Olimpia Maria Teodorescu contra Romaniei - Despagubiri Legea 112 Chiriasi de buna credinta Legea 10
| Comentarii |
|
Traducere din limba engleză
CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
CAUZA OLIMPIA-MARIA TEODORESCU împotriva României
(Cererea nr. 43774/02)
DECIZIE
STRASBOURG
4 noiembrie 2008
Prezenta decizie va rămâne definitivă în condiţiile definite de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Poate suferi modificări de formă.
În cauzaOlimpia-Maria Teodorescu împotriva României,
Curtea europeană a drepturilor omului (secţiunea a treia), statuând în camera formată din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power, judecători,
şi Stanley Naismith, grefier adjunct al secţiei,
După ce au deliberat în Camera de consiliu în data de 7 octombrie 2008,
Dau decizia pe care o adoptă la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 43774/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean român, d-na. Olimpia-Maria Teodorescu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 18 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia").
Reclamanta a decedat la 31 august 2004. La 12 iunie 2007, fiul ei,
dl. Mircea-Decebal-Nicolae Teodorescu, şi-a exprimat dorinţa de a continua cererea. Din motive practice, d-na Olimpia - Maria Teodorescu
va continua să fie numită “reclamanta” în această decizie, deşi
dl. Mircea-Decebal-Nicolae Teodorescu trebuie acum considerat ca atare (vezi Dalban împotriva României [GC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999 VI).
2. Reclamanta a fost reprezentată de dl. S. Diaconescu, avocat cu sediul în Cluj-Napoca. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agentul acestuia.
3. La 11 aprilie 2007 Preşedintele Secţiei a Treia a decis să notifice cererea Guvernului. S-a mai decis şi să se examineze cererea pe fond în acelaşi timp cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3).
FAPTELE
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamanta s-a născut în 1908 şi a locuit în Sebeş.
5. În 1950, o casă şi 1.460 m2 de teren aparţinător situate în Cluj-Napoca, Calea Turzii nr. 26, proprietatea părinţilor reclamantei, au fost confiscate de Stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, de naţionalizare.
6. La 24 iulie 1996 reclamanta a cerut despăgubiri pentru proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995. Ea declară că nu a primit nici o despăgubire.
7. La o dată necunoscută, proprietatea a fost divizată în mai multe părţi. Reiese din documentele de la dosar că proprietatea, constând din două imobile şi terenul aferent, a fost divizată în cinci apartamente şi două parcele de teren aferent de 1.058 m2 şi 116 m2 respectiv.
8. La 31 octombrie, 15 noiembrie şi 10 decembrie 1996, şi la 3 februarie şi 27 martie 1997 Statul a vândut cele cinci apartamente chiriaşilor de atunci. Reiese din dosar că cele două parcele de teren aferent nu au făcut obiectul unei vânzări.
9. La 3 martie 2000 Curtea de Apel Cluj a admis printr-o hotărâre definitivă acţiunea reclamantei de anulare a titlului de proprietate al Statului, a admis că naţionalizarea imobilului şi a celor 1.460 m2 de teren aparţinător acestuia fusese ilegală şi a ordonat restituirea în numele părinţilor reclamantei.
10. La 4 iunie 2001 reclamanta a cerut curţii să constate că vânzările de către Stat la 10 decembrie 1996 şi 3 februarie 1997 ale apartamentelor nr. 1 şi 2 respectiv, situate pe Calea Turzii nr. 28, erau nule. Conform reclamantei, ea nu a cerut anularea vânzării celorlalte apartamente, considerând acţiunea fără sens deoarece practica constantă era de a se respinge acest fel de acţiune.
La 4 septembrie şi 27 noiembrie 2002 respectiv, Curtea de Apel Cluj a respins prin hotărâri definitive a respins cele două acţiuni ale reclamantei de a se declara nule vânzările de către Stat. Curtea a considerat că vânzările respectaseră prevederile Legii nr. 112/1995 şi că foştii chiriaşi cumpăraseră de bună credinţă.
