247/2005 privind modificarea legii nr.10/2001 asupra restituirii bunurilor naţionalizate atât legal cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrară pe tema reparaţiilor datorate în caz de acţiuni ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto (Papamichalopoulos contra Greciei (reparaţie echitabilă), hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, pag. 59-61, §§ 36-39, Zubani contra Italiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, pag. 1078, § 49, şi Brumărescu contra României (reparaţie echitabilă) citat anterior, §§ 22 şi 23).
48. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire, de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, articolele 1, 16 şi 43 ale legii).
49. Curtea observă că singurul document care atestă valoarea de piaţă a bunului este avizul supus atenţiei de către expertul Guvernului. Ţinând cont de respectivul aviz, precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 60.000 euro.
50. Prin urmare, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli şi taxe
51. Reclamantul cere de asemenea rambursarea sumei de 3.000 USD, adică 2.348 euro drept cheltuieli şi taxe. El nu a depus niciun document doveditor în acest sens.
52. Guvernul se opune restituirii cheltuielilor de judecată care nu sunt expuse în mod real şi necesar, nici însoţite de documente doveditoare pertinente.
53. Pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi hotărând echitabil, aşa cum o cere articolul 41 al Convenţiei, Curtea acordă reclamantului 300 euro cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
54. Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă în privinţa plângerii întemeiată pe articolul 1 al Protocolului nr. 1 şi inadmisibilă pentru restul;
2. Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;
3. Decide
- că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul de patru camere situat la nr. 9-15 în str. Caragea Vodă, în Bucureşti, precum şi terenul aferent, în termen de trei luni începând din ziua în care prezenta sentinţă va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei;
- că în cazul neefectuării acestei restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 60.000 euro (şaizeci mii euro) pentru dauna materială, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
4. Decide că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, sumele următoare:
a) 3.000 euro (trei mii euro) pentru prejudiciul moral;
b) 300 euro (trei sute euro) pentru cheltuieli şi taxe;
5. Decide că sumele respective se vor transforma în lei noi româneşti (RON) la cursul aplicabil la data plăţii;
6. Decide că începând de la expirarea respectivului termen şi până la plată, aceste sume se vor mări cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabil în această perioadă, mărit cu un procent de trei puncte;
7. Respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză, apoi comunicată în scris la data de 25 ianuarie 2007 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului.
Fatos Araci Boštjan M. Zupancic
Grefier Preşedinte
| ← Ilişescu şi Chiforec împotriva României - Condamnare fara... | Licu impotriva Romaniei - Anularea unei decizii definitive... → |
|---|
