Varga impotriva Romaniei - Arestare preventiva abuziva Perchezitie ilegala
| Comentarii |
|
DECIZIE STRASBOURG 1 aprilie 2008 DEFINITIVĂ01/07/2008(Cererea nr. 73957/01)
Prezenta decizie va rămâne definitivă în condiţiile definite de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Varga împotriva României,
Curtea europeană a drepturilor omului (secţiunea a treia), statuând în camera formată din:
Josep Casadevall,preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,judecători,
şi Stanley Naismith,grefier adjunct al secţiei,
După ce au deliberat în Camera de consiliu în data de 11 martie 2008,
Dau decizia pe care o adoptă la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 73957/01) îndreptată contra României şi prin care trei cetăţeni ai acestui Stat, d-na Anna Varga şi d-nii Gruia şi Flaviu Varga (« reclamanţii »), au sesizat Curtea la 11 mai 2001 în virtutea articolului 34 din Convenţia de protecţie a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (« Convenţia »).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de D-na C. E. Iordăchescu, avocat la Cluj-Napoca. Guvernul român (« guvernul ») este reprezentat de agentul acestuia, dl. R. H. Radu, de la ministerul Afacerilor externe.
3. Reclamanţii susţineau în special ilegalitatea lipsirii de libertate şi menţinerii lor în stare de arest preventiv şi încălcarea dreptului la respectarea domiciliului.
4. La 18 august 2004, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. La 14 iunie 2007, prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, ea a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi temeiul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
5. Reclamanţii s-au născut respectiv în 1942, 1937 şi 1982 şi domiciliază în Cluj-Napoca.
6. Reclamanta este proprietara unui lanţ de brutării în Cluj‑Napoca, al cărui sediu social se află în casa unde locuieşte cu soţul său, al doilea reclamant. Al treilea reclamant este nepotul lor, care la vremea faptelor era elev la liceu.
7. Din dosar rezultă că la 19 decembrie 2000, procurorul F.M. de
la Parchetulde pe lângă Tribunalul judeţean Cluj a iniţiat din oficiu o anchetă referitoare la comiterea de reclamantă a unei infracţiuni de trafic de influenţă, pe baza informaţiilor prezentate la 18 decembrie 2000 de L.G., care era deja reţinut pentru acelaşi delict.
8. În dimineaţa de 19 decembrie 2000, procurorul F.M. şi trei ofiţeri de poliţie care îl însoţeau s-au prezentat la apartamentul unde locuiau reclamanta şi al doilea reclamant, şi le-au precizat motivul vizitei lor, anume verificarea unor documente ce dovedeau plata către terţi a unor importante sume de bani pentru punerea în libertate a lui L.G. Procurorul şi cei trei ofiţeri au cerut reclamantei să le predea documentele sus menţionate. Aceasta din urmă a răspuns că nu poseda astfel de documente, dar că împrumutase într-adevăr bani unor terţi. Fără a dispune de un mandat de percheziţie scris şi în absenţa unor martori care să fie de faţă, procurorul şi cei trei ofiţeri de poliţie au efectuat o percheziţie domiciliară, au descoperit într-un dulap din dormitorul reclamantei un caiet unde erau notate sume de bani şi nume de persoane, şi l-au confiscat.
9. Reclamanta s-a aruncat asupra ofiţerilor de poliţie încercând să le smulgă caietul şi, faţă de opoziţia, a strigat după ajutor. Al treilea reclamant, care afla în casă, a intrat în cameră şi a cerut procurorului şi ofiţerilor să părăsească locuinţa şi să înapoieze caietul în cauză. În busculada creată, reclamanta a reuşit să recupereze caietul iar procurorul şi ofiţerii de poliţie au fost daţi afară. Conform procesului verbal de percheziţie redactat în aceeaşi zi şi semnat de reclamantă, procurorul şi ofiţerii de poliţie şi-au declarat identitatea celui de-al treilea reclamant şi motivul prezenţei lor, dar au fost bruscaţi şi ameninţaţi cu moartea spre a restitui caietul în cauză şi a părăsi casa.
10. La câteva minute după aceea, cu ajutorul forţelor speciale de intervenţie chemate în ajutor, procurorul şi ofiţerii de poliţie şi-au continuat percheziţia şi au recuperat caietul în cauză, din care majoritatea foilor fuseseră distruse, precum şi alte documente, anume contracte de împrumut şi de vânzare, hotărâri judecătoreşti şi caiete în care apăreau comenzi de mărfuri şi sume de bani. Percheziţia s-a încheiat la 12.15, aşa cum se arată în procesul verbal sus menţionat, şi reclamanţii au fost duşi la postul local de poliţie.
11. Printr-o ordonanţă din 19 decembrie
2000 aParchetului de pe lângă Tribunalul judeţean Cluj, faţă de reclamanţi s-a luat măsura arestării preventive fiind învinuiţi de săvârşirea infracţiunii de ultraj pe o perioadă de treizeci de zile în temeiul articolului 148 alin.1 lit. b), d), e), g) şi h) din Codul român de procedură penală (CPP). Ordonanţa sus menţionată indica domiciliul fiecărui reclamant, cel al celui de-al treilea reclamant fiind situat la o adresă diferită din Cluj-Napoca faţă de cea unde se afla casa ce făcuse obiectul vizitei la domiciliu. La 21 decembrie 2001, unul din cei trei ofiţeri de poliţie care participaseră la percheziţia domiciliară a solicitat să fie examinat de un medic, care a constatat o mică zgârietură cu crustă hematică la unul din degetele sale, ce putea data din 19 decembrie 2000.
12. Printr-o sentinţă din 22 decembrie 2000, dată în prezenţa reclamanţilor şi a avocatului acestora, judecătoria Cluj-Napoca le-a respins plângerea ce solicita revocarea ordonanţei de arestare provizorie, hotărând că aceasta era justificată, ţinând seama de dispoziţiile articolului 148 alin.1 lit. b), d), e), g) şi h) din CPP. Instanţa nu a examinat problema absenţei martorilor asistenţi şi a unui mandat de percheziţie invocată de reclamanţi şi la care parchetul replicase că un astfel de mandat nu era necesar în cazul când percheziţia se efectua de către un procuror.
13. Prin hotărârea din 12 ianuarie 2001, Tribunalul judeţean Cluj a respins recursul înaintat de reclamanţi contra sentinţei din 22 decembrie 2000, care susţineau că reacţia lor din 19 decembrie 2000 în faţa procurorului şi ofiţerilor se datorase faptului că aceştia din urmă nu îşi declinaseră identitatea la momentul percheziţiei şi nu respectaseră garanţiile procedurale impuse de CPP. Instanţa a apreciat că existau indicii puternice legate de infracţiunea flagrantă de ultraj comisă de reclamanţi faţă de violenţele ale căror victime fuseseră ofiţerii de poliţie cu ocazia percheziţiei şi de faptul că încercaseră să împiedice cercetarea adevărului prin distrugerea de probe, şi a precizat că problema legalităţii percheziţiei nu se refera decât la fondul procedurii penale contra reclamanţilor.
