Pretinsa violare a articolului 1 din protocolul 1 - PLUS SRL contra Moldovei - Securitatea raporturilor juridice. Urmărirea reclamantului pentru adresarea la Curte

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
113. Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărâri judecătoreşti poate fi considerată „posesie” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr. 59498/00, § 40, ECHR 2000¬III, şi cauzele citate în hotărâre). Mai mult, casarea unei astfel de hotărâri după ce a devenit irevocabilăşi fără drept de recurs constituie o ingerinţă în dreptul beneficiarului hotărârii judecătoreşti la protecţia proprietăţii (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 74).
114. Curtea notează că reclamantul a avut o pretenţie executorie conform hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999 care a rămas neexecutată cel puţin până în luna decembrie a anului 2003. Ca urmare, imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărârii judecătoreşti, în perioada februarie 2000 şi decembrie 2003, a constituit o ingerinţă în dreptul său la protecţia proprietăţii, aşa cum prevede prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie. Situaţia a încetat prin casarea acelei hotărâri la 12 iulie 2004.
Luând în consideraţie constatările sale cu privire la articolul 6, Curtea consideră că autorităţile moldoveneşti nu au asigurat un echilibru just între interesul reclamantului şi alte interese implicate.
115. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI
A. Argumentele părţilor
1. Argumentele reclamantului
1. Potrivit reclamantului, Guvernul nu a pus în discuţie legalitatea hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999, până când nu a aflat despre această cerere în luna aprilie a anului 2004. După aceasta, Ministerul Finanţelor a iniţiat procedura de revizuire, care a fost inechitabilăşi a violat principiul securităţii raporturilor juridice. În aceste proceduri Ministerul Finanţelor a fost reprezentat de către adjunctul Procurorului General, fără ca acesta măcar să fie parte la proces. Curtea Supremă de Justiţie a lăsat fără examinare toate obiecţiile reclamantului şi, prin urmare, rezultatul redeschiderii procedurilor a constituit o negare flagrantă a justiţiei.
2. Mai mult, urmărirea penală împotriva lui C.T. a fost iniţiată la 19 octombrie 2004, tot la cererea Ministerului Finanţelor. Urmărirea penală a fost iniţiată de acelaşi procuror care a semnat scrisoarea din 8 iunie 2004, care a servit drept bază pentru revizuirea hotărârii irevocabile din 27 octombrie 1999.
3. Urmărirea penală a fost încetată la 25 octombrie 2005 pentru a fi redeschisă 6 luni mai târziu, după ce această cauză a fost comunicată Guvernului de către Curte.
4. La 19 august 2006, C.T. a fost arestat. Conform reclamantului, procedura de eliberare a mandatului de arest a fost inechitabilă, iar deciziile cu privire la arestarea lui C.T. au fost nemotivate. Chiar dacă principalul motiv pentru arestarea directorului reclamantului a fost o convorbire telefonică pe parcursul căreia se pretinde că C.T. ar fi încercat să influenţeze un martor, instanţele judecătoreşti naţionale au refuzat să-i dea lui şi avocatului său o copie a descifrării convorbirii telefonice respective. Potrivit reclamantului, nimic din acea convorbire nu sugera că C.T. ar fi dorit să influenţeze martorul în vreun mod. Mai mult, chiar dacă convorbirea telefonică a avut loc la 12 mai 2006, C.T. a fost arestat doar trei luni mai târziu, cu doar 13 zile până la expirarea termenului de prezentare a observaţiilor în această cauză.
5. Reclamantul a susţinut că C.T. a convenit cu avocatul său prin telefon de a lucra împreună asupra pretenţiilor în temeiul articolului 41, după 10 august 2006. În opinia reclamantului, arestarea lui C.T. cu doar o zi până la această dată era suspectă, deoarece convorbirile telefonice ale lui

C.T. au fost oficial interceptate de către CCCEC.

