In drept - Unistar Ventures Gmbh contra Moldovei - Neexecutarea hotararilor judecatoresti

 ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE
66. Întreprinderea reclamantă a pretins că neexecutarea hotărârii judecătoreşti definitive din 6 august 2002 i-a încălcat dreptul la protecţia proprietăţii sale garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1, care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional... .”
Argumentele părţilor
1. Argumentele întreprinderii reclamante
67. Întreprinderea reclamantă a susţinut, în primul rând, că presiunea exercitată asupra sa începând cu ianuarie 2002 şi procedurile ulterioare care s-au încheiat cu adoptarea hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002 au fost rezultatul implementării de către Guvern a programului Partidului Comuniştilor (a se vedea paragraful 17 de mai sus).
68. Potrivit întreprinderii reclamante, condiţionarea executării hotărârii din 6 august 2002 de verificarea de audit a urmărit scopul de tergiversare sau chiar de împiedicare a rambursării banilor investiţi de aceasta. Impunerea unei astfel de condiţii a fost ilegală, deoarece era în contradicţie cu hotărârea explicativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie, nr. 12 din 25 aprilie 2000. Reclamantul a recunoscut că, teoretic, în conformitate cu legislaţia naţională, hotărârile explicative ale Curţii Supreme de Justiţie nu erau obligatorii pentru instanţele ierarhic inferioare; totuşi, nu există o explicaţie a motivului din care Curtea Supremă de Justiţie nu a ţinut cont de propria jurisprudenţă. Mai mult, reclamantul a atras atenţia asupra faptului că Guvernul nu a prezentat cazuri din jurisprudenţa naţională în care Curtea Supremă de Justiţie s-ar fi abătut de la hotărârile sale explicative.
69. Faptul că prin hotărârea judecătorească din 6 august 2002 a fost dispusă efectuarea unei verificări de audit, după ce hotărârea a devenit irevocabilă, a fost, de asemenea, contrar articolului 143 alin. 8 al Codului de procedură civilă, care prevedea clar că efectuarea rapoartelor de expertiză trebuie dispusă în timpul procedurilor, dar nu după terminarea acestora. Reclamantul pretinde că instanţele care au examinat cauza nu erau independente de Guvern. Având în vedere problema restitutio in integrum, nu era atât de complicat de a cere o verificare de audit. Era suficient de a restitui reclamantului banii investiţi şi 49% din profitul obţinut de companie pe durata existenţei sale.
70. În continuare, reclamantul a declarat că Guvernul nu a întreprins nicio măsură în vederea executării hotărârii din 6 august 2002, hotărâre care, în opinia sa, a fost, în orice caz, ilegală. Guvernul a început să acţioneze abia după comunicarea acestei cauze de către Curte şi toate acţiunile lui aveau drept scop evitarea plăţii compensaţiei către UV. Reclamantul a expediat Curţii copia unui articol de ziar, care conţinea o declaraţie a Ambasadorului Statelor Unite ale Americii în Moldova, în care se menţiona, inter alia, că unele companii străine, inclusiv UV, au fost private de investiţiile lor în Republica Moldova fără a fi compensate.
71. Referindu-se la declaraţia Guvernului, conform căreia ea (UV) trebuia să prezinte dovezi privind investiţia sa în fondul statutar al companiei, reclamantul a susţinut că Curtea de Conturi a Republicii Moldova, în hotărârea sa din 26 decembrie 2002, a stabilit în mod clar mărimea investiţiei în fondul statutar (a se vedea paragraful 37 de mai sus). De asemenea, reclamantul a susţinut că nu se contestă faptul că acesta a transferat companiei suma de USD 2,384,705 şi că documentele contabile ale companiei au arătat acea sumă ca contribuţie a lui UV în fondul statutar. În orice caz, banii nu puteau fi transferaţi pentru alte