14. La 16 ianuarie 2001, după ce reclamanţii au fost trimiţi în judecată sub motiv de ultraj printr-un rechizitoriu al parchetului din 11 ianuarie 2001, dosarul penal al reclamanţilor a fost înscris pe rolul judecătoriei Cluj-Napoca.
15. Printr-o sentinţă din 23 ianuarie 2001, în temeiul articolului 1401din CPP, judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea de revocare a arestării preventive făcută de al treilea reclamant, al cărui avocat invocase ilegalitatea şi absenţa motivelor de a menţine această măsură. Fără a ordona prelungirea sau menţinerea arestării preventive a celui interesat, instanţa a apreciat că arestarea preventivă acestuia din urmă era adecvată pentru bunul mers al instrucţiei cauzei şi a considerat că motivele invocate nu erau printre cele prevăzute de articolul 139 din CPP, ci trebuiau luate în considerare la judecarea cauzei pe fond. După o casare cu retrimitere a acestei hotărâri, în şedinţa din 29 martie 2001, dosarul referitor la cererea de revocare a arestului preventiv sus menţionate a fost conexat la dosarul privitor la menţinerea reclamanţilor în stare de arest preventiv.
16. În şedinţa din 1februarie 2001 în faţa instanţei sus menţionate, avocatul reclamanţilor a cerut repunerea lor în libertate şi a contestat legalitatea menţinerii lor în stare de arest preventiv după 18 ianuarie 2001, data de expirare a ordonanţei parchetului din 19 decembrie 2000. El a considerat că în temeiul articolului 23 din Constituţie şi al hotărârii nr. 279 din 1 iulie
1997 aCurţii Constituţionale, durata arestării preventive era ilegală peste treizeci de zile în absenţa unei prelungiri. În baza unei hotărâri a Curţii Supreme de Justiţie din 7 mai 1999, reprezentantul parchetului consideră că deciziile Curţii Constituţionale nu erau obligatorii decât pentru legiuitor şi că instanţele trebuiau să facă o aplicare strictă a dispoziţiilor din CPP.
17. Printr-o încheiere de şedinţă din 1 februarie 2001, judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea reclamanţilor ca neîntemeiată şi a dispus menţinerea lor în stare de arest preventiv în temeiul articolului 300 din CPP, în termenii următori:
« Instanţa, după deliberare, respinge în temeiul articolului 300 (3) coroborat cu articolul 149 ultimul alineat din codul de procedură penală cererile reclamanţilor ca neîntemeiate_ Instanţa_ menţine reclamanţii în stare de arest preventiv în temeiul articolului 300 din codul de procedură penală. »
18. Prin încheierile de şedinţă din 15 februarie, 8 şi 29 martie şi 19 şi 26 aprilie 2001, judecătoria Cluj-Napoca a decis menţinerea reclamanţilor în stare de arest preventiv.
19. După trimiterea dosarului la judecătoria Suceava, printr-o încheiere de şedinţă din 16 mai 2001, confirmă în ultimă instanţă printr-o hotărâre din 6 iunie 2001, tribunalul sus menţionat a înlocuit măsura arestării preventive a reclamanţilor cu obligaţia de a nu părăsi oraşul şi a dispus repunerea lor în libertate.
20. Prin sentinţa din 20 martie 2002, Judecătoria din Suceava a condamnat reclamanţii la o pedeapsă de un an de închisoare cu executare pentru ultraj, respingându-le apărarea sub motiv că nu dovediseră că procurorul efectuase percheziţia înainte de a iniţia o anchetă penală contra lor în temeiul infracţiunii de trafic de influenţă şi că erau la curent în momentul acţiunilor lor de identitatea procurorului şi a ofiţerilor de poliţie şi de scopul percheziţiei. Prin hotărârile din 5 mai 2003 şi 21 ianuarie 2004 respectiv, Tribunalul judeţean şi Curtea de Apel din Suceava au modificat sentinţa sus menţionată, condamnând reclamanţii la o pedeapsă de un an de închisoare cu suspendare. Pe de altă parte, Tribunalul judeţean a reţinut că un argument al celui de-al treilea reclamant că el nu era afectat de percheziţia domiciliară din 19 decembrie 2000, deoarece nu îşi avea domiciliul în casa bunicilor care făcuse obiectul percheziţiei.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
A. Dispoziţiile legale referitoare la percheziţia domiciliară
21. Articolele pertinente din Codul de procedură penală (CPP) sunt descrise mai jos aşa cum erau redactate la epoca faptelor, înaintea modificării codului prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 şi prin Ordonanţele Guvernului(ordonanţe de urgenţă)nr. 66 din 10 iulie 2003 şi 109 din 24 octombrie 2003.
22. Articolul 96 din CPP prevedea, cu titlu general, obligaţia pentru autorităţile de urmărire (organele de urmărire penală) şi pentru instanţe de a proceda la confiscarea obiectelor şi a documentelor scrise care puteau servi ca probă în procesul penal. Articolul 100 din CPP preciza că organele de urmărire şi instanţele de judecată puteau dispune o percheziţie în cazul în care aceasta era necesară pentru a se descoperi sau aduna probe, sau dacă o persoană nega cunoaşterea existenţei sau faptul că era în posesia obiectelor la care făcea referire articolul 98 din CPP (anume, corespondenţa sau alte obiecte trimise, direct sau indirect, sau primite de o persoană care făcea obiectul urmăririlor). Conform articolului 101 din CPP, autorităţile însărcinate cu ancheta penală (organele de cercetare penală) puteau efectua percheziţii domiciliare numai în baza unei autorizaţii a procurorului, dacă persoana în cauză nu consimţise scris la desfăşurarea percheziţiei în absenţa unei astfel de autorizaţii sau în cazul unei infracţiuni sau unei infracţiuni flagrante. Percheziţia domiciliară efectuată de autorităţile însărcinate cu ancheta penală trebuia să se deruleze între orele 6 şi 20, cu excepţia cazului de infracţiune flagrantă, dar o dată începută, ea putea continua după orele 20. Percheziţia efectuată de procuror însuşi se putea derula în timpul nopţii (articolul 103 din CPP).
23. În privinţa procedurii de percheziţie, articolul 104 din CPP prevedea că, înainte de a se proceda la aceasta, autoritatea judiciară însărcinată cu realizarea acesteia era obligată să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de procuror. Percheziţia şi confiscarea de documente şi de obiecte trebuiau să fie efectuate în prezenţa persoanei la domiciliul căreia acestea se efectuau, sau a unui reprezentant, a unui membru al familiei acestuia sau a unui vecin al acesteia; efectuate de autorităţile însărcinate cu ancheta penală, aceste operaţii necesitau prezenţa martorilor asistenţi.
24. Articolele 105, 108 şi 109 din CPP indicau obligaţia autorităţilor de a întocmi un proces verbal şi de a se limita la confiscarea obiectelor care aveau o legătură cu delictul urmărit, adăugând că aceste obiecte fie se anexau apoi la dosar, dacă constituiau probe, fie erau restituite persoanei în cauză.