11. La 2 august 2001 reclamanta a depus două cereri diferite conform Legii nr. 10/2001 cu privire la bunurile imobiliare confiscate pe nedrept de către Stat, cerând restituirea în natură sau despăgubirea pentru părţile din proprietatea ei situate în Cluj, Calea Turzii nr. 26 şi 28 şi terenul aferent.
12. La 12 iunie 2007 Consiliul Municipal Cluj-Napoca, prin două decizii, a propus să i se acorde reclamantei o despăgubire în baza Legii nr. 247/2005. Consiliul Municipal a menţionat că apartamentele şi terenul reclamat în natură se aflau în posesia unor terţe părţi.
Până acum ea nu a primit nici o despăgubire.
II. LEGISLAŢIA INTERNĂ RELEVANTĂ
13. Prevederile legale şi jurisprudenţa relevante sunt descrise în deciziile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33,
CEDO 1999 VII); Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005 VII); Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005); şi Tudor împotriva României (no. 29035/05, §§ 15-20, 17 ianuarie 2008.
ÎN DREPT
I. OBIECŢIE PRELIMINARĂ
14. Guvernul a susţinut în observaţiile sale din 11 iulie 2007 că această cauză are trebui radiată de pe rolul Curţii sub motiv că fiul reclamantei, după decesul acesteia, nu şi-a manifestat clar intenţia de a continua cererea.
15. Curtea observă că dl. Mircea-Decebal-Nicolae Teodorescu, fiul reclamantei, şi-a exprimat dorinţa de a continua cererea într-o adresă din 12 iunie 2007.
16. Având în vedere cele de mai sus, Curtea reţine că fiul reclamantei se situează pe poziţia de a dori să continue prezenta procedură în locul reclamantei. Ca urmare, obiecţia Guvernului conform căreia cauza ar trebui radiată se respinge.
II. ANSAMBLUL CERERII
17. Guvernul a susţinut că cele două parcele de teren aparţinător de 1.058 m2 şi 116 m2, care aparţin curţii imobilului, erau în posesia reclamantei şi ca urmare nu urmau să fie incluse în obiectul prezentei cereri.
18. Reclamanta nu a contestat că era în posesia curţii imobilului. Totuşi, ea s-a considerat pe sine a nu fi avut posibilitatea obiectivă de a se folosi de acest teren cât timp nu era în posesia apartamentelor de care ţinea acest teren.
19. Curtea ia notă că acest parcele de teren care aparţineau imobilului nu au făcut obiectul vânzărilor de către Stat (vezi paragraful 8 de mai sus) şi că reclamanta nu a contestat afirmaţiile Guvernului. Ca urmare consideră că reclamanta este proprietara acestui teren land în conformitate cu hotărârea definitivă din 3 martie 2000 şi că cele două parcele de teren nu trebuie considerate ca incluse în obiectul prezentei cereri.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
20. Reclamanta a pretins că vânzarea de către Stat a proprietăţii ei unor terţe părţi a reprezentat o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1, care are următorul cuprins:
“ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Admisibilitatea
21. Curtea ia notă că cererea nu este în mod manifest nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. În continuare ia notă că nu este inadmisibilă din nici un alt motiv. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.
B. Pe fond
22. Guvernul a reiterat argumentele sale prezentate anterior în cazuri similare. În special, a susţinut că autorităţile administrative au propus ca reclamantei să i se acorde o despăgubire în baza Legii nr. 247/2005.
23. Reclamanta nu a fost de acord, considerând sistemul de despăgubiri în baza Legii nr. 247/2005 ineficient şi nesigur.
24. Curtea reiterează, conform jurisprudenţei sale, că vânzarea posesiunilor altcuiva de către Stat, chiar înainte ca problema proprietăţii să fi fost definitiv soluţionată de instanţele de judecată, va fii considerată ca privare de posesie. Această privare, asociată cu totala lipsă a despăgubirilor,este contrarie Articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Străin şi alţii, citat mai sus, §§ 39, 43 şi 59, şi Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, § 35, 16 februarie 2006).