121. Reclamantul pretinde că învinuirile împotriva lui C.T. erau absurde, el fiind învinuit de sustragerea a MDL 5 milioane şi de tentativa de a sustrage MDL 15 milioane. Învinuirea lui C.T. a fost contrară principiului nullum crimen sine lege, deoarece, atunci când reclamantul a obţinut MDL 5 milioane şi a pretins alte MDL 15 milioane, hotărârea din 27 octombrie 1999 era în vigoare. Drept urmare, pretenţiile Oferta Plus nu erau frauduloase şi se bazau pe o hotărâre judecătorească irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie. Mai mult, C.T. a fost învinuit pentru faptul că reclamantul nu a prezentat probe că energia electrică livrată cu participarea sa în anii 1997-1998 a fost consumată de instituţiile bugetare. În acest sens, chiar şi Obligaţiunea Trezorerială prevedea că Moldtranselectro trebuia să prezinte Ministerului Finanţelor probe cu privire la energia electrică livrată, şi nu Oferta Plus. Această opinie a fost susţinutăşi de către instanţele judecătoreşti naţionale în procedurile judiciare care au culminat cu decizia irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie din 10 februarie 2001.
În orice caz, reclamantul nu ar fi putut niciodată să prezinte astfel de probe, deoarece energia electrică a fost livrată Moldtranselectro şi, prin urmare, el nu putea cunoaşte identitatea consumatorilor finali. În fine, C.T. a devenit directorul reclamantului abia în anul 2003.
122. Reclamantul a conchis că exista o legătură clară între urmărirea penalăşi procedurile la Curte. El a atenţionat Curtea asupra declaraţiilor ofiţerului de urmărire penală E. Bîcu (a se vedea paragraful 46 de mai sus), potrivit cărora urmărirea penală a fost iniţiată la cererea Ministerului Finanţelor, precum şi asupra absurdităţii învinuirilor penale aduse lui C.T..
123. Potrivit reclamantului, refuzul Judecătoriei Buiucani de a da avocatului său o copie a descifrării convorbirii telefonice pe care s-a bazat arestul lui C.T., de asemenea, a încălcat dreptul reclamantului de a depune o cerere la Curte. Acea descifrare a fost necesară în procedurile în faţa Curţii pentru a demonstra că urmărirea penală împotriva lui C.T. şi detenţia sa au fost arbitrare, fiind astfel motivate de raţiuni ascunse.
124. Reclamantul a mai declarat că refuzul nemotivat de a-i permite avocatului său de a avea întrevederi cu C.T. la Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, fără a fi despărţiţi de un perete din sticlă, de asemenea, a constituit o încălcare a dreptului de a depune o cerere la Curte. El a notat că C.T. a fost convins că discuţia sa cu avocatul reclamantului era interceptată, că el a refuzat să dea avocatului orice informaţie cu privire la locul păstrării documentelor contabile ale reclamantului. El se temea că odată ce CCCEC ar fi pus mâna pe documentele respective, acestea ar fi dispărut, iar reclamantul ar fi pierdut orice posibilitate de a-şi redobândi proprietatea. Potrivit reclamantului, astfel de evenimente s-au întâmplat cu alţi deţinuţi ai CCCEC. Reclamantul a declarat că accesul la documentele contabile era esenţial pentru evaluarea prejudiciului material pe care l-a suportat.
125. În opinia reclamantului, această cauză trebuie distinsă de cauza Şarban (citată mai sus). Spre deosebire de cauza Şarban, în această cauză reprezentarea reclamantului în faţa Curţii a fost serios afectată de către peretele din sticlă, astfel încât reclamantul nu a putut prezenta observaţiile sale în temeiul articolului 41 al Convenţiei. Mai mult, în această cauză există probe care dovedesc că convorbirile lui C.T. cu avocatul reclamantului au fost interceptate, şi anume faptele descrise în paragraful 52 de mai sus.
126. În lumina argumentelor de mai sus, reprezentantul reclamantului a solicitat Curţii să indice Guvernului în hotărârea sa să asigure eliberarea imediată a lui C.T.. La o dată ulterioară, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că C.T. a fost eliberat la 14 noiembrie 2006 (a se vedea paragraful 59 de mai sus).