25. Articolele 100-104 din CPP au fost completate şi modificate mai ales prin Ordonanţa Guvernului nr. 109 din 24 octombrie 2003 şi prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006. Percheziţia domiciliară nu se mai poate efectua de acum decât în temeiul unei încheieri motivate şi pronunţate de un judecător, în cursul urmăririi penale contra persoanei în cauză. Pe baza încheierii sus menţionate, judecătorul emite un mandat de percheziţie care nu poate fi utilizat decât o singură dată şi care trebuie să precizeze, printre altele, perioada de timp şi locul în care se poate derula percheziţia, numele persoanei care se afla la domiciliul în cauză şi al persoanei urmărite. În timpul urmăririlor, percheziţia va fi efectuată de procuror sau de organele însărcinate cu ancheta penală, care vor fi însoţite, după caz, de « personal operativ ».
B. Dispoziţiile legale şi practica judiciară pertinente cu privire la detenţia provizorie
26. Dispoziţiile legale pertinente sunt descrise mai jos aşa cum erau redactate la epoca faptelor, mai ales înaintea modificării Constituţiei României prin Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003 şi a CPP prin Legile nr. 281 din 24 iunie 2003 şi 356 din 21 iulie 2006, şi prin Ordonanţele Guvernului nr. 66 din 10 iulie 2003 şi 109 din 24 octombrie 2003. În redactarea sa actuală, CPP prevede că judecătorul este exclusiv competent pentru a dispune măsura arestării preventiv a unei persoane şi că, după trimiterea în judecată de către parchet, instanţa trebuie să examineze din oficiu legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei acestei măsuri şi în prezenţa acuzatului şi a avocatului său, şi să emită o încheiere motivată şi susceptibilă de recurs dacă apreciază că se cuvine să se menţină acuzatul în stare de arest preventiv. Judecătorul trebuie să examineze regulat necesitatea menţinerii acuzatului în stare de arest preventiv şi poate prelungi această măsură pe treizeci de zile pe durata urmăririi, şi pe şaizeci de zile pe durata examinării cauzei de către instanţă.
27. Articolele pertinente de Constituţia României au următorul cuprins:
Articolul 20
« (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. »
Articolul 23
« (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
(...)
(4) Arestarea preventivă se dispune în temeiul unui mandat emis de un magistrat, pentru o durată de maxim treizeci de zile. Persoana aflată în stare de arest preventiv poate contesta legalitatea unui mandat în faţa unui judecător, care este obligat să se pronunţe printr-o decizie motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai prin decizia unei jurisdicţii. »
Articolul 145 (2)
« deciziile Curţii constituţionale sunt obligatorii şi nu au autoritate decât pentru viitor. Ele sunt publicate în Monitorul oficial. »
28. Articolul 25 §§ 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aşa cum era în vigoare la epoca faptelor are următorul cuprins:
« Decizia care constată neconstituţionalitatea unei legi, a unei ordonanţe guvernamentale, sau a unei dispoziţii din aceste acte normative, este definitivă şi obligatorie.
Deciziile definitive se publică în Monitorul Oficial al României, sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. »
29. Constituţia este legea fundamentală în sistemul român de drept. Locul acesteia în vârful piramidei normelor implică o conformitate strictă şi necondiţionată a tuturor celorlalte norme de drept cu prevederile sale. Ca urmare, Constituţia este o sursă de drept a procedurii penale, în măsura în care, în calitate de lege fundamentală a Statului, ea stabileşte normele generale care îşi găsesc aplicarea în materie, dar aceste dispoziţii pot fi în acelaşi timp să fie mai precise în anumite domenii care se pretează la aceasta (vezi articolul 23 (4) mai jos).
30. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în cadrul unei proceduri judiciare de orice persoană interesată care apreciază că interesele sale sunt lezate de o prevedere legală aplicabilă în litigiul în care aceasta este parte. Ea permite Curţii Constituţionale să procedeze la un control concret şia posteriorial unei prevederi legale.
31. Confruntată cu problema opozabilităţii deciziilor sale, Curtea Constituţională a statuat, în decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 151/2000, că « deciziile care admit excepţii de neconstituţionalitate nu au numai un efect relativ,inter partes,_ , ci şi un efect absolut,erga omnes». Ea a fundamentat această decizie pe articolele 145 § 2, 16 § 1 şi 51 din Constituţie, apreciind că dacă deciziile sale nu produceau efecteerga omnes, ar fi posibil ca o dispoziţie legală contrară Constituţiei să continue să aibă efecte juridice.
32. Dispoziţiile pertinente din CPP aveau următorul cuprins:
Articolul 148 - Măsura arestării inculpatului
« Măsura arestării inculpatului poate fi luată [de procuror] dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de articolul 143 şi în unul din următoarele cazuri:_ :
b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este de cel puţin trei luni;_
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin_ distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;
e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori există elemente care să justifice teama că va comite alte infracţiuni;_
g) când în speţă a existat una din circumstanţele agravante ale infracţiunii;
h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani şi lăsarea sa în libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică.»
Articolul 149 - Durata arestării inculpatului
« (1) durata arestării provizorii a inculpatului [ordonată de parchet] nu poate depăşi treizeci de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii..
(...)
(3) Arestarea inculpatului în timpul judecării cauzei sale se menţine până la pronunţarea unei decizii definitive în procesul său penal, cu excepţia cazului când instanţa decide punerea sa în libertate. »
Articolul 300 (3) - Verificarea de către instanţă a legalităţii arestării reclamantului
« În cauzele în care se dispune arestarea preventivă a inculpatului, instanţa sesizată cu dosarul său este de asemenea obligată să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, legalitatea luării şi menţinerii acestei măsuri ».
33. Prin decizia din 1 iulie 1997, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a articolului 149 (3) din CPP şi a decis că instanţele sunt obligate să prelungească măsura arestării preventive la fiecare treizeci de zile, conform articolului 23 (4) din Constituţie. Pasajele pertinente din decizie au următorul cuprins:
« Curtea ia notă că textul de mai jos (articolul 149 (3) din codul de procedură penală) contrazice dispoziţiile articolului 23 (4) din Constituţie_ Textul constituţional nu face nici o distincţie în funcţie de circumstanţa în care a fost decisă arestarea, în timpul urmăririi sau în timpul procesului. Prelungirea arestării trebuie să fier aprobată de instanţă chiar dacă aceasta (arestarea) a fost decisă în timpul procesului, sensul dispoziţiilor articolului 23 (4) din Constituţie fiind acela al protejării libertăţii individuale indiferent dacă arestarea a fost făcută în timpul urmăririi sau în timpul procesului_
Rezultă fără echivoc că instanţele sunt şi ele obligate să respecte termenul de treizeci de zile pentru a reînnoi mandatul de arestare. Conform articolului 145 (2) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au autoritate numai pentru viitor. Pornind de aici, rezultă că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată şi trebuie admisă. »
34. Pasajele pertinente din hotărârea din 7 mai 1999 a Curţii Supreme de Justiţie au următorul cuprins:
« ...dispoziţiile Constituţiei nu se adresează direct instanţelor care aplică legea ordinară, ci numai legiuitorului, care trebuie să se conformeze Constituţiei şi să aducă modificări legilor ordinare. Deciziile emise de Curtea Constituţională au acelaşi regim. Ele reprezintă un reproş adresat legiuitorului şi legiuitorului îi revine sarcina de a trage concluziile din acest reproş, adoptând amendamente la prevederile legii ordinare, în speţă Codul de procedură penală, în sensul criticilor formulate de Curtea Constituţională.
