In drept - PLUS SRL contra Moldovei - Securitatea raporturilor juridice. Urmărirea reclamantului pentru adresarea la Curte

ÎN DREPT
67. Reclamantul a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti irevocabile pronunţată în favoarea sa în perioada 14 februarie 2000 şi 12 iulie 2004 şi casarea acestei hotărâri de către Curtea Supremă de Justiţie la ultima dată menţionată constituie o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.
Partea relevantă a articolului 6 § 1 este următoarea:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentăşi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. ...”
68. Reclamantul a declarat, de asemenea, că neexecutarea şi casarea ulterioară a hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea sa a avut drept efect încălcarea dreptului său la protecţia proprietăţii, aşa cum acesta este garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni
nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publicăşi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
69. Reclamantul s-a plâns, în final, în temeiul articolului 34 al Convenţiei, că urmărirea penală împotriva directorului său a fost iniţiată pentru a-l descuraja să menţină cererea la Curte. Refuzul autorităţilor de a transmite reclamantului o copie a descifrării convorbirii telefonice care a constituit principalul motiv pentru arestarea lui C.T., precum şi de a permite avocatului să aibă întrevederi cu C.T. în condiţii de confidenţialitate, de asemenea, au împiedicat pregătirea observaţiilor în această cauză.
Partea relevantă a articolului 34 prevede următoarele:
„... Înaltele Părţi Contractante se angajează să nu împiedice în nici o măsură exerciţiul eficace al acestui drept”.

I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR
70. Curtea consideră că pretenţiile reclamantului în temeiul articolelor 6, 1 al Protocolului nr. 1 şi 34 ale Convenţiei reprezintă chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase, încât examinarea lor să depindă de examinarea fondului cauzei şi nu au fost stabilite alte temeiuri pentru a le declara inadmisibile. Din acest motiv, Curtea declară pretenţiile admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI
A. Constatările Curţii cu privire la chestiunile de fapt şi de drept
1. Cu privire la neexecutarea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999
(a) Argumentele părţilor
71. Guvernul a declarat că neexecutarea hotărârii judecătoreşti în cauză nu a fost intenţionatăşi a rezultat din administrarea fondurilor publice de către autoritatea de stat. Ministerul Finanţelor a informat reclamantul despre etapele procedurii de executare şi a întreprins toate măsurile necesare pentru executarea hotărârii într-un termen rezonabil.
72. După 12 iulie 2004, când Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire a Ministerului Finanţelor, statul nu mai avea obligaţia de a executa hotărârea din 27 octombrie 1999.
73. Potrivit Guvernului, obligaţia statului de a executa hotărârea judecătorească din 27 octombrie 1999 a apărut la 7 februarie 2001, când Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul Ministerului Finanţelor şi a încetat la 12 iulie 2004, când hotărârea a fost casată. Ca urmare, perioada de neexecutare a fost de 31 de luni şi nu a fost nerezonabilă în opinia Guvernului, luând în consideraţie valoarea mare a creanţei.
74. Guvernul s-a referit la cauzele Probstmeier v. Germany (hotărâre din 1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV) şi Pammel v. Germany (hotărâre din 1 iulie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV), în care Curtea a constatat violarea articolului 6, din cauza duratei excesive a procedurilor judiciare care au durat 7 ani şi 4 luni şi, respectiv, 5 ani şi 3 luni.
75. Reclamantul nu a fost de acord cu argumentele Guvernului şi a declarat că autorităţile aveau obligaţia de a executa hotărârea din 27 octombrie 1999, începând cu data de 14 februarie 2000, când reclamantul a solicitat formal executarea titlului executoriu, şi până la 12 iulie 2004, când Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire depusă de Ministerul Finanţelor şi a casat hotărârea irevocabilă din 27 octombrie 1999.
76. Reclamantul a subliniat că autorităţile au fost obligate să execute hotărârea judecătorească în perioada 14 februarie 2000 şi 7 februarie 2001, deoarece nu a existat nici o decizie formală de suspendare a executării hotărârii.
77. Reclamantul a invocat cauza OOO Rusatommet v. Russia, nr. 61651/00, din 14 iunie 2005, în care Curtea a constatat că neexecutarea de către autorităţile ruseşti a unei hotărâri judecătoreşti cu privire la plata către reclamant a USD 100,000 timp de 1 an şi 3 luni a constituit o violare.
78. Bazându-se pe cauza Popov v. Moldova (nr. 1) (nr. 74153/01, § 55, din 18 ianuarie 2005), reclamantul a pretins că redeschiderea ulterioară a procedurilor nu putea influenţa obligaţia de executare a hotărârii din 27 octombrie 1999, care a rămas neexecutată timp de peste 4 ani, până la examinarea cererii de revizuire.
