Grigoras contra Romaniei - Imobil nationalizat cu plata unei despagubiri Decretul 223/1974
| Comentarii |
|
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
CAUZA GRIGORAŞ împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 19188/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
7 octombrie 2008
DEVENITĂ DEFINITIVĂ LA
07/01/2009
Poate suferi modificări de formă.
În cauza Grigoraş împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 16 septembrie 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 19188/03 introdusă împotriva României în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”) de către doi cetăţeni români, dl.Tiberiu Cristian Grigoraş şi dna. Anca Grigoraş(“reclamanţii”), la data de 26 Mai 2003.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de dl. Bogdan-Nicolae Bulai şi dna. Daniela-Anca Deteşeanu, doi avocaţi din Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de domnul Răzvan-Horaţiu Radu, agent guvernamental.
3. La data de 27 februarie 2006 Preşedintele Secţiei a Treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
4. Reclamanţii s-au născut în 1956 şi locuiesc în Bad Neuenahr.
5. La data de 28 septembrie 1989 apartamentul 14 din str. Turda nr. 108 Bucureşti, proprietatea reclamanţilor, a fost luată de Stat în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata unei despăgubiri, în urma deciziei acestora de a părăsi ţara. Din dosar se pare că reclamanţii au primit 131,538 Lei ca despăgubire.
6. La data de 14 noiembrie 1996 societatea R.V., o societate de stat, responsabilă cu gestionarea proprietăţilor statului, a vândut apartamentul chiriaşilor de atunci, în baza legii nr. 112/1995.
7. La data de 29 noiembrie 1996 Tribunalul Regional Bucureşti, printr-o hotărâre definitivă, a admis o acţiune a reclamanţilor, a anulat preluarea ca nelegală şi a ordonat restitutio in integrum.
8. La data de 5 septembrie 1997 Consiliul Municipal Bucureşti a ordonat restitutio in integrum a apartamentului şi la data de 15 Septembrie 1997 a informat societatea R.V. referitor la acest fapt.
9. La data de 14 mai 2001 Curtea de Apel Bucureşti, printr-o hotărâre definitivă, a respins acţiunea formulată de Consiliul Municipal împreună cu reclamanţii împotriva societăţii R.V. şi a foştilor chiriaşi, referitor la declararea vânzării ca nulă şi neavenită. Curtea a considerat că vânzarea avusese loc cu respectarea prevederilor legii nr. 112/1995 şi fusese realizată cu bună credinţă. De asemenea a arătat că reclamanţii urmau să primească despăgubiri în baza legii nr. 10/2001.
10. La data de 25 iulie şi 14 noiembrie 2001 reclamanţii au solicitat restituirea în natură a apartamentului în baza legii nr. 10/2001 ce guvernează proprietăţile luate ilegal de Stat. Până în prezent nu au primit nici un răspuns.
11. La data de 27 Februarie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea (recurs în anulare) făcută de Procurorul General, acţionând în numele reclamanţilor, pentru anularea sentinţei din 14 mai 2001 pe motiv că era contrară prevederilor Articolului 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţie. Curtea a considerat că vânzarea fusese realizată cu bună credinţă şi a observat că principiul stabilităţii juridice nu fusese încălcat, întrucât vânzarea fusese realizată anterior hotărârii definitive care a dispus restitutio in integrum şi, mai mult decât atât, foştii chiriaşi nu au fost parte în proces, şi în consecinţă hotărârea definitivă nu le era opozabilă.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
12. Prevederile legale relevante şi jurisprudenţa sunt descrise în cauzele Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, §§ 31-33, CEDO 1999 VII); Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005 VII); Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 Decembrie 2005); şi Tudor împotriva României (nr. 29035/05, §§ 15-20, 17 Ianuarie 2008).
ÎN DREPT
I. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1
13. Reclamanţii au susţinut că prin vânzarea de către Stat a Apartamentului 14 unei terţe părţi a fost încălcat articolul 1 din Protocolul Nr. 1:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
A. Asupra admisibilităţii
14. Curtea notează că această plângere nu este ne-fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, notează că nu este inadmisibilă pentru alte fundamente. În consecinţă, trebuie declarată admisibilă.
B. Fond
15. Guvernul a reiterat argumentele prezentate anterior în cazuri similare. În special, a considerat că reclamanţii au primit deja o sumă considerabilă drept despăgubire în momentul naţionalizării, respectiv echivalentul a 8,815 dolari americani (USD).
16. Reclamanţii au respins acest argument. Aceştia au expus de asemenea faptul că despăgubirea primită nu a fost una corectă.
17. Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, vânzarea unei proprietăţi a unei alte persoane de către Stat, chiar şi înainte ca problema proprietăţii să fie rezolvată de instanţe, va fi considerată o deposedare de proprietate. O astfel de deposedare, în combinaţie cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară articolului 1 din Protocolul Nr. 1 (vezi Străin şi alţii, citat mai sus, §§ 39, 43 şi 59, şi Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, § 35, 16 februarie 2006).
18. După ce a examinat toate materialele aflate în posesia sa, Curtea consideră că Guvernul nu a înaintat nici un fapt sau argument care să o aducă la o altă concluzie în cauza de faţă. Vânzarea de către stat a proprietăţii reclamanţilor îi împiedică pe aceştia să se bucure de dreptul lor de proprietate recunoscut prin hotărâre definitivă. Curtea consideră că o astfel de situaţie reprezintă o deposedare de facto şi notează că această situaţie a continuat mai mult de doisprezece ani, în lipsa unei despăgubiri care să reflecte valoarea comercială a posesiei lor (vezi, mutatis mutandis, Konnerth împotriva României, nr. 21118/02, § 76 in fine, 12 Octombrie 2006). În acest sens, Curtea notează că reclamanţii au primit echivalentul a 8.815 USD la momentul naţionalizării.
19. Curtea reiterează de asemenea că la momentul respectiv nu existau mijloace efective în legea românească capabile să ofere reclamanţilor o despăgubire pentru deposedarea suferită (vezi Străin şi alţii, citat mai sus, §§ 23, 26-27, 55-56; Porteanu împotriva României, citat mai sus, §§ 23-24 şi
34-35). Mai mult decât atât, observă că Guvernul nu a demonstrat până în prezent că sistemul de despăgubiri implementat în iulie 2005 prin
Legea nr. 247/2005 va permite beneficiarilor acestei legi să îşi recupereze prejudiciul, astfel încât să reflecte valoarea comercială a bunurilor de care au fost deposedaţi, în conformitate cu o procedură previzibilă.
20. Referitor la acest caz, Curtea consideră că prin deposedarea reclamanţilor de proprietatea lor, asociată cu lipsa unei despăgubiri care să reflecte valoarea comercială a proprietăţii, s-a impus reclamanţilor o sarcină excesivă şi disproporţionată, fiindu-le încălcat dreptul de a se bucura de proprietatea lor, conform articolului 1 din Protocolul Nr. 1.
În consecinţă, a fost încălcat articolul 1 din Protocolul Nr. 1.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE
21. Reclamanţii au pretins ne-executarea hotărârii definitive din 29 Noiembrie 1996 dată de Tribunalul Regional Bucureşti, ceea ce i-a privat de dreptul la un proces corect. Aceştia au invocat articolul 6 § 1 din Convenţie:
“În determinarea drepturilor şi obligaţiilor civile ... fiecare are dreptul la ... judecarea de către ... [o] ... instanţă...”
A. Asupra admisibilităţii
22. Curtea notează că această plângere nu este nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, notează că nu este inadmisibilă pentru alte fundamente. În consecinţă, trebuie declarată admisibilă.
B. Fond
23. Referitor la cele expuse în paragrafele anterioare (17-20), Curtea consideră că nu este necesar să examineze dacă, în acest caz, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 (vezi Pais împotriva României, nr. 4738/04, § 39, 21 decembrie 2006, şi, mutatis mutandis, Zanghì împotriva Italiei, sentinţa din 19 februarie 1991, Seria A nr. 194-C, p. 47, § 23; Laino împotriva Italiei [GC], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999 I, şi Bisericqa Catolică din Canea împotriva Greciei, hotărârea din 16 decembrie 1997, Rapoartele Hotărârilor şi Deciziilor 1997 VIII, § 50).
III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
24. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Daune
25. Reclamanţii au solicitat restituirea apartamentului 14, ca fiind cel mai bun mod de reparare din partea Statului. Dacă restituirea nu poate fi avea loc, aceştia au solicitat o sumă echivalentă cu valoarea curentă a proprietăţii lor care, conform raportului de expertiză prezentat Curţii, se ridica la 62.500 euro (EUR). De asemenea, au solicitat 7.000 EUR ca daune morale.
26. Guvernul a considerat, în conformitate cu propriul lor raport de expertiză, că valoarea de piaţă a apartamentului 14 era de 35.896 EUR. Apoi, Guvernul a considerat că recunoaşterea încălcării constituie în sine o satisfacere suficientă pentru daunele morale pe care le-ar fi suferit reclamanţii. În orice caz, a considerat că suma solicitată în acest sens era prea mare.
