Cone contra României - Neexecutarea sentintei de catre autoritati Inechitatatea procedurii
| Comentarii |
|
HOTĂRÂREAdin 24 iunie 2008(Cererea nr. 35935/02)StrasbourgDefinitivă la 24.09.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute înart. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Cone împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 3 iunie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 35935/02, introdusă împotriva României de un cetăţean al acestui stat, doamna Georgeta Cone (reclamanta), care a sesizat Curtea la data de 20 septembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale(Convenţia).
2. Guvernul român(Guvernul)este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 29 iunie 2007, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în 1960 şi locuieşte în satul Traian (judeţul Teleorman).
A. Pronunţarea hotărârilor judecătoreşti definitive în favoarea reclamantei şi demersurile în vederea executării lor
5. Printr-o decizie din 7 mai 1998 societatea agricolă pe acţiuni cu capital majoritar de stat A. (societatea A.) a concediat reclamanta din postul de inginer şef al unei ferme agricole, decizie al cărei efect retroactiv începea în ianuarie 1998.
6. Printr-o sentinţă din 17 ianuarie 1999 Judecătoria Turnu Măgurele a admis contestaţia reclamantei, a anulat decizia menţionată anterior şi a dispus ca societatea A. să o reangajeze pe reclamantă pe postul pe care îl ocupase.
7. La 6 martie 1999, cu prilejul unei şedinţe interne privind reorganizarea societăţii A. în vederea privatizării acesteia, s-a hotărât, între altele, să se procedeze la restructurarea a trei ferme existente şi la reducerea de personal. Ca răspuns la o întrebare privind o eventuală divizare a societăţii, directorul a anunţat că a primit o scrisoare de
la Ministerul Agriculturiidin care reieşea că această divizare nu mai era luată în calcul şi că rămânea doar proiectul de restructurare. În opinia Guvernului, deciziile analizate cu prilejul acestei şedinţe au avut drept urmare desfiinţarea locului ocupat de reclamantă înainte de concedierea sa.
8. Printr-o hotărâre judecătorească din 30 septembrie 1999 a Tribunalului Teleorman, apelul societăţii A. împotriva sentinţei din 17 februarie 1999 citată anterior a fost respins ca tardiv. Respectiva sentinţă a devenit astfel definitivă.
9. La 22 martie 2000 reclamanta a sesizat instanţa de judecată cu o acţiune privind obligarea societăţii A. la plata drepturilor salariale pentru perioada cuprinsă între ianuarie 1998 şi aprilie 2000. Printr-o decizie din 9 noiembrie 2000 Tribunalul Teleorman a admis parţial această acţiune şi a obligat societatea A. la plata către reclamantă a sumei de 18.741.423 lei vechi româneşti (ROL), reprezentând prejudiciul suferit de aceasta între ianuarie 1998 şi noiembrie 1999. Potrivit declaraţiei reclamantei, Tribunalul a respins cererea sa privind admiterea probelor suplimentare în sprijinul acţiunii sale. Decizia menţionată anterior a devenit definitivă printr-o decizie din 21 februarie
2001 aCurţii de Apel Bucureşti, care a respins ca inadmisibil recursul formulat de societatea A.
10. După de a întreprins mai multe demersuri verbale, reclamanta a cerut în scris la 28 februarie şi 20 decembrie 2000 directorului societăţii A. executarea hotărârilor judecătoreşti definitive din 17 februarie 1999 şi respectiv din 9 noiembrie 2000, dar nu a primit niciun răspuns.