79. Deoarece la 19 iunie 2003 reclamantul a transmis o parte din creanţele sale faţă de Ministerul Finanţelor unui terţ (a se vedea paragraful 21 de mai sus), după această dată autorităţile aveau obligaţia de a executa hotărârea din 27 octombrie 1999, doar în ceea ce priveşte MDL 19,709,199.
80. După 26 decembrie 2003, când reclamantul a încheiat un acord cu Ministerul Finanţelor (a se vedea paragraful 22 de mai sus), autorităţile nu aveau obligaţia să execute hotărârea, atât timp cât acordul a fost respectat de către Minister.
81. Reclamantul a conchis că omisiunea autorităţilor de a întreprinde măsuri pentru a se conforma hotărârii judecătoreşti irevocabile în favoarea sa, timp de peste 4 ani, au lipsit prevederile articolului 6 § 1 de orice efect util şi, astfel, aceste prevederi au fost violate.
(b) Aprecierea Curţii
82. Principiile generale cu privire la neexecutarea hotărârilor judecătoreşti irevocabile au fost menţionate în hotărârea Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, §§ 52-53, ECHR 2004-III (extracts).
83. Curtea notează că hotărârea din 27 octombrie 1999 a rămas neexecutată cel puţin până la 26 decembrie 2003, când reclamantul şi Ministerul Finanţelor au încheiat acordul cu privire la plata în rate a datoriei restante.
84. În timp ce Guvernul a susţinut că obligaţia statului de a executa hotărârea a început doar la 7 februarie 2001, când Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul Ministerului Finanţelor, Curtea notează că, conform articolului 343 al Codului de procedură civilă în vigoare la acea dată (a se vedea paragraful 60 de mai sus), obligaţia executorului de a iniţia procedura de executare începe odată cu depunerea de către reclamant a unei cereri în acest sens. Guvernul nu a contestat faptul că o astfel de cerere a fost depusă în această cauză la 14 februarie 2000 sau că, după această dată, executarea a fost suspendată în conformitate cu articolul 361 al Codului de procedură civilă. În astfel de condiţii, Curtea constată că obligaţia statului de a executa hotărârea din 27 octombrie 1999 a început la 14 februarie 2000 şi a durat cel puţin până la 26 decembrie 2003, când reclamantul a semnat acordul cu Ministerul Finanţelor (a se vedea Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, § 40, 13 iunie 2006).
85. Prin omisiunea de a întreprinde măsuri corespunzătoare pentru a executa hotărârea judecătorească, timp de circa 3 ani şi 8 luni, perioadă în care hotărârea a fost executorie, autorităţile moldoveneşti au împiedicat reclamantul de a se bucura de beneficiile hotărârii, care a fost pronunţată în favoarea sa la 27 octombrie 1999. Aşa cum a susţinut Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie a casat hotărârea respectivă la 12 iulie 2004. În acest sens, Curtea consideră că neexecutarea hotărârii este strâns legată de procedura ulterioară de revizuire. De aceea, relevanţa neexecutării va fi luată în consideraţie la aprecierea generală a procedurii, care a culminat cu casarea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999 (a se vedea Istrate v. Moldova, citată mai sus, § 43).
2. Cu privire la casarea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999
(a) Argumentele părţilor
86. Guvernul a susţinut că revizuirea este un mijloc eficient de a contesta
o hotărâre judecătorească, atunci când au fost descoperite noi fapte, după ce aceasta a devenit irevocabilă. Guvernul a dat drept exemplu Curtea Internaţională de Justiţie, care poate să-şi revizuiască hotărârile, dacă noi fapte sau circumstanţe de o importanţă decisivă au fost descoperite după pronunţarea hotărârii. Cererea de revizuire trebuie depusă în termen de 6 luni de la data la care noi fapte sau circumstanţe au fost descoperite, dar nu mai târziu de 10 ani de la data adoptării hotărârii.
87. O situaţie similară poate fi găsită în Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dacă noi fapte cu privire la o cauză care a fost examinată au fost descoperite şi aceste fapte ar putea avea un efect decisiv asupra rezultatului cauzei, precum şi dacă aceste circumstanţe nu au fost cunoscute şi nu puteau fi, în mod rezonabil, cunoscute, o parte poate solicita Curţii, în termen de 6 luni de când i-au devenit cunoscute faptele, să revizuiască acea hotărâre.
88. Guvernul a mai invocat o recomandare a Comitetului de Miniştri, conform căreia Guvernelor şi statelor membre li s-a recomandat să asigure proceduri de revizuire şi redeschidere a cauzelor.
89. Curtea Supremă de Justiţie a considerat scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 adresată Ministerului Finanţelor un fapt sau o circumstanţă nouăşi esenţială, care nu a fost cunoscutăşi nu a putut fi cunoscută anterior, în sensul articolului 449 lit. c al Codului de procedură civilă.