2. Argumentele Guvernului
127. Guvernul a negat că în această cauză există vreo legătură între urmărirea penală împotriva lui C.T. şi aceste proceduri în faţa Curţii. El a declarat că urmărirea penală a fost iniţiată după o analiză multilateralăşi obiectivă a elementelor cazului şi a rezultatelor reviziei.

Arestul lui C.T. a fost ordonat în conformitate cu prevederile relevante ale Codului de procedură penalăşi se bazau pe următoarele considerente:
. C.T. a fost acuzat de comiterea unei infracţiuni grave pedepsită cu închisoare pe un termen mai mare de doi ani (de la 10 la 25 de ani);
. La 12 mai 2006, C.T. a fost sunat de A.C., fostul contabil al reclamantului şi martor în procedura penală împotriva lui C.T.. Pe parcursul convorbirii, C.T. i-a sugerat ultimei ce să spună anchetatorilor la interogatoriu. Aceasta serveşte drept dovadă că C.T. a încercat să influenţeze martorii;

-Urmărirea penală a stabilit că MDL 5 milioane plătiţi de Ministerul Finanţelor companiei Oferta Plus, în baza hotărârii din 27 octombrie 1999, au fost transferaţi unei companii terţe, proprietate a lui C.T., iar mai târziu într-un cont privat al soţiei sale, fiind ulterior încasaţi în numerar;
- C.T. a refuzat să prezinte ofiţerilor de urmărire penală documentele solicitate de aceştia cu privire la transferurile dintre Oferta Plus, compania terţăşi contul personal al soţiei lui C.T..
128. Prin urmare, arestarea preventivă a lui C.T. a avut scopul de a asigura eficienţa urmăririi penale şi, în nici un caz, nu a avut intenţia să împiedice prezentarea observaţiilor reclamantului la Curte la 22 august 2006 sau să împiedice în orice alt mod reprezentarea reclamantului la Curte. Avocatul reclamantului a putut să aibă întrevederi cu C.T. de câte ori a dorit.
129. Pe parcursul procedurilor, s-a stabilit că, în timp ce Oferta Plus a livrat energie electrică Moldtranselectro, nu există nici o probă că această energie electrică a fost livrată unor instituţii bugetare. Prin urmare,
eliberarea Obligaţiunii Trezoreriale de către Ministerul Finanţelor, la 27 martie 1998, pentru plata energiei electrice care nu a fost livrată instituţiilor bugetare, nu a fost în conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 243 din 3 martie 1998.
130. Întrevederile dintre C.T. şi avocatul reclamantului au fost confidenţiale, nici un ofiţer de urmărire penală nu a fost prezent la acele întrevederi. Numărul şi durata lor nu au fost limitate. Declaraţiile avocatului reclamantului că convorbirile au fost interceptate în camera pentru întrevederi sunt nefondate şi bazate pe iluziile personale ale avocatului. Guvernul a făcut referire la fotografiile şi înregistrarea video transmise Curţii de către el în cauza Şarban, care, în opinia Guvernului, dovedesc că camera pentru întrevederi nu este echipată cu dispozitive de interceptare video sau audio.
131. Peretele din sticlă din camera pentru întrevederi este necesar din motive de securitate şi pentru prevenirea săvârşirii crimelor, iar faptul că el nu încalcă confidenţialitatea discuţiilor dintre avocaţi şi clienţi a fost confirmat de către Curte în hotărârea Şarban.
132. În ceea ce priveşte declaraţia reclamantului cu privire la refuzul biroului Agentului Guvernamental de a ajuta avocatul său în problema referitoare la confidenţialitatea întrevederilor cu C.T., Guvernul a declarat că acest lucru nu este de competenţa biroului Agentului Guvernamental şi că, în orice caz, biroul nu poate influenţa lucrul organelor de urmărire penalăşi a instanţelor judecătoreşti.
133. În fine, în ceea ce priveşte plângerea reclamantului cu privire la refuzul Judecătoriei Buiucani de a da avocatului său o copie a descifrării convorbirii telefonice care a servit drept bază pentru arestarea lui C.T., Guvernul a declarat că este normal ca unei persoane, care nu este parte la urmărirea penală, să-i fie refuzat accesul la una dintre cele mai importante probe în aceste proceduri.