11. Prin rezoluţiile de neîncepere a urmăririi din 19 martie şi 27 aprilie 2001 Parchetul de pe lângă Judecătoria Turnu Măgurele a respins plângerile penale ale reclamantei de neexecutare a unei sentinţe definitive îndreptate împotriva contabilului şi directorului societăţii A., pe motiv că faptele invocate nu corespundeau realităţii şi nu puteau fi calificate drept infracţiune . Procurorul şi-a întemeiat rezoluţiile menţionate anterior pe susţinerile potrivit cărora contabilul nu era vinovat de neexecutarea în cauză şi că acest lucru se datora desfiinţării postului interesatei în 1999 şi dificultăţilor financiare ale societăţii A., care făcea obiectul unui proces reglementat de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Din dosar reiese că reclamantei i-au fost comunicate rezoluţiile de neîncepere a urmăririi, fără motivele respective. Acestea au fost confirmate prin rezoluţiile din 15 aprilie şi 7 august 2002 pronunţate de parchetele superioare ierarhic, care au informat de asemenea reclamanta asupra motivelor susmenţionate.
B. Procedura reorganizării şi lichidării judiciare a societăţii A.
12. Printr-o decizie din 28 noiembrie 2000 Tribunalul Teleorman a admis cererea unei societăţi terţe, creditoarea societăţii A. şi a dispus deschiderea faţă de aceasta din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 64 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. La 6 martie 2001 Tribunalul a admis cererea reclamantei şi a dispus înscrierea acesteia pe lista creditorilor societăţii A. cu suma stabilită prin decizia din 9 noiembrie 2000 (paragraful 9 de mai sus).
13. Printr-o decizie din 26 iunie 2001, în prezenţa reclamantei, Tribunalul Teleorman a admis cererea creditorilor şi, constatând că planul de redresare al societăţii debitoare nu fusese confirmat de instanţă, a decis deschiderea procedurii falimentului şi a desemnat un lichidator în acest scop.
14. Prin deciziile din 30 septembrie şi 3 decembrie 2003 Tribunalul Teleorman a constatat că activele debitoarei nu fuseseră suficiente pentru a acoperi creanţele înscrise, printre care cea a reclamantei şi a închis procedura falimentului dispunând dizolvarea societăţii A. şi radierea sa din Registrul Comerţului.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
15. În redactarea sa în vigoare la vremea faptelor, Legea nr. 64/1995 privind reorganizarea judiciară şi falimentul (legea reorganizării judiciare şi a falimentului) (Legea nr. 64/1995) prevedea în articolul său 69 (2) că, dacă nu s-a confirmat niciun plan de redresare, instanţa dispunea ca judecătorul competent (judecătorul sindic) să deschidă procedura lichidării judiciare (faliment) a societăţii debitoare. Principalele măsuri ale acestei proceduri constau în desemnarea unui lichidator, societatea debitoare nemaiavând dreptul să-şi continue activităţile în cazul respingerii planului de redresare, punerea sub sigiliu a bunurilor societăţii şi vânzarea activelor sale, precum şi împărţirea între creditori a sumelor obţinute astfel (articolele 77 şi următoarele).
16. Societatea A. figura în anexele ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 198 din 10 decembrie 1999 şi ale Legii nr. 268 din 8 mai 2001 ca fiind inclusă în dispoziţiile legale respective, care prevedeau privatizarea unor societăţi comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, în numele statului, de Ministerul Agriculturii şi, în legea citată anterior, de Agenţia Domeniilor Statului (ADS). Privatizarea trebuia să se facă prin vânzarea de acţiuni şi active a acestor societăţi şi prin privatizarea managementului lor.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinselor încălcări ale art. 6 alin. 1 din Convenţie şiart. 1 din Protocolul nr. 1
17. Reclamanta se plânge în principal de neexecutarea de către autorităţi a sentinţei din 17 februarie
1999 aJudecătoriei Turnu Măgurele şi a deciziei din 9 noiembrie
2000 aTribunalului Teleorman pronunţate în favoarea sa. De altfel, în observaţiile sale din 17 decembrie 2007, ea se plânge de inechitatea procedurii la sfârşitul căreia a fost pronunţată decizia respectivă. Ea invocă în principal art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1, care prevăd următoarele în părţile lor pertinente în cazul în speţă:
Articolul 6 alin. 1
"Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale_ de către o instanţă_ care va hotărî_ asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil_ "
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
18. Guvernul citează caracterul tardiv al cererii în ceea ce priveşte sentinţa definitivă din 17 februarie
1999 aJudecătoriei Turnu Măgurele care dispune reangajarea reclamantei pe postul pe care îl ocupa la societatea A. Admiţând că neexecutarea unei sentinţe definitive reprezintă o situaţie continuă şi că termenul de şase luni nu începe să curgă decât din momentul în care această situaţie se încheie, el consideră că procedura reorganizării şi lichidării judiciare a societăţii A. a făcut imposibilă reangajarea interesatei. Prin urmare, el susţine că termenul de şase luni a început fie de la 28 noiembrie 2000 fie, cel mai târziu, de la 26 iunie 2001, atunci când instanţele au deschis procedura lichidării judiciare a societăţii A.