90. Guvernul a subliniat că admisibilitatea probelor este, mai întâi de toate, o chestiune care trebuie reglementată de către dreptul naţional şi, ca regulă generală, ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale să aprecieze probele prezentate lor. Sarcina Curţii, în conformitate cu Convenţia, nu este de a se pronunţa asupra faptului dacă declaraţiile martorilor au fost în mod corespunzător admise ca probe, dar, mai degrabă, de a estima dacă procedura, în ansamblul ei, inclusiv modul în care probele au fost acumulate, a fost echitabilă.
91. În această cauză, reclamantul a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de materialele cauzei, să facă copii ale acestora, să prezinte probe, să adreseze
întrebări celorlalţi participanţi la proces, să adreseze cereri, să prezinte instanţei declaraţii scrise şi verbale etc. Prin urmare, în opinia Guvernului, procedurile au fost echitabile.
92. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul şi a argumentat că, prin casarea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999, s-a încălcat dreptul său la un proces echitabil, precum acesta este garantat de articolul 6 al Convenţiei. Scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 nu conţinea „fapte sau circumstanţe noi şi esenţiale, care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute anterior”, în sensul articolului 449 lit. c al Codului de procedură civilă. Declaraţiile Procuraturii Generale din acea scrisoare, potrivit cărora Oferta Plus nu a prezentat probe suficiente cu privire la energia electrică livrată, au fost făcute de către Ministerul Finanţelor şi Procuratura Generală anterior şi au fost respinse de către Curtea Supremă de Justiţie în hotărârile sale din 7 februarie 2001 şi 7 mai 2001.
93. Mai mult, argumentul respectiv din scrisoarea Procuraturii Generale nu putea fi esenţial pentru examinarea litigiului, deoarece Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia de redeschidere a procedurilor, pronunţată la 10 februarie 2005, nici măcar nu l-a luat în consideraţie.
94. Reclamantul, de asemenea, a declarat că prin admiterea cererii de revizuire, depusă de Ministerul Finanţelor, Curtea Supremă de Justiţie a ignorat termenul limită de 3 luni. Mai mult, Curtea Supremă de Justiţie a respins fără nici o motivare argumentele invocate de către reclamant, inclusiv cel cu privire la caracterul tardiv al cererii de revizuire.
95. Reclamantul a conchis că cererea de revizuire a fost, în esenţă, un apel camuflat şi a violat principiul securităţii raporturilor juridice.
(b) Aprecierea Curţii
96. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 al Convenţiei obligă instanţele judecătoreşti să-şi motiveze hotărârile. În cauza Ruiz Torija v. Spain (hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A), Curtea a constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti de a motiva refuzul de a accepta o obiecţie, potrivit căreia acţiunea era tardivă, a constituit o violare a acestei prevederi.
97. Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa cum este garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă, declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre altele, ca atunci când instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatarea lor să nu mai poată fi pusă în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC] nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII; Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005).
98. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid., § 62), adică principiul caracterului irevocabil al
hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, pe motivul unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare (Roşca v. Moldova, citată mai sus, § 25).
99. Concluzia de mai sus din cauza Roşca a fost trasă în legătură cu procedura în recurs în anulare, în conformitate cu care Procuratura Generală putea cere revizuirea hotărârilor judecătoreşti irevocabile cu care nu era de acord. Curtea a constatat că această procedură, deşi posibilă conform dreptului naţional, era incompatibilă cu Convenţia, deoarece ea rezulta în „pierderea” unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată în favoarea justiţiabilului.
100. Cu privire la redeschiderea procedurilor din cauza apariţiei unor circumstanţe noi, Curtea reaminteşte că această chestiune a fost analizată în cauza Popov v. Moldova (nr.2), unde ea a constatat o violare a articolului 6 § 1 ca urmare a folosirii necorespunzătoare a procedurilor de revizuire. Curtea a constatat, în acea cauză, că redeschiderea procedurilor nu este, în sine, incompatibilă cu Convenţia. Totuşi, deciziile de a revizui hotărâri judecătoreşti irevocabile trebuie să fie în conformitate cu criteriile legale relevante, iar folosirea necorespunzătoare a unei astfel de proceduri poate fi contrară Convenţiei, pe motiv că rezultatul său – „pierderea” unei hotărâri judecătoreşti – este acelaşi ca şi în recursul în anulare. Principiile securităţii raporturilor juridice şi preeminenţei dreptului cer Curţii să fie vigilentă în acest domeniu (a se vedea Popov v. Moldova (nr. 2), citată mai sus, § 46).
101. Aceleaşi principii generale au fost aplicate de către Curte în cauza Istrate v. Moldova, menţionată mai sus, unde Curtea a constatat o violare a principiului caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti, din cauza folosirii necorespunzătoare a apelului.