27. Curtea reiterează că o hotărâre în care se recunoaşte o încălcare impune Statului pârât obligaţia în baza Convenţiei de a pune capăt încălcării şi de a asigura repararea consecinţelor. Dacă legea internă permite numai o reparaţie parţială, articolul 41 din Convenţie dă Curţii puterea de a acorda despăgubiri părţii afectate de acţiunea sau omisiunea care a dus la încălcarea Convenţiei. Curtea se bucură de o anumită discreţie în exercitarea puterii, după cum o atestă folosirea adjectivului “echitabil” şi a frazei “dacă este cazul”.
28. Printre chestiunile pe care Curtea le ia în considerare la evaluarea despăgubirii se află prejudiciile materiale, adică pierderea suferită efectiv ca rezultat direct al pretinsei încălcări, şi prejudiciile morale, şi anume reparaţii pentru anxietatea, neliniştea şi nesiguranţa cauzate de încălcare, precum şi alte prejudicii ne-materiale (vezi, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
29. Curtea consideră, în acest caz, că restituirea proprietăţii (Apartamentul 14), conform hotărârii definitive din 29 noiembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, ar pune reclamanţii în situaţia echivalentă cu cea în care ar fi fost dacă nu ar fi fost încălcat Articolul 1 din Protocolul Nr. 1.
30. Dacă statul pârât nu restituie proprietatea în cauză, Curtea va obliga statul respectiv să plătească reclamanţilor daune materiale a căror valoare va fi calculată în funcţie de valoarea curentă a proprietăţii şi despăgubirea pe care reclamanţii au primit-o deja (vezi paragraful 5 de mai sus). În conformitate cu informaţiile aflate la dispoziţia sa referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, cu rapoartele de expertiză prezentate de părţi şi cu suma primită de reclamanţi la momentul naţionalizării, Curtea le acordă 36.000 EUR ca daune materiale.
31. Curtea consideră că interferenţa gravă cu dreptul reclamanţilor de a se bucura de proprietatea lor nu putea fi despăgubită în mod adecvat prin simpla recunoaştere a încălcării art. 1 din Protocolul Nr. 1. Realizând o evaluare echitabilă, conform art. 41 din Convenţie, Curtea le acordă 4.000 EUR ca daune morale.
B. Costuri şi cheltuieli de judecată
32. Reclamanţii au solicitat de asemenea 9.438 EUR pentru costurile şi cheltuielile suportate în instanţele interne şi în faţa Curţii, după cum urmează: 3.000 EUR onorarii pentru avocaţi în cadrul procedurilor din faţa Curţii, 3.639,15 EUR pentru deplasările din Germania în România în timpul procesului, 144 EUR pentru raportul de expertiză, şi restul, detaliate într-un tabel, pentru cheltuieli diverse (onorarii de avocaţi în procesele interne, taxe notariale, taxe de timbru, traduceri). Aceştia au prezentat facturi pentru onorariile avocaţilor, pentru taxa expertului, taxe de timbru şi deplasări.
33. Guvernul a contestat cererea reclamanţilor şi le-a considerat excesive.
34. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care se dovedeşte că acestea au fost necesare efectiv şi dacă sunt de o valoare rezonabilă. În cazul de faţă, pe baza informaţiilor la dispoziţie şi a criteriilor prezentate, Curtea acordă 2.500 EUR pentru toate cheltuielile.
C. Majorări de întârziere
35. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. Declară plângerea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat Articolul 1 din Protocolul Nr. 1 din Convenţie;
3. Hotărăşte că nu trebuie să examineze fondul plângerii în baza articolului 6 § 1 din Convenţie;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor apartamentul 14 din str. Turda nr. 108, Bucureşti, în termen de trei luni de la data la care această decizie devine definitivă în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie;
(b) în caz de nerestituire, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 3 luni, suma de 36.000 EUR (treizeci şi şase de mii de euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlul de daune pecuniare;
(c) că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor împreună, în termen de trei luni, 4.000 EUR (patru mii euro) ca daune morale şi 2.500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru costuri şi cheltuieli de judecată, plus orice altă sumă ce ar trebui percepută;
(d) sumele de mai sus vor fi convertite în moneda statului pârât, la cursul aplicabil la data achitării;
(e) că începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei procente;
5. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru restul.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la data de 7 octombrie 2008, în aplicarea art. 77 alineatele 2 şi 3 din Regulament.
Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Preşedinte
| ← Nicolae Craciun contra României - Fond de ajutor reciproc tip... | Plastik ABC Timisoara contra Romaniei - Contrabanda cu tigari... → |
|---|