19. Reclamanta contestă susţinerea Guvernului, considerând că termenul de luat în calcul nu a început să curgă decât la 7 august 2002, atunci când Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a confirmat neînceperea urmăririi referitoare la plângerea de neexecutare a sentinţei din 17 februarie 1999.
20. Înainte de a se ocupa de excepţia invocată de Guvern şi chiar dacă nu a fost sesizată cu o excepţie în acest sens, Curtea consideră necesar să identifice în cadrul examinării competenţei sale dacă plângerile invocate de reclamantă pot angaja răspunderea statuluiratione personae(a se vedea,mutatis mutandis,Blečić împotriva Croaţiei, nr. 59532/00, paragrafele 67-69, CEDH 2006-...). În această privinţă, din datele dosarului reiese că, deşi era o persoană juridică distinctă, societatea A. deţinea active şi terenuri aparţinând domeniilor public şi privat ale statului şi nu beneficia de o independenţă instituţională şi operaţională suficientă faţă de autorităţi, în special faţă de Ministerul Agriculturii şi ADS, pentru ca statul să poată fi scutit de răspundere, potrivit Convenţiei, pentru acţiunile şi omisiunile sale (a se vedea paragrafele 7 şi 16 de mai sus şi,mutatis mutandis,Mikhaïlenki şi alţii împotriva Ucrainei, nr. 35091/02 şi alţii, paragrafele 41-46, CEDH 2004-XII şiCooperativa Agricolă Slobozia-Hanesei împotriva Moldovei, nr. 39745/02, paragraful 19, 3 aprilie 2007). De altfel, Guvernul nu contestă acest lucru. Reiese că Curtea este competentăratione personaesă analizeze plângerile reclamantei.
21. Curtea constată de asemenea că în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la inechitatea procedurii de soluţionare a cauyei în faza de apel la sfârşitul căreia Tribunalul Teleorman a pronunţat decizia din 9 noiembrie 2000, reclamanta nu a formulat recurs împotriva acestei decizii, astfel încât acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
22. Cât despre excepţia caracterului tardiv al cererii privind sentinţa definitivă din 17 februarie 1999 referitoare la reangajarea reclamantei pe fostul ei post, Curtea aminteşte că potrivit art. 35 alin. 1 din Convenţie, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne şi în termen de şase luni de la data hotărârii judecătoreşti interne definitive. Ea aminteşte de asemenea că atunci când pretinsa încălcare constă într-o situaţie continuă, termenul de şase luni nu începe să curgă decât din momentul în care această situaţie continuă ia sfârşit (a se vedea, între altele,Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, paragraful 50, 2 martie 2004). De altfel, în privinţa împrejurărilor ce pot conduce la neexecutarea în natură a unei obligaţii impuse de o hotărâre judecătorească definitivă, Curtea aminteşte că a considerat că statul nu se poate prevala de o asemenea justificare fără a fi informat reclamantul aşa cum trebuie, prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti, asupra imposibilităţii de a executa ca atare obligaţia iniţială, mai ales când este vorba despre calitatea dublă de deţinător al autorităţii publice şi de debitor al obligaţiei (a se vedea, între altele,SC Ruxandra Trading SRL împotriva României, nr. 28333/02, paragraful 57, 12 iulie 2007). Prin urmare, Curtea trebuie să examineze argumentul Guvernului potrivit căruia în cauză era vorba despre o « imposibilitate obiectivă » de a executa sentinţa citată anterior după deschiderea procedurii de lichidare judiciară a societăţii A. prin sentinţa din 26 aprilie 2001, sentinţă care ar fi de natură să pună capăt situaţiei continue şi care ar constitui punctul de plecare al termenului de şase luni.