25. După examinarea întregului material aflat în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul nu a înaintat nici un fapt sau argument care să o poată convinge să ajungă la o concluzie diferită în cauza de faţă. Vânzarea de către Stata a posesiunii reclamantei încă o împiedică să se bucure de dreptul ei de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situaţie este echivalentă cu privare de posesie de facto şi ia notă că aceasta a continuat timp de mai mult de opt ani în absenţa oricărei despăgubiri.
26. Curtea ia notă că la momentul respectiv nu exista un mijloc efectiv în dreptul român care să poată oferi reclamantei o despăgubire pentru această privare (vezi Străin şi alţii, citat mai sus, §§ 23, 26-27, 55-56, şi Porteanu împotriva României, citat mai sus, §§ 23-24 şi 34-35). Mai mult, observă că până în prezent Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubire implementat în iulie 2005 de Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să recupereze daunele reflectând valoarea comercială a posesiunilor de care au fost privaţi, conform unei proceduri şi unui calendar previzibil.
27. Ţinând seama de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cauza de faţă privarea de posesie a reclamantei, asociată cu totala lipsă de despăgubire, a impus asupra reclamantei o povară disproporţionată şi excesivă cu încălcarea dreptului ei de a se bucura paşnic de posesiunile sale, aşa cum se garantează prin Articolul 1 din Protocolul nr. 1.
Ca urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
28. Articolul 41 din Convenţie prevede:
« În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Daune
29. Succesorul reclamantei a cerut restituirea proprietăţii ca fiind cel mai adecvat mod de reparare de către Stat. Dacă nu s-ar acorda restituirea, el a cerut o sumă echivalentă cu valoarea curentă a proprietăţii care, conform raportului de expertiză pe care l-a prezentat Curţii, se ridica la 470.000 euro (EUR). El a mai cerut şi cel puţin EUR 500 lunar pentru pierderea profitului sau a oricărui beneficiu din proprietatea reclamantei de la data deciziei care certifica dreptul de proprietate al acesteia şi până la restituirea în natură. Ca daune non-pecuniare a cerut EUR 100.000.
30. Guvernul a contestat aceste pretenţii. Ţinând seama de propriul raport de expertiză, în baza unei evaluări teoretice a valorii, acesta a considerat că valoarea de piaţă a proprietăţii era de EUR 390.330. Cu privire la pierderea profitului, Guvernul a considerat că, ţinând seama de jurisprudenţa acesteia, Curtea nu ar trebui să o admită. În continuare, acesta a susţinut că o constatare a unei încălcări ar reprezenta în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru orice daune non-pecuniare pe care reclamanta le-ar fi suferit.
31. Curtea reiterează că o decizie în care ea constată în încălcare impune asupra Statului pârât o obligaţie legală în temeiul Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a repara consecinţele acesteia. Dacă legea internă permit numai efectuarea unei reparaţii parţiale, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o despăgubire părţii lezate de act sau de omiterea care a dus la o constatare a încălcării Convenţiei. Curtea se bucură de o anumită discreţie în exercitarea acestei puteri, după cum o atestă adjectivul “just” şi fraza “dacă este cazul”.
32. Printre chestiunile de care Curtea ţine seamă câne apreciază o despăgubire sunt daunele pecuniare, adică pierderea efectiv suferită ca urmare directă a pretinsei încălcări, şi daunele non-pecuniare, adică reparaţia pentru anxietatea, neplăcerea şi nesiguranţa cauzate de încălcare, şi alte pierderi non-pecuniare (vezi, printre alte autorităţi, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
33. În plus, dacă unul sau mai multe capete ale daunelor nu pot fi calculate cu precizie sau dacă distincţia între daunele pecuniare şi non-pecuniare se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate decide să realizeze o evaluare globală (vezi Comingersoll împotriva Portugaliei [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDO 2000 IV).