B. Aprecierea Curţii
1. Urmărirea penală împotriva lui C.T.
134. Curtea reiterează că este de o deosebită importanţă pentru operarea efectivă a sistemului de depunere a cererilor individuale, instituit de articolul 34, ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să poată comunica liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea autorităţilor pentru a-şi retrage sau modifica pretenţiile (a se vedea, printre altele, Akdivar and Others v. Turkey, hotărâre din 16 septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, § 105; şi Aksoy v. Turkey, hotărâre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, p.2288, § 105). În acest context, „presiune” presupune nu numai o constrângere directăşi fapte flagrante de intimidare, dar şi fapte sau contacte indirecte şi nepotrivite

destinate să descurajeze sau să împiedice reclamanţii să apeleze la remediul instituit de Convenţie (a se vedea Kurt v. Turkey, hotărâre din 25 mai 1998, Reports 1998-III, p. 1192, § 159).
Întrebarea dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant constituie practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34 trebuie examinată prin prisma circumstanţelor specifice fiecărui caz în parte (a se vedea Akdivar and Others, p. 1219, § 105, şi Kurt, p. 1192-1193, § 160, ambele citate mai sus).
135. C.T. a fost învinuit de sustragerea a MDL 5 milioane şi de tentativa de a sustrage MDL 15 milioane. Învinuirea a fost bazată pe supoziţia că reclamantul nu a plătit pentru energia electrică livrată anume instituţiilor bugetare, obţinând, astfel, în mod fraudulos, iniţial, Obligaţiunea Trezorerială în folosul său, iar ulterior hotărârile judecătoreşti civile în favoarea sa. Presupusa vinovăţie a lui C.T. a constat în faptul că, în calitatea sa de director al reclamantului, el a insistat ca hotărârea Judecătoriei Economice de circumscripţie Chişinău din 27 octombrie 1999 să fie executată, deşi se pretindea că el ştia că compania sa nu a plătit pentru energia electrică livrată anume instituţiilor bugetare şi că, ulterior, după redeschiderea procedurilor, el a reuşit să obţină pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în prima instanţă în favoarea companiei sale, fără a prezenta probe că energia a fost livrată instituţiilor bugetare (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
136. Curtea notează că, în afara faptului că era directorul reclamantului,
C.T. a fost persoana care a semnat această cerere la Curte şi singurul angajat al companiei, care a rămas după ce activitatea companiei a fost blocată de către autorităţile de stat (a se vedea paragraful 41 de mai sus). În aceste circumstanţe, Curtea consideră că orice presiune necorespunzătoare asupra sa, în legătură cu această cauză, ar putea fi considerată o ingerinţă în dreptul reclamantului de a depune o cerere la Curte.
137. În continuare, Curtea notează că C.T. a fost învinuit de comiterea unei infracţiuni, care este strâns legată de obiectul acestei cereri depuse la Curte. În special, în timp ce cererea s-a referit iniţial la neexecutarea hotărârii judecătoreşti irevocabile din 27 octombrie 1999, C.T. a fost, în esenţă, învinuit de infracţiunea că a cerut şi a obţinut parţial executarea acelei hotărâri judecătoreşti.
138. Analizând hotărârile judecătoreşti adoptate de către instanţele judecătoreşti civile în litigiul dintre reclamant şi Ministerul Finanţelor, Curtea notează că constituie un fapt stabilit că reclamantul a plătit suma de 33 milioane dolari americani pentru energia electrică importată de către Republica Moldova din Ucraina şi că Obligaţiunea Trezorerială eliberată de Ministerul Finanţelor la 27 martie 1998 a avut scopul de a acoperi o mică parte din acea sumă. Acest lucru a fost confirmat de către instanţele judecătoreşti civile, atât înainte, cât şi după redeschiderea abuzivă a
procedurilor la 12 iulie 2004 (a se vedea paragrafele 15, 19, 20, 33 şi 34 de mai sus).