23. Curtea aminteşte că a concluzionat că există o situaţie continuă în cauze referitoare la reangajarea unui reclamant pe postul său de către autorităţi, deşi statul ar fi invocat desfiinţarea postului respectiv şi desfiinţarea direcţiei guvernamentale sau lichidarea întreprinderii sau instituţiei de stat în care reclamantul era angajat. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, ea a constatat într-o primă cauză că nicio autoritate internă nu a constatat în mod definitiv imposibilitatea reclamantului de a fi reangajat pe postul său şi că problema care s-a pus în cazul în speţă de a şti dacă obligaţia în cauză a fost reluată de un minister nou nu a fost soluţionată (Ştefănescu împotriva României, nr. 9555, paragraful 25, 26 şi 29, 11 octombrie 2007). Într-o a doua cauză, ea a respins excepţia întemeiată pe termenul de şase luni, constatând că sentinţa definitivă respectivă era încă în vigoare şi rămânea neexecutată şi constată în subsidiar că autorităţile au continuat demersurile în vederea executării sentinţei (Tarverdiyev împotriva Azerbaidjanului, nr. 33343/03, paragrafele 50-52, 26 iulie 2007).
24. Examinând elementele pertinente ale prezentei cauze, Curtea consideră că trebuie diferenţiată de cauzele susmenţionate din motivele următoare. Mai întâi, ea constată că, dacă reclamanta putea să se mai aştepte încă la executarea sentinţei din 17 februarie 1999 de către autorităţi în ciuda desfiinţării postului său, desfiinţare asupra căreia a fost informată de-abia prin decizia din 9 noiembrie 2000 care nu-i acorda decât parţial salariile cerute, situaţia este diferită după pronunţarea deciziei din 26 iunie 2001 de către Tribunalul Teleorman. În această privinţă Curtea constată că, la cererea creditorilor, din care făcea parte reclamanta, Tribunalul citat anterior a constatat că reorganizarea societăţii A. se dovedea a fi imposibilă şi a dispus deschiderea procedurii de lichidare judiciară a societăţii debitoare, ceea ce s-a materializat în încetarea activităţilor acesteia din urmă şi scoaterea la vânzare a bunurilor sale de către un lichidator (paragraful 15in finede mai sus).
25. În opinia Curţii, în urma hotărârilor judecătoreşti, autorităţile care până atunci puteau fi considerate răspunzătoare de neexecutarea sentinţei în cauză, nu mai era în măsură să reangajeze reclamanta pe postul pe care îl ocupase în cadrul societăţii A. În aceste împrejurări, recursul reclamantei împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi pronunţate de Parchet nu putea conduce decât la eventuale urmăriri împotriva celor responsabili, fără efect asupra executării obligaţiei de a o reangaja pe postul său sau pe un post echivalent. Cu acest titlu, Curtea constată că, spre deosebire de cauzele citate anterior, nu există niciun element în dosar care să permită să se concluzioneze că autorităţile au adoptat poziţii contradictorii în privinţa posibilităţii de a executa sentinţa din 17 februarie 1999 citată anterior sau că societatea A. a fost înlocuită cu o structură similară, astfel încât să fi fost luată în calcul o executare prin echivalenţă. Reclamanta nu a mai susţinut această teză (a se vedea, a contrario,Tarverdiyev, citat anterior, paragrafele 19-23 şi 57,Ştefănescu, citată anterior, paragrafele 8 şi 25,SC Ruxandra Trading SRL, citată anterior, paragraful
57,infine, şi,mutatis mutandis,Costin împotriva României, nr. 57810/00, paragraful 28, 26 mai 2005).