34. Curtea consideră, date fiind circumstanţele cauzei, că restituirea proprietăţii respective (două construcţii şi terenul aferent rămas situate în Cluj-Napoca, Calea Turzii nr. 26-28), aşa cum a fost ordonată prin hotărârea definitivă din 3 martie 2000 a Curţii de Apel Cluj, ar punea-o pe reclamantă pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu aceea în care ea ar fi fost dacă nu ar fi avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1.
35. În absenţa unei astfel de restituiri din partea Statului pârât, Curtea reţine că Statul pârât trebuie să plătească succesorului reclamantei, pentru daune pecuniare, o sumă ce corespunde cu valoarea curentă a proprietăţii. Ţinând seama de informaţiile aflate la dispoziţia sa legate de preţurile imobiliare de pe piaţa locală şi de rapoartele de expertiză prezentate de părţi, Curtea acordă EUR 430.000.
36. În privinţa sumei de bani pretinse de succesorul reclamantei pentru pierderea de profit sau a oricărui beneficiu din posesiunea reclamantei, Curtea respinge această pretenţie ţinând seama, pe de o parte, că a ordonat restitutio in integrum ca reparaţie conform Articolului 41 din Convenţie şi pe de altă parte, că acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, având în vedere faptul că profitul dintr-o posesie depinde de mai mulţi factori.
37. Curtea consideră că grava imixtiune în dreptul reclamantei de a se bucura paşnic de posesiunile sale nu ar putea fi compensat în mod adecvat prin simpla constatare a unei încălcări a Articolului 1 din Protocolul nr. 1. efectuând o apreciere pe baze echitabile, aşa cum o cere Articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă succesorului reclamantei EUR 3.000 pentru daunele non-pecuniare.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
38. Succesorul reclamantei a mai solicitat EUR 1.000 pentru costuri şi cheltuieli la Curte, reprezentând onorarii pentru avocat şi taxe poştale. El a prezentat un contract de reprezentare legală, susţinând că reclamanta plătise 6.500.000 lei româneşti vechi pentru completarea formularului de cerere.
39. Guvernul a contestat cererea ca neîntemeiată.
40. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost în mod efectiv şi necesar suportate şi se ridică la o sumă rezonabilă. În cauza de faţă, ţinând seama de informaţiile aflate în posesia sa şi de criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde suma de EUR 1.000 pentru procedura de la Curte.
C. Dobânzi de întârziere
41. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ÎN UNANIMITATE
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte
(a) că Statul pârât trebuie să restituie succesorului reclamantei proprietatea ce constă din două imobile şi terenul aparţinător, situate în Cluj-Napoca, Calea Turzii nr. 26-28, în termen de trei luni de la data la care decizia devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie;
(b) că, în absenţa unei astfel de restituiri, Statul pârât va plăti succesorului reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, suma de EUR 430.000 (patru sute treizeci de mii euro), plus orice impozite ce s-ar putea aplica, pentru daune pecuniare;
(c) că, în orice caz, Statul pârât va plăti succesorului reclamantei, în acelaşi termen de trei luni, sumele de EUR 3.000 (trei mii de euro), plus orice impozite ce s-ar putea aplica, pentru daune non-pecuniare şi EUR 1.000 (o mie de euro), plus orice impozite ce s-ar putea aplica succesorului reclamantei, pentru costuri şi cheltuieli de judecată;
(d) că sumele mai sus menţionate vor fi convertite în moneda naţională a Statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
(e) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
4. Respinge restul cererii reclamantei pentru satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 4 noiembrie 2008, cu aplicarea art. 77 alineatele 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Stanley Naismith Josep Casadevall
Grefier adjunct Preşedinte
| ← Kalanyos contra Romaniei - Prescrierea infractiunilor... | Nicolae Craciun contra României - Fond de ajutor reciproc tip... → |
|---|