139. O parte din energia electrică importată în Moldova cu participarea reclamantului a fost livrată unor instituţii bugetare. Instanţele civile au stabilit că reclamantul a plătit mai mult de MDL 20 milioane pentru această energie electrică. O astfel de constatare a fost făcută de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie în hotărârea sa din 7 mai 2001 (a se vedea paragraful 20 de mai sus).
140. Constatările din hotărârile judecătoreşti care au urmat după redeschiderea procedurilor la 12 iulie 2004 urmează, în principiu, să nu fie luate în consideraţie, în lumina constatării anterioare a Curţii că redeschiderea procedurilor a fost abuzivă (a se vedea paragraful 109 de mai sus). Totuşi, urmează a fi notat ca exemplu că, în hotărârea sa din 3 noiembrie 2004, Curtea de Apel a constatat că reclamantul a plătit mai mult de MDL 27 milioane pentru energia electrică livrată instituţiilor bugetare (a se vedea paragraful 33 de mai sus). Curtea Supremă de Justiţie, pronunţând o hotărâre contrară acestei hotărâri, la 10 februarie 2005, nu a contestat această constatare, dar a făcut doar o declaraţie generală că energia electrică livrată cu participarea reclamantului a fost livrată inter alia instituţiilor bugetare (a se vedea paragraful 34 de mai sus).
141. În aceste circumstanţe, învinuirea împotriva lui C.T. bazată pe teoria că compania sa nu a plătit pentru energia electrică livrată instituţiilor bugetare se pare că nu este în concordanţă cu constatările de mai sus ale instanţelor civile.
142. Mai mult, Curtea notează că C.T. a fost învinuit pentru prima dată, după ce Guvernul a fost informat despre prezenta cerere (a se vedea paragrafele 25, 26 şi 37 de mai sus). Ulterior, urmărirea penală a fost încetată, dar redeschisă la puţin timp după comunicarea acestei cauze Guvernului (a se vedea paragrafele 40, 42 şi 43 de mai sus).
143. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră, în baza materialelor de care dispune, că există motive suficient de temeinice pentru constatarea faptului că urmărirea penală împotriva lui C.T. a avut scopul de a descuraja reclamantul să menţină această cerere la Curte. Prin urmare, a existat o violare a articolului 34 al Convenţiei.
144. Cu privire la arestarea preventivă a lui C.T., plângerile făcute de reclamant cu privire la aceasta şi cererea de a ordona eliberarea sa imediată, Curtea consideră că nu ar fi potrivit să se refere la aceste chestiuni din cerere, notând că C.T. a fost eliberat la 14 noiembrie 2006 (a se vedea paragraful 59 de mai sus).
2. Confidenţialitatea discuţiilor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC
145. Unul din elementele cheie ale unei reprezentări efective de către un avocat a intereselor clientului său este principiul conform căruia
confidenţialitatea informaţiei transmisă între ei trebuie să fie protejată. Acest privilegiu încurajează o comunicare deschisăşi onestă între clienţi şi avocaţi. Curtea reaminteşte că ea, anterior, a constatat că comunicarea confidenţială dintre o persoanăşi avocatul său este protejată de Convenţie, reprezentând o garanţie importantă a dreptului unei persoane la apărare (a se vedea, spre exemplu, Campbell v. the United Kingdom, hotărâre din 25 martie 1992, Seria A nr. 233, § 46, şi Recomandarea Rec(2006)2 (a se vedea paragraful 66 de mai sus)).
146. Într-adevăr, dacă un avocat nu poate să comunice cu clientul său şi să primească de la acesta instrucţiuni confidenţiale, fără a fi supravegheaţi, asistenţa sa ar pierde mult din utilitate, pe când Convenţia a fost gândită pentru a garanta drepturi care sunt practice şi efective (a se vedea inter alia Artico v. Italy, hotărâre din 13 mai 1980, Seria A nr. 37, § 33).