102. În această cauză, Curtea notează că procedura de revizuire prevăzută de articolele 449-453 ale Codului de procedură civilă într-adevăr serveşte scopului de a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei. Sarcina Curţii, exact ca în cauza Popov (nr. 2), este de a determina dacă această procedură a fost aplicată într-un mod compatibil cu articolul 6 al Convenţiei şi, astfel, a asigurat respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Făcând acest lucru, Curtea trebuie săţină cont, în primul rând, de responsabilitatea instanţelor judecătoreşti de a interpreta prevederile legislaţiei naţionale (a se vedea Waide and Kennedy v. Germany [GC], nr. 26083/94, 18 februarie 1999, § 54).
103. Se notează faptul că, în conformitate cu articolul 449 lit. c al Codului de procedură civilă, procedurile pot fi redeschise dacă „au devenit cunoscute circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior”. În conformitate cu articolul 450 al aceluiaşi cod, o cerere de revizuire poate fi depusă “în termen de 3 luni din ziua când persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute”.
104. Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 12 iulie 2004 a făcut referire, ca motiv pentru redeschiderea procedurii, la scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 adresată Ministerului Finanţelor ca răspuns la scrisoarea Ministerului din 7 iunie 2004, în care Procuratura a prezentat nişte cifre care ar fi dovedit că Oferta Plus şi Moldtranselectro nu au dovedit pe parcursul procedurilor că reclamantul a plătit pentru energia electrică menţionată în Obligaţiunea Trezorerială (a se vedea paragraful 29 de mai sus).
105. În ceea ce priveşte calificarea de “fapte sau circumstanţe noi şi esenţiale”, dată de Curtea Supremă de Justiţie “informaţiei” din scrisoarea Procuraturii Generale, Curtea notează că însăşi esenţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului era că obligaţia Ministerului Finanţelor de a plăti în conformitate cu Obligaţiunea Trezorerială nu era dependentă de prezentarea nici unei probe documentare de către Moldtranselectro sau reclamant. Acest lucru nu este doar dedus din acele hotărâri judecătoreşti, dar şi statuat în termeni foarte clari în toate hotărârile judecătoreşti şi, în special, în hotărârea Curţii Supreme de Justiţie din 7 februarie 2001 (a se vedea paragraful 19 de mai sus).
106. În continuare, Curtea notează că nu există nici un indiciu în hotărârea din 12 iulie 2004 că scrisoarea Procuraturii Generale conţinea “informaţii” care nu ar fi putut fi obţinute mai devreme de către Ministerul Finanţelor. La fel, nu există nici un indiciu că Ministerul Finanţelor a încercat, fără succes, să obţină astfel de “informaţii” înainte de 7 iunie 2004 (a se vedea paragraful 28 de mai sus). Mai mult, nu există nici o menţiune în hotărârea Curţii Supreme de Justiţie cu privire la termenul de trei luni pentru depunerea cererii de revizuire sau vreun motiv constatat de această instanţă care ar justifica extinderea termenului (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija, citată mai sus).
107. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că nu se poate spune că scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 poate fi calificată drept “fapte sau circumstanţe noi care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute anterior” de către părţi. Această concluzie este susţinută de faptul că instanţele judecătoreşti care au examinat cauza după redeschiderea procedurilor la 12 iulie 2004 au considerat “informaţia” din scrisoarea Procuraturii Generale irelevantăşi şi-au bazat hotărârile pe motive care nu aveau nici o legătură cu acea “informaţie”.
B. Concluzia cu privire la echitatea procedurilor
108. Curtea reiterează că, pe parcursul perioadei începând cu luna februarie a anului 2000 şi sfârşind cu luna decembrie a anului 2003, autorităţile moldoveneşti nu au întreprins măsuri corespunzătoare pentru a executa hotărârea judecătorească irevocabilă din 27 octombrie 1999.
109. Ulterior, prin admiterea cererii de revizuire, depusă de Ministerul Finanţelor, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi “dreptul reclamantului la o instanţă” în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Popov (nr. 2), citată mai sus, § 53). Mai mult, prin neprezentarea nici unui motiv pentru extinderea termenului pentru depunerea cererii de revizuire de către Ministerul Finanţelor, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil (a se vedea paragraful 96 de mai sus).
110. Neexecutarea şi ulterioara casare abuzivă a hotărârii judecătoreşti a însemnat că reclamantul a fost privat de majoritatea beneficiilor din hotărârea care a fost executorie pentru o perioadă de aproape 4 ani.
111. Luând în consideraţie toate aceste circumstanţe şi făcând o evaluare generală a procedurilor, Curtea conchide că acestea nu au întrunit cerinţele unui proces echitabil prevăzute de articolul 6 § 1 al Convenţiei.

112. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.