26. Pe baza circumstanţelor extrem de deosebite ale prezentei cauze, Curtea consideră că deschiderea procedurii de lichidare judiciară a societăţii debitoare prin sentinţa din 26 iunie 2001 a fost de natură să pună capăt situaţiei continue privind obligaţia de a reangaja reclamanta pe fostul post şi că constituie punctul de plecare al termenului de şase luni, care trebuie aplicat în cazul în speţă. Dat fiind că reclamanta a sesizat Curtea cu plângerea întemeiată pe neexecutarea sentinţei din 17 februarie 1999 citată anterior la 20 septembrie 2002, trebuie admisă excepţia invocată de Guvern şi respins acest capăt de cerere ca tardiv, în aplicarea art. 35 alin. 1 şi 4 din Convenţie.
27. În privinţa restului, şi anume a capetelor de cerere referitoare la neexecutarea deciziei din 9 noiembrie
2000 aTribunalului Teleorman, Curtea constată că aceste plângeri nu sunt în mod manifest neîntemeiate în sensulart. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi le declară deci admisibile.
B. Asupra fondului
28. Guvernul este de acord că neexecutarea deciziei din 9 noiembrie 2000 prin care Tribunalul Teleorman a acordat reclamantei suma de 18.741.423 ROL reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului de acces al interesatei la justiţie şi în dreptul său la respectarea bunurilor sale. Cu toate acestea, el consideră că ingerinţa a respectat cerinţa proporţionalităţii în măsura în care neexecutarea era datorată dificultăţilor financiare ale societăţii A. şi insuficienţei sumelor obţenute din vânzarea la licitaţie a bunurilor sale în procedura de lichidare judiciară. Guvernul lasă la aprecierea Curţii temeinicia plângerilor în cauză.
29. Reclamanta contestă argumentele Guvernului.
30. Curtea constată că, în prezenta cauză, deşi decizia din 9 noiembrie 2000, devenită definitivă prin respingerea ca inadmisibil al recursului formulat de societatea A., a dispus ca societatea A. să plătească suma reprezentând prejudiciul suferit de reclamantă între ianuarie 1998 şi noiembrie 1999 datorită neplăţii salariilor datorate, această decizie nu a fost nici executată, în ciuda demersurilor interesatei, nici anulată sau modificată în urma exrcitării unei căi de atac prevăzută de lege. Cu acest titlu, Curtea constată că, chiar dacă reclamanta şi-a înscris creanţa ce a decurs din respectiva decizie definitivă în procedura de lichidare judiciară a societăţii A., ea nu a obţinut plata şi că Guvernul nu a dovedit că decizia ar fi fost executată ulterior.
31. De altfel, constatând că autorităţile erau răspunzătoare de executarea acestei decizii (paragraful 20 de mai sus), Curtea aminteşte jurisprudenţa sa potrivit căreia nu ar putea pretexta lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie bazată de o hotărâre judecătorească (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, paragraful 35, CEDH 2002-III). Prin urmare, faptul că o procedură de reorganizare şi lichidare judiciară era în curs iar apoi încheiată în privinţa unei societăţi faţă de care statul era responsabil, potrivit Convenţiei, nu l-ar putea scuti pe acesta de obligaţia sa de a executa decizia susmenţionată şi nici nu ar putea constitui o justificare pentru neexecutarea sa (Shlepkin împotriva Rusiei, nr. 3046/03, paragraful 25, 1 februarie 2007 şiMikhaïlenki şi alţii, citată anterior, paragraful 53).
32. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze legate de chestiuni similare celei a prezentei cauze, în care a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie (Shlepkin, citată anterior, paragrafele 26-28,Mikhaïlenki şi alţii, citată anterior, paragrafele 54 şi 63, şiMiclici împotriva României, nr. 23657/03, paragrafele 53 şi 58, 20 decembrie 2007).
33. După examinarea tuturor elementelor ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul prezent. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, ea consideră că statul, prin neexecutarea deciziei din 9 noiembrie 2000, a eliminat orice efect util al dreptului de acces la justiţie al reclamantei şi a privat-o pe aceasta fără un motiv întemeiat de suma la care avea dreptul în baza acestei decizii.
34. Prin urmare s-au încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
35. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
36. Reclamanta cere 229.000 euro pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit începând cu 16 ianuarie 1998, adică data concedierii sale, până în prezent, datorită neplăţii salariilor, pe care îl evaluează la 1.000 euro pe lună şi « profitului aferent salariilor ». De altfel, ea cere actualizarea « cărţii sale de muncă » pentru ca perioada susmenţionată să poată fi calculată la pensie. În fine, reclamanta cere 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit datorită frustrării şi suferinţa provocate de neexecutarea în cauză.
37. Guvernul consideră că, în ceea ce priveşte prejudiciul material invocat, reclamanta nu ar putea cere ca suma acordată prin decizia din 9 noiembrie
2000 aTribunalului Teleorman, reactualizată începând cu data pronunţării sale până în prezent în funcţie de indicele preţurilor de consum stabilit de Institutul Naţional de Statistică (INS), şi anume 4.503 lei noi româneşti (RON). De altfel, el consideră că reclamanta nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre suma cerută pentru prejudiciul moral şi încălcările pretinse, că o constatare a încălcării ar reprezenta o reparaţie suficientă şi că, oricum, suma cerută este excesivă potrivit jurisprudenţei Curţii.
38. Curtea consideră mai întâi că singurul element care permite acordarea unei satisfacţii echitabile este încălcarea constatată a art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 datorită neexecutării de către autorităţi a deciziei din 9 noiembrie
2000 aTribunalului Teleorman, care a ordonat acestora să plătească reclamantei suma de 18.741.423 ROL, reprezentând prejudiciul suferit de interesată între ianuarie 1998 şi noiembrie 1999 datorită concedierii sale.
39. Ea aminteşte apoi că o decizie de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică potrivit Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a-i anula consecinţele astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraful 35, 27 mai 2004 şiIatridis împotriva Greciei(satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31107/96, paragraful 32, CEDH 2000-XI).
40. În cazul în speţă ea consideră că plata sumei stabilită prin decizia menţionată anterior, reactualizată potrivit ratei inflaţiei începând de la data pronunţării deciziei până astăzi, ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Ţinând cont de datele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, Curtea consideră că prejudiciul material al reclamantei se ridică la 1.300 euro. În plus, ea consideră că actualizarea « cărţii de muncă » nu este o obligaţie care ar reveni autorităţilor potrivit deciziei din 9 noiembrie 2000, astfel încât acest capăt de cerere al reclamantei trebuie respins.
41. De altfel, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral datorită frustrării provocate de neexecutarea deciziei din 9 noiembrie 2000 pronunţată în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatările încălcării. Pe baza ansamblului de elemente aflate în posesia sa şi statuând în echitate, potrivit art. 41 din Convenţie, Curtea alocă reclamantei 3.500 euro pentru prejudiciul moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
42. Reclamanta nu a prezentat nicio cerere de rambursare a costurilor şi cheltuielilor suportate pentru procesul în faţa instanţelor interne sau în faţa Curţii.
C. Majorări de întârziere
43. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la neexecutarea deciziei din 9 noiembrie 2000 aTribunalului Teleorman şi inadmisibilă pentru rest ;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie ;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 ;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cuart. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare, care vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii:
i. 1.300 euro (una mie trei sute euro) la care se va adăuga orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material ;
ii. 3.500 euro (trei mii cinci sute euro) la care se va adăuga orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;
b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 24 iunie 2008, în aplicareaart. 77 alin.2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
| ← Licu impotriva Romaniei - Anularea unei decizii definitive... | Varga impotriva Romaniei - Arestare preventiva abuziva... → |
|---|