Instanţele au obligaţia de a aplica legea ordinară în vigoare şi nu direct Constituţia; legiuitorul este cel ce are obligaţia de a se conforma dispoziţiilor şi principiilor constituţionale, aducând modificări legii ordinare pentru ca aceasta să fie conformă cu Constituţia. »
C. Dispoziţiile legale şi practica judiciară pertinente referitor la plângerea contra măsurilor ordonate de un procuror şi statutul procurorilor
35. Dispoziţiile din CPP, datând din epoca faptelor, referitoare la plângerea contra măsurilor ordonate de un procuror sunt descrise în cauzaGrecu împotriva României(nr. 75101/01, §§ 41-45, 30 noiembrie 2006). Cele referitoare la statutul procurorilor sunt citate în cauzaForum Maritime SA împotriva României(nr.63610/00 şi 38692/05 conexate, §§ 68 - 73, 4 octombrie 2007).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE PRETINSE ALE ARTICOLULUI 5 § 1 DIN CONVENŢIE
36. Reclamanţii se plâng că dispunerea arestării lor preventive la 19 decembrie 2000 s-a făcut fără a exista motive plauzibile de a se bănui comiterea unei infracţiuni, dată fiind percheziţia ilegală efectuată de autorităţi, sau a se crede în necesitatea de a îi împiedica să comită o infracţiune sau de a fugi. Pe de altă parte, ei susţin că între 18 ianuarie 2001, adică data expirării ordonanţei din 19 decembrie 2000, şi 1 februarie 2001, arestarea lor preventivă a fost lipsită de temei legal. Faţă de ansamblul arestării lor provizorii, reclamanţii invocă articolul 5 § 1 din Convenţie, care sună astfel în partea sa pertinentă:
« 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(...)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ;
(...) »
A. Cu privire la admisibilitate
37. Fiind vorba de motive pe care s-a întemeiat punerea în stare de arest preventiv, Curtea reaminteşte că pentru ca o arestare bazată pe bănuieli plauzibile să fie justificată din punctul de vedre al articolului 5 § 1 c), nu se impune ca poliţia să fi adunat probe suficiente pentru a aduce acuzaţii, fie în momentul arestării, fie în timpul reţinerii provizorii (Brogan şi alţii împotriva Marii Britanii, hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, pag. 29-30, § 53). Cerinţa conform căreia bănuielile trebuie să se bazeze pe motive plauzibile constituie un element esenţial al protecţiei oferite contra privărilor arbitrare de libertate. Termenii « motive plauzibile de bănuială» presupun existenţa unor fapte sau informaţii apte de a convinge un observator obiectiv că individul în cauză poate să fi comis infracţiunea (Fox, Campbell şi Hartley împotriva Marii Britanii, hotărârea din 30 august 1990, seria A nr. 182, pag. 16-17, § 32).
38. În speţă, Curtea observă că reclamanţii au fost puşi în stare de arest preventiv pentru ultraj printr-o ordonanţă a procurorului din 19 decembrie 2000, pe baza articolului 148 b), d), e), g) şi h) din CPP. Curtea observă că reclamanţii consideră că nu existau motive de a se aprecia că ei au comis un delict de ultraj în măsura în care procurorul şi ofiţerii de poliţie nu au respectat procedura de percheziţie. Ea apreciază că în privinţa prezentului capăt de cerere, nu este necesar să se examineze în amănunt existenţa aspectelor obiectiv şi subiectiv a delictului în cauză, chestiune care a fost de altfel tranşată în procedura penală pe fond contra reclamanţilor, ci de a cerceta dacă elementele de care dispuneau autorităţile puteau să stea la baza unor motive plauzibile de a se bănui că reclamanţii comiseseră un delict de ultraj. Cu acest titlu, ea subliniază că din procesul verbal din 19 decembrie 2000, semnat de reclamantă, reiese că reclamanţii ameninţaseră şi agresaseră un procuror şi ofiţeri de poliţie, care îşi declinaseră identitatea şi prezentaseră scopul vizitei lor, din momentul în care aceştia din urmă au găsit un caiet susceptibil de a constitui un element de probă în urmărirea legată de un delict de trafic de influenţă.
39. Văzând constatarea delictului flagrant, precum şi faptele şi dreptul intern pertinent, Curtea consideră că existau în speţă motive plauzibile de a bănui, în sensul articolului 5 § 1 din Convenţie, că reclamanţii comiseseră o infracţiune de ultraj. Pe de altă parte, Curtea observă că la epoca faptelor, conform articolului 148 din CPP, procurorul era competent să dispună arestarea preventivă a unui învinuit (vezi,mutatis mutandis,Ilie împotriva României(dec.), nr. 9369/02, 30 martie 2006).
40. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie respins ca evident neîntemeiat, cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
41. Fiind vorba de capătul de cerere legat de legalitatea arestării preventive a reclamanţilor între 18 ianuarie 2001 şi 1februarie 2001, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest nefundat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază de altfel că nu este incident nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci de să îl declare admisibil.
42. În sfârşit, Curtea observă că reclamanţii au susţinut în observaţiile lor, fără a prezenta nici un argument, că arestarea preventivă în ansamblul ei a încălcat articolul 5 § 1 din Convenţie. Deşi această susţinere ar putea constitui un nou capăt de cerere distinct de cele deja examinate, se cuvine să se constate că reclamanţii nu l-au sprijinit nicidecum şi că trebuie respins pentru evidentă lipsă de temei, cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
B. Pe fond
43. Invocând un articol de doctrină, Guvernul apreciază că perioada cuprinsă între 18 ianuarie şi 1februarie
2001 afost acoperită de hotărârea din 12 ianuarie
2001 aTribunalului judeţean Cluj care, prin respingerea plângerii reclamanţilor contra ordonanţei procurorului din 19 decembrie
2000, aconfirmat în acelaşi timp punerea lor în stare de arest preventiv şi a menţinut această măsură pe perioada următoare, fiindcă altfel ar fi admis recursul celor interesaţi. O astfel de abordare respectă Constituţia în măsura în care durata arestării preventive nu depăşeşte treizeci de zile; or, prin hotărârea din 1februarie 2000, Judecătoria Cluj-Napoca a menţinut arestarea preventivă a reclamanţilor cu aplicarea articolului 300 (3) din CPP. Referindu-se la decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 1 iulie 1997 şi la jurisprudenţa Curţii (Ječius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, CEDO 2000‑IX), Guvernul susţine că legislativul a reacţionat prin introducerea articolului 3001din CPP în 2003 spre a acoperi perioada de detenţie preventivă între înregistrarea dosarului după trimiterea în judecată a acuzatului şi prima înfăţişare în faţa tribunalului.
44. Reclamanţii contestă argumentele guvernamentale şi, bazându-se pe decizia sus menţionată a Curţii Constituţionale şi pe jurisprudenţa Curţii, susţin că arestarea lor preventivă ar fi trebuit prelungită la fiecare treizeci de zile conform dreptului intern, perioada respectivă nefiind acoperită în speţă de nici o hotărâre judecătorească.