147. Curtea consideră că o ingerinţă în privilegiul avocat-client şi, astfel, în dreptul la depunerea unei cereri individuale, garantat de articolul 34 al Convenţiei, nu cere, în mod necesar, ca o interceptare sau ascultare să aibă efectiv loc. O suspiciune veritabilă, bazată pe motive rezonabile, că discuţia lor a fost ascultată poate fi suficientă, în opinia Curţii, pentru a limita eficacitatea asistenţei pe care ar putea s-o ofere avocatul. O astfel de suspiciune, în mod inevitabil, ar inhiba o discuţie liberă dintre avocat şi client şi ar afecta dreptul clientului de a fi apărat sau reprezentat în mod efectiv.
148. Curtea, prin urmare, trebuie să stabilească dacă C.T. şi avocatul reclamantului au avut o suspiciune veritabilă, bazată de motive rezonabile, că discuţia lor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC nu a fost confidenţială. Din observaţiile reclamantului se pare că suspiciunea că discuţiile lui C.T. cu avocatul reclamantului ar fi fost interceptate a fost veritabilă. Curtea, de asemenea, va analiza dacă un observator obiectiv şi bine informat ar putea să creadă că în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC discuţiile sunt interceptate sau ascultate.
149. Curtea notează că problema cu privire la pretinsa lipsă a confidenţialităţii discuţiilor dintre avocaţi şi clienţi din Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC a constituit o chestiune de îngrijorare serioasă din partea întregii comunităţi a avocaţilor din Moldova, pentru o perioadă lungă de timp, şi că acest lucru a constituit chiar cauza unei greve organizate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova (a se vedea paragraful 64 de mai sus). Cererile Baroului de a verifica prezenţa dispozitivelor de interceptare în peretele din sticlă au fost respinse de către administraţia CCCEC (a se vedea paragraful 65 de mai sus), şi se pare că acest lucru a întărit suspiciunea avocaţilor. O astfel de îngrijorare şi protestul Baroului Avocaţilor, în opinia Curţii, ar fi suficient pentru a genera dubii despre confidenţialitate în mintea unui observator obiectiv.
150. Curtea, de asemenea, notează că Guvernul nu a contestat argumentele reclamantului că evenimentele descrise în paragraful 52 de mai sus au dovedit că discuţia dintre C.T. şi avocatul reclamantului a fost interceptată.
151. Prin urmare, Curtea conchide că C.T. şi avocatul reclamantului puteau, în mod rezonabil, să aibă motive să creadă că discuţia lor din camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC nu a fost confidenţială.

152. Mai mult, Curtea notează că, contrar declaraţiilor Guvernului că
C.T. şi avocatul reclamantului puteau uşor să facă schimb de documente, fotografiile prezentate de Guvern (a se vedea paragraful 62 de mai sus) arată că acest lucru nu este aşa, din cauza lipsei vreunui orificiu în peretele din sticlă. Acest lucru, în opinia Curţii, a îngreunat sarcina avocatului.
1. Curtea reaminteşte că în cauza Şarban v. Moldova ea a respins o plângere oarecum similară, examinată conform articolului 8 al Convenţiei, deoarece reclamantul nu a prezentat probe pentru susţinerea plângerii sale şi deoarece Curtea a considerat că obstacolele la o comunicare efectivă dintre reclamant şi avocatul său nu au împiedicat reclamantul să beneficieze de o apărare efectivă în faţa instanţelor naţionale. Luând în consideraţie informaţia de care dispune cu privire la impedimentele create de peretele din sticlă pentru confidenţialitatea discuţiilor şi transmiterea documentelor dintre avocaţi şi clienţii acestora deţinuţi la CCCEC, Curtea nu poate exclude că ea ar putea ajunge la o concluzie diferită într-o cauză similară examinată ulterior. Într-adevăr, Curtea consideră acum că peretele din sticlă ar putea afecta exercitarea de către alte persoane a drepturilor lor la apărare.
2. În această cauză, reprezentarea efectivă a reclamantului de către avocatul său la Curte a fost afectată serios, astfel încât reclamantul nu a putut prezenta pretenţiile sale în temeiul articolului 41 al Convenţiei.