45. Curtea reaminteşte că termenii «regulamentar» şi «potrivit căilor legale» care apar în articolul 5 § 1 din Convenţie trimit în esenţă la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a se respecta normele de fond ca şi de procedură (Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998,Culegere de hotărâri şi decizii1998‑VIII, pag. 3297, § 139). De asemenea, « caracterul regulamentar» al detenţiei faţă de dreptul intern nu este întotdeauna elementul decisiv. Curtea trebuie pe de altă parte să fie convinsă că detenţia din perioada în speţă este conformă scopului articolului 5 § 1 din Convenţie, anume protejarea individului de orice privare arbitrară de libertate (Ječius, sus menţionată, § 56).
46. Mai mult, Curtea trebuie să se asigure că dreptul intern este conform el însuşi Convenţiei, inclusiv principiilor generale enunţate sau implicate de aceasta. Asupra acestui din urmă punct, Curtea subliniază că atunci când e vorba de o privare de libertate, este deosebit de important să se respecte principiul general al securităţii juridice. Ca urmare, este esenţial ca condiţiile privării de libertate în temeiul dreptului intern să fie clar definite şi ca legea însăşi să fie previzibilă în aplicarea sa, spre a întruni criteriul de « legalitate » stabilit de Convenţie, care cere ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a permite cetăţeanului– înconjurându-se la nevoie de consilieri competenţi – să prevadă, cu un grad rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele de natură a deriva dintr-un act determinat (hotărâreaBaranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, §§ 50-52, CEDO 2000-III).
47. În speţă, Curtea ia notă că părţile sunt de acord când spun că ordonanţa procurorului din 19 decembrie 2000, dată pe o durată de treizeci de zile, a constituit baza legală a arestării preventive a reclamanţilor până la 18 ianuarie 2001, dezacordul lor referindu-se la perioada dintre această dată şi aceea a hotărârii din 1 februarie
2001 aJudecătoriei Cluj-Napoca care i-a menţinut în detenţie cu aplicarea articolului 300 (3) din CPP. Fiind vorba de argumentul conform căruia hotărârea din 12 ianuarie
2001 aTribunalului judeţean Cluj trebuia să fie interpretată ca menţinând reclamanţii în stare de arest preventiv pe perioada ulterioară acestei hotărâri, Curtea subliniază că Guvernul nu a precizat în baza cărei dispoziţii legale o hotărâre al cărei dispozitiv se limitează la respingerea în ultimă instanţă a plângerii reclamanţilor contra unei ordonanţe de punere în stare de arest preventiv pe o durată determinată ar avea efectul de a acoperi de asemenea o perioadă de detenţie posterioară, fără că procurorul să o ceară, că părţile o dezbat sau că hotărârea face referire la aceasta. Ea notează de altfel că Guvernul nu a dat nici un exemplu de jurisprudenţă în acest sens. În plus, Curtea observă că, atunci când reclamanţii au invocat absenţa temeiului legal al arestării lor preventive la înfăţişarea din 1februarie 2001, nici parchetul, nici judecătoria nu au făcut trimitere la hotărârea din 12 ianuarie 2001 cu acest titlu. Pornind de aici, Curtea apreciază că în absenţa oricărei referiri la menţinerea arestării preventive a reclamanţilor, hotărârea din 12 ianuarie 2001 sus menţionată, dată într-o procedură care avea un obiect diferit, nu ar putea constitui baza legală a detenţiei lor după 18 ianuarie 2001 (vezi,a contrario,Ječiussus menţionată, §§ 68-69).
48. În plus, Curtea observă că detenţia preventivă după trimiterea în judecată a unui acuzat era la epoca faptelor reglementată de articolul 149 (3) din CPP, care prevedea că această detenţie se menţinea până la pronunţarea hotărârii pe fond. Ea subliniază totodată că arestarea preventivă a reclamanţilor în temeiul acestui articol nu ar putea fi considerată « regulamentară», ţinând seama de faptul că acest articol a fost declarat contrar articolului 23 (4) din Constituţie prin decizia din 1 iulie
1997 aCurţii Constituţionale în măsura în care excludea obligaţia instanţelor de a statua la fiecare treizeci de zile asupra menţinerii arestării preventive (vezi paragraful 33 mai jos). O astfel de decizie dată în cadrul unui controla posteriorial Curţii Constituţionale având efecteerga omnesşi o aplicare imediată şi obligatorie pentru toate autorităţile, Curtea consideră că această dispoziţie legală nu ar putea nici ea să fie considerată a constitui baza legală a detenţiei în cauză, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti de menţinere a acestei măsuri după expirarea duratei prevăzute de ordonanţa procurorului (vezi paragrafele 27 - 31 mai jos). Guvernul nu a susţinut nici el aceasta.
49. Curtea reaminteşte că a s-a pronunţat în cauzaJečiussus menţionată că practica ce consta în menţinerea unei persoane în detenţie nu pornind de la o bază legală specifică, ci pentru că nu există reguli precise care să reglementeze situaţia deţinutului, ceea ce permite să fie privată o persoană de libertate pe o perioadă nelimitată fără autorizaţie judiciară, este incompatibilă cu principiile securităţii juridice şi de protecţie contra arbitrarului, care constituie elemente fundamentale atât ale Convenţiei cât şi a statului de drept. Pe de altă parte, unicul motiv pentru care cauza a fost transmisă tribunalului nu conferea nici o bază « legală » continuării detenţiei provizorii în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie (Ječiussus menţionată, §§ 62-63).
50. Curtea observă că în speţă, în mod similar, Guvernul nu a putut demonstra care era temeiul legal de menţinere a reclamanţilor în stare de arest preventiv între 18 ianuarie 2001, după trimiterea lor în judecată şi expirarea ordonanţei procurorului de luare a măsurii arestării preventive, şi 1 februarie 2001. Pornind de aici, ea apreciază că detenţia reclamanţilor în perioada susmenţionată nu s-a bazat pe nici o decizie internă valabilă şi nici pe vreo altă bază « legală » în sensul articolului 5 § 1 din Convenţie.
Pornind de aici, a existat o încălcare a acestei dispoziţii.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENŢIE
51. Reclamanţii susţin că procurorul care i-a adus în stare de arest preventiv la 19 decembrie 2000 nu ar putea fi considerat un « magistrat » şi, că în dreptul român, controlul de către un « magistrat » al legalităţii şi a temeiului acestei măsuri nu era automat. Ei invocă în acest sens articolul 5 § 3 din Convenţie, cu următorul cuprins:
« Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.lit c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. »
52. Curtea reaminteşte că s-a pronunţat deja că procurorul în dreptul român nu este un « magistrat » abilitat prin lege să exercite funcţii judiciare, în sensul articolului sus menţionat (Pantea împotriva României, nr. 33343/96, §§ 236-239, 3 iunie 2003). Ea reiterează apoi nu numai că controlul judiciar al detenţiei trebuie să aibă loc rapid, ci trebuie să fie automat (Aquilina împotriva Maltei[GC], nr. 25642/94, § 49, CEDO 1999-III şiNiedbala împotriva Poloniei, nr. 27915/95, § 50, 4 iulie 2000), şi observă că în dreptul român acest control nu era automat la epoca faptelor, ci depindea de introducerea de către acuzat a unei plângeri contra ordonanţei procurorului de dispunere a măsurii de arestare preventivă, ceea ce reclamanţii au făcut în speţă.
53. Curtea observă că în speţă Judecătoria Cluj-Napoca a examinat la 22 decembrie 2000 legalitatea şi temeiul punerii reclamanţilor în stare de arest preventiv, anume la trei zile după arestarea lor, ceea ce corespunde termenului « de îndată » prevăzut de articolul sus menţionat, aşa cum este interpretat de jurisprudenţa Curţii (vezi, printre altele,Brogan şi alţii împotriva Marii Britanii, hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, pag. 33-34, § 62 şi, mai recent,Ayaz şi alţii împotriva Turciei(dec.), nr. 11804/02, 27 mai 2004;a contrario,Niedbala,sus menţionată, § 55). Ea observă că tribunalul în cauză competenţa de a controla caracterul regulamentar al lipsirii de libertate şi existenţa unor motive plauzibile de a bănui că învinuiţii comiseseră o infracţiune, şi de a ordona, în caz contrar, eliberarea acestora.
54. Curtea observă că, dacă ea a conchis asupra încălcării articolului 5 § 3 din Convenţie în cauzele în care, în lipsa unui control automat, reclamanţii nu au fost aduşi « de îndată » în faţa unui « magistrat », în sensul articolului susmenţionat (Aquilinaşi Niedbala,sus menţionate, şiSabeur Ben Ali împotriva Maltei, nr. 35892/97, 29 iunie 2000), ea nu a examinat o cauză în care, ca în speţă, deşi sistemul legal respectiv nu prevedea un control automat, caracterul regulamentar şi temeiul luării măsurii arestării preventive au fost totuşi examinate « de îndată » de un « magistrat » abilitat să exercite competenţe judecătoreşti, la cererea reclamanţilor. Pe de altă parte, Curtea subliniază că dispoziţiile legale pertinente din CPP au fost modificate în 2003, judecătorul fiind de atunci exclusiv competent pentru dispunerea măsurii arestării preventive a unei persoane (vezi paragraful 26 mai jos).
55. Desigur, la epoca faptelor, legislaţia română nu prevedea controlul automat de către un « magistrat », în sensul articolului sus menţionat, a luării măsurii arestării preventive faţă de un acuzat. Acestea fiind spuse, Curtea observă că, la trei zile după arestarea lor, reclamanţii au fost prezentaţi în faţa unui magistrat abilitat prin lege să exercite competenţe judecătoreşti, care a examinat caracterul regulamentar şi temeiul luării faţă de aceştia a măsurii arestării preventive.
56. Ţinând seama de circumstanţele specifice ale speţei, capătul de cerere al reclamanţilor este evident nefondat şi trebuie respins cu aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
57. Reclamanţii se plâng că au suferit o atingere a dreptului lor la respectarea domiciliului prin percheziţia domiciliului lor la 19 decembrie 2000 şi invocă în acest sens articolul 8 din Convenţie, care are următorul cuprins:
« Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. »
A. Cu privire la admisibilitate
58. Guvernul susţine că reclamanţii nu au epuizat căile de recurs interne legat de acest capăt de cerere, fiindcă ei nu au contestat legalitatea percheziţiei în mod succesiv în faţa procurorului şef al parchetului, a procurorului ierarhic superior şi a tribunalului competent, conform articolului 278 din CPP, aşa cum este interpretat de decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997. El citează câteva exemple de decizii ale Curţii Supreme de Justiţie datând din 2002 şi mai ales din 2003, care au declarat admisibile plângerile înaintate în faţa acestei instanţe contra unor ordonanţe emise de procurori.
59. Reclamanţii susţin că calea plângerii întemeiată pe articolul 278 din CPP nu ar fi putut duce decât la imposibilitatea parchetului de a utiliza, într-o altă procedură penală decât cea împotriva lor pentru ultraj, probele obţinute ca urmare a percheziţiei, nici o reparare a prejudiciului material şi moral suferit nefiind posibilă pe baza plângerii sus menţionate. Pe de altă parte, ei consideră că Guvernul nu a dovedit caracterul eficace în practică al acestei căi de atac. Cu acest titlu, ei observă că Guvernul nu a prezentat nici un exemplu de ordonanţă a unui procuror şef al unei unităţi de parchet care, după ce a autorizat percheziţia şi arestarea celor învinuiţi să fi admis o plângere care contesta legalitatea percheziţiei în cauză, şi citează o decizie a Curţii Supreme de Justiţie (nr. 574/2001) care a respins ca inadmisibilă plângerea în faţa instanţei de judecată în temeiul articolului 278 din CPP, sub motiv că nu exista nici o dispoziţie legală de autorizare a unui astfel de căi de atac . În sfârşit, reclamanţii mai subliniază că acel capăt de cerere bazat pe articolul 8 din Convenţie nu se limitează la a contesta legalitatea în dreptul intern a percheziţiei, ci se referă de asemenea la absenţa unor garanţii suficiente în dreptul intern contra unei atingeri arbitrare aduse dreptului lor la respectarea propriului domiciliu.
60. Fiind vorba de caracterul efectiv al căii de atac prevăzute de articolul 278 din CPP, Curtea reaminteşte că a judecat deja că calea de atac prevăzută de decizia Curţii Constituţionale din 2 decembrie 1997 referitor la articolul sus menţionat nu era efectiv (Rupa împotriva României(dec.), nr. 58478/00, §§ 88-90, 14 decembrie 2004 şiForum Maritime SA, sus menţionate, § 107) şi nu vede nici un motiv de a ajunge la o altă concluzie în speţă, deciziile tribunalelor interne indicate de Guvern fiind atât posterioare faptelor pertinente, cât şi contrazise de decizia citată de reclamanţi, care datează din epoca faptelor. Mai ales, Curtea observă că acest capăt de cerere al reclamanţilor se referă nu numai la conformitatea percheziţiei în cauză cu dispoziţiile interne, dar mai ales la absenţa în dreptul intern, la epoca faptelor, a unor garanţii suficiente, în sensul articolului 8 din Convenţie, relativ la ingerinţa suferită în dreptul lor la respectarea propriului domiciliu. Or, recursul întemeiat pe articolul 278 din CPP nu ar putea fi interpretat ca constituind o soluţie efectivă în acest sens (vezi,mutatis mutandis,Slavgorodski împotriva Estoniei(dec.), nr. 37043/97, CEDO 1999-II).
61. Pornind de aici, Curtea consideră că se cuvine să se respingă excepţia ridicată de guvern.
62. Deşi Guvernul nu a mai ridicat altă excepţie preliminară, Curtea apreciază ca necesar să se analizeze, în cadrul examinării competenţei sale, chestiunea aplicabilităţiiratione personaea articolului 8 din Convenţie la capătul de cerere în cauză, fiind vorba de al treilea reclamant (vezi,mutatis mutandis,Blečić împotriva Croaţiei, nr. 59532/00, §§ 67-69, CEDO 2006-...). Cu acest titlu, Curtea subliniază că, dacă al treilea reclamant era prezent în casa bunicilor săi la momentul percheziţiei, rezultă din dosar că el nu avea domiciliul în această casă, ci la o altă adresă din acelaşi oraş, şi că partea reclamantă nu a prezentat elemente care să o aducă la concluzia că existau legături suficiente şi continue pentru ca această casă să constituie « domiciliul » acestuia, în sensul articolului 8 din Convenţie (vezi paragrafele 11 şi
20infine, mai jos ;a contrario, printre alţii,Prokopovitch împotriva Rusiei, nr. 58255/00, §§ 36-39, CEDO 2004-XI (extrase)).
63. Pornind de aici, Curtea consideră că al treilea reclamant nu ar putea să se pretindă « victimă », în sensul articolului 34 din Convenţie, a unei atingeri a dreptului său asupra propriului domiciliu din cauza percheziţiei în cauză. În ceea ce îl priveşte, acest capăt de cerere este incompatibilratione personaecu dispoziţiile Convenţiei în sensul articolului 35 § 3, şi trebuie respins conform articolului 35 § 4 din Convenţie.
64. Pe de altă parte, Curtea constate că, fiind vorba de primii doi reclamanţi, acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. Ea subliniază în plus că acesta nu se loveşte de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să fie declarat admisibil.
B. Pe fond
1. Tezele părţilor
65. Guvernul susţine că percheziţia în cauză avea o bază legală, anume articolele 96, 100-101 şi 104 din CPP. Adaugă că condiţiile legate de autorizarea percheziţiei de un procuror, de consimţământul în scris al reclamanţilor şi de prezenţa martorilor asistenţi nu se referă decât la ipoteza în care percheziţia este efectuată de organele însărcinate cu ancheta penală, dar în speţă percheziţia a fost efectuată de procuror însuşi. Guvernul consideră că dispoziţiile legale sus menţionate sunt accesibile şi previzibile, asigurând o protecţie adecvată contra atingerilor arbitrare aduse de autorităţi drepturilor garantate de articolul 8 § 1 din Convenţie. El apreciază că în speţă ingerinţa în cauză era necesară într-o societate democratică în scopul de a preveni infracţiunile şi de a se asigura apărarea ordinii publice, şi că era şi proporţională cu acest scop, dat fiind că existau bănuieli legate de comiterea delictului de trafic de influenţă.
66. Primii doi reclamanţi contestă că percheziţia efectuată în prezenţa unui procuror nu trebuie să respecte condiţiile susmenţionate din CPP, despre care ei apreciază că se aplică oricărei autorităţi ce procedează la o percheziţie. Ei susţin că autorizarea scrisă prealabilă a procurorului permite să se verifice dacă condiţiile prevăzute de CPP au fost respectate şi să se conteste percheziţia. Ei consideră mai ales că dispoziţiile pertinente din CPP, în vigoare la epoca faptelor, nu ar putea fi considerate ca « lege », în sensul articolului 8 din Convenţie, în măsura în care ele nu prevedeau garanţii suficiente pentru a îndeplini condiţia de previzibilitate. Numai două condiţii erau prevăzute de CPP pentru a realiza o percheziţie, anume prezenţa a doi martori asistenţi şi desfăşurarea sa pe timpul zilei, ceea ce nu ar putea fi suficient contra unei atingeri arbitrare, cu atât mai mult că Guvernul apreciază că percheziţia efectuată de un procuror nici măcar nu ar trebui să respecte toate condiţiile sus menţionate. Procurorul, reprezentant al puterii executive, putea să ordone o percheziţie în orice moment şi în orice ipoteză. Mai mult, folosirea în speţă a forţelor speciale de intervenţie cu cagule pentru a intra cu forţa în casa unde se aflau un minor şi două persoane în vârstă a fost disproporţionată şi contrară articolului 8.
2. Aprecierea Curţii
67. Curtea reaminteşte că a considerat că o percheziţie efectuată la domiciliul unei persoane fizice, care era în acelaşi timp şi sediul birourilor unei societăţi controlate de aceasta, constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea domiciliului (Chappell împotriva Marii Britanii, hotărârea din 30 martie 1989, seria A nr. 152-A, p. 26, § 63). Ea constată că Guvernul nu contestă că a existat o ingerinţă în drepturile primilor doi reclamanţi, garantate în baza paragrafului 1 din articolul 8 din Convenţie prin percheziţia casei lor la 19 decembrie 2000. O astfel de ingerinţă încalcă articolul 8, cu excepţia cazului când îndeplineşte condiţiile din paragraful 2.
68. Se cuvine să reamintim în acest sens că expresa « prevăzută de lege », în sensul articolului 8 § 2 din Convenţie, înseamnă că măsura incriminată trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern, şi că legea în cauză trebuie să fie accesibilă persoanei afectate – care, în plus, trebuie să poată să prevadă consecinţele pentru ea – şi să fie compatibilă cu preeminenţa dreptului (Camenzind împotriva Elveţiei, hotărârea din 16 decembrie 1997,Culegere de hotărâri şi decizii1997-VIII, p. 2892, § 37). Fiind vorba de baza legală a ingerinţei în cauză, Curtea observă că părţile au păreri opuse asupra conformităţii cu dispoziţiile pertinente din CPP a percheziţiei în cauză (vezi paragrafele 21 à 24 şi 65-66 mai jos), care a fost efectuată de un procuror în lipsa unui mandat şi a martorilor asistenţi. Dacă reiese din lectura dispoziţiilor CPP în materie că percheziţia în cauză nu era contrarie dreptului intern, mai trebuie, pentru ca ingerinţa în cauză să nu implice încălcarea articolului 8, ca aceste dispoziţii legale să prevadă suficiente garanţii pentru a se evita ca organele să poată să ia măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamanţilor la respectarea domiciliului lor (vezi,mutatis mutandis,Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, § 65, 26 aprilie 2007, şi paragrafele 71-74 mai jos).
69. Alături de Guvern, Curtea admite că percheziţia în cauză urmărea scopul legitim al apărării ordinii şi prevenirii infracţiunilor penale.
70. Conform jurisprudenţei constante a Curţii, noţiunea de « necesitate » implică o ingerinţă fondată pe o nevoie socială imperioasă şi mai ales proporţională cu scopul urmărit; pentru a se pronunţa asupra « necesităţii » unei ingerinţe « într-o societate democratică », Curtea ţine seama de marja de apreciere lăsată Statelor contractante(Smirnov împotriva Rusiei, nr. 71362/01, § 43, 7 iunie 2007). Totodată, această marjă de apreciere este însoţită de un control european, în cadrul căruia Curtea trebuie să se asigure că legislaţia şi practica în materie oferă indivizilor garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor. În special, ea trebuie să-şi dubleze vigilenţa când, ca în speţa de faţă, dreptul intern permitea efectuarea unei percheziţii domiciliare de către organele de urmărire fără mandat judiciar: protecţia indivizilor contra atingerilor arbitrare ale puterii publice reclamă o încadrare legală şi o limitare din cele mai stricte a unor astfel de puteri. Curtea examinează, pe de altă parte, circumstanţele particulare ale fiecărei cauze spre a determina dacă,in concreto, ingerinţa în litigiu a fost proporţională cu scopul urmărit (vezi,mutatis mutandis,Camenzind, sus menţionată, pp. 2893-2894, §§ 44-45).
71. În speţă, Curtea constată că percheziţia a fost efectuată în dimineaţa de 19 decembrie 2000 de procurorul F.M., care iniţiase în aceeaşi zi o anchetă penală legat de prima reclamantă. Dacă într-un domeniu cum este lupta contra traficului de influenţă, autorităţile pot aprecia necesar să se recurgă la unele măsuri, cum sunt vizitele la domiciliu şi confiscările, pentru a stabili proba materială a delictelor şi a urmări după caz autorii, mai trebuie şi ca legislaţia şi practica în materie să ofere garanţii adecvate şi suficiente contra abuzurilor (vezi,mutatis mutandis,Miailhe împotriva Franţei (nr. 1), hotărârea din 25 februarie 1993, seria A nr. 256-C, pp. 89-90, § 37).
72. Or în cazul de faţă nu se petreceau astfel. La epoca faptelor – Curtea nu este chemată să se pronunţe asupra reformelor legislative din anii 2003 şi 2006 care vizau o mai bună protejare a indivizilor (paragraful 25 de mai sus) – procurorii dispuneau de puteri foarte ample, având mai ales competenţa de a aprecia singuri oportunitatea, numărul, durata şi amploarea percheziţiilor şi confiscărilor. Conform dreptului intern în vigoare la epoca faptelor, procurorul a decis în speţă să procedeze la percheziţia domiciliară şi a efectuat-o fără a beneficia de un mandat, şi cu atât mai puţin de un mandat judiciar. Unicul document scris ce preciza în mod succint scopul percheziţiei şi motivele ce l-au condus pe procuror să o efectueze a fost procesul verbal de percheziţie redactat la finalul vizitei la domiciliu. Curtea observă că a fost vorba de o atingere gravă a dreptului primilor doi reclamanţi la respectarea domiciliului lor, lăsată la discreţia procurorului care, după cum ea a statuat deja, în calitate de magistrat din Ministerul Public, nu îndeplinea cerinţa independenţei faţă de executiv (vezi, printre altele,Dumitru Popescu, menţionată mai sus, § 71).
73. Pe de altă parte, dacă în absenţa mandatului judiciar prealabil percheziţia în cauză nu a fost supusă nici unui controla priori, Curtea observă că la epoca faptelor primii doi reclamanţi nu beneficiau nici de o cale de atac efectivă pentru a determina controlula posteriori, de către un judecător, al legalităţii şi temeiului percheziţiei în cauză (vezi paragraful 60 mai sus;a contrario,Keslassy împotriva Franţei(dec.), nr. 51578/99, CEDO 2002-I şiSmirnov, menţionate mai sus, § 45). Ca urmare, fiind efectuată în absenţa unui mandat şi, după cum reiese din procesul verbal, a martorilor asistenţi, percheziţia efectuată de procuror nu a respectat garanţiile minime pe care dispoziţiile legale le impuneau autorităţilor însărcinate cu ancheta penală şi nu a fost supusă nici controlului autorităţilor judiciare (vezi paragrafele 22-23 mai sus;a contrario,Sanchez Carrete împotriva Spaniei(dec.), nr. 71745/01, 28 ianuarie 2003).
74. Ţinând seama de dispoziţiile legale relaxate şi lacunare care reglementau percheziţia domiciliară la epoca faptelor, şi mai ales de puterile foarte ample ale procurorului în materie, Curtea consideră că primii doi reclamanţi nu s-au bucurat de gradul minim de protecţie contra arbitrarului avut în vedere de articolul 8 din Convenţie.
Pornind de aici, a existat o încălcare a acestei dispoziţii.
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
75. În termenii articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. »
A. Daune
76. Reclamanţii reclamă 50 000 euro (EUR) cu titlul de daune morale pe care le-ar fi suferit prin faptul condamnării lor penale pentru ultraj ca urmare a unei proceduri inechitabile, ilegalitatea percheziţiei domiciliare, arbitrarul menţinerii lor în detenţie între 18 ianuarie şi 1 februarie 2001 şi campania de presă în care au fost implicaţi.
77. Guvernul se opune acordării oricărei sume care nu este legată de capetele de cerere invocate mai sus de reclamanţi şi examinate de Curte. În plus, apreciind că suma cerută este excesivă, consideră că o eventuală constatare a încălcării ar putea constitui o reparaţie suficientă a prejudiciului pretins.
78. Curtea reaminteşte că a constatat încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie dată fiind absenţa temeiului « legal » al detenţiei reclamanţilor între 18 ianuarie şi 1februarie 2001 şi, pentru primii doi reclamanţi, încălcarea articolului 8 din Convenţie referitor la dreptul la respectarea domiciliului lor. Curtea apreciază că reclamanţii au suferit o nedreptate morală indiscutabilă pe care constările încălcării ce apar în prezenta hotărâre nu ar putea să le remedieze suficient. Ţinând seama de ansamblul elementelor de care ea dispune şi statuând materie de echitate, după cum o cere articolul 41 din Convenţie, Curtea alocă pentru prejudiciul morale 3 000 EUR fiecăruia dintre primii doi reclamanţi şi 2 000 EUR celui de-al treilea reclamant. Pe de altă parte, ea nu constată legătura de cauzalitate între încălcările constatate şi prejudiciul moral invocat faţă de celelalte încălcări pretinse, acestea făcând de altfel obiectul unei alte cereri aflate pe rolul Curţii.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
79. Reclamanţii nu au prezentat nici o cerere de rambursare a costurilor şi cheltuielilor suportate în faţa instanţelor interne sau în faţa Curţii.
C. Dobânzile moratorii
80. Curtea consideră că este corespunzător să bazeze procentul de dobânzi moratorii pe de procentul de dobândă, pe facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorat cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.Declarăcererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere legate de articolul 5 § 1 cu privire la detenţia reclamanţilor între 18 ianuarie şi 1februarie 2001 şi, în privinţa primilor doi reclamanţi, de articolul 8 din Convenţie, şi inadmisibilă pentru rest;
2.Hotărăştecă a existat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie şi, în privinţa primilor doi reclamanţi, a articolului 8 din Convenţie ;
3.Hotărăşte
a) că Statul pârât trebuie să achite, în termen de trei luni începând cu data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie, 3 000 EUR (trei mii euro) fiecăruia din primii doi reclamanţi şi 2 000 EUR (două mii euro) celui de-al treilea reclamant, ca daune morale, plus orice sumă ce s-ar putea datora cu titlu de impozit;
b) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la rata de schimb aplicabilă la date plăţii;
c) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4.Respingecererea de satisfacţie echitabilă pentru restul.
Redactată în franceză şi apoi comunicată în scris la 1 aprilie 2008 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din regulament.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
| ← Cone contra României - Neexecutarea sentintei de catre... | Maria Cadaru impotriva Romaniei - Solutionare pe cale amiabila... → |
|---|