3. Motivele cu privire la securitate invocate de către Guvern, în opinia Curţii, nu sunt convingătoare, deoarece supravegherea vizuală a întrevederilor dintre avocat şi client ar fi suficientă pentru aceste scopuri.
4. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră că imposibilitatea lui C.T. de a discuta cu avocatul reclamantului chestiuni cu privire la această cerere depusă la Curte, fără a fi separaţi de peretele din sticlă, a afectat dreptul reclamantului la depunerea unei cereri individuale. Prin urmare, a existat o violare a articolului 34 al Convenţiei şi în această privinţă.

V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
157. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o satisfacţie echitabilă”.
1. Reclamantul a declarat că, deoarece avocatul său nu a putut primi instrucţiuni de la C.T., din cauza peretelui din sticlă din Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, el nu a putut să prezinte observaţii cu privire la prejudiciul material suferit. Prin urmare, el a solicitat Curţii să rezerve această întrebare pentru o hotărâre separată.
2. Reclamantul a cerut EUR 100,000 pentru prejudiciul moral. El a notat că hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea sa nu a fost executată timp de mai mult de patru ani. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti a afectat serios managementul companiei şi acest lucru a fost agravat de casarea abuzivă ulterioară a hotărârii judecătoreşti din 27 octombrie 1999. Conturile bancare ale companiei au fost sechestrate, iar întreaga sa activitate a fost blocată. Mai târziu, după comunicarea cauzei, directorul reclamantului a fost arestat în baza unor învinuiri penale abuzive.
3. Avocatul reclamantului a cerut EUR 57 pentru cheltuielile poştale, EUR 9,917 pentru costurile de reprezentare şi EUR 8,917 pentru taxa de stat pe care reclamantul trebuie s-o plătească dacă va înainta o cerere de revizuire a hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 10 februarie 2005.
4. Guvernul a declarat că, deoarece reclamantul nu a prezentat probe pentru susţinerea pretinselor violări, suferinţele morale pe care pretinde că le-a suferit sunt nefondate. Guvernul, de asemenea, a declarat că, dat fiind faptul că reclamantul este o companie, el nu poate simţi suferinţe şi chinuri mintale, făcând referire la cauza Immobiliare Saffi v. Italy, ([GC], nr.22774/93, ECHR 1999-V). În eventualitatea în care Curtea ar constata o violare a Convenţiei, această constatare ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă pentru reclamant.
5. Guvernul nu a fost de acord cu suma cerută pentru costurile de reprezentare, considerând-o excesivăşi ireală, având în vedere situaţia economică a statului şi salariul mediu lunar. Guvernul a contestat numărul de ore prestate de avocatul reclamantului la această cauzăşi onorariul perceput de acesta pentru o oră de lucru.
6. Luând în consideraţie constatările de mai sus, Curtea consideră că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 nu este gata pentru decizie. Prin urmare, această chestiune urmează a fi rezervată, iar procedura ulterioară urmează să fie stabilită luând în consideraţie posibilitatea ajungerii la un acord între Guvernul Republicii Moldova şi reclamant.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 34 al Convenţiei ca urmare a deciziei de a iniţia urmărirea penală împotriva directorului reclamantului şi arestarea acestuia;
5. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 34 al Convenţiei ca urmare a imposibilităţii reprezentantului reclamantului de a avea întrevederi cu directorul reclamantului, fără a fi separaţi de un perete din sticlă;
6. Hotărăşte, în unanimitate,
(a) că chestiunea cu privire la aplicarea articolului 41 al Convenţiei nu este gata pentru decizie;
(b) să rezerve această chestiune;
(c) să invite Guvernul Republicii Moldova şi reclamantul să prezinte, în următoarele trei luni, observaţiile lor scrise cu privire la această chestiune şi, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ei ar putea ajunge;
(d) rezervă procedura ulterioarăşi deleghează Preşedintelui Camerei competenţa de a stabili acelaşi lucru dacă va fi necesar.

Redactată în limba englezăşi comunicată în scris la 19 decembrie 2006, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
T.L. EARLY Nicolas BRATZA Grefier Preşedinte

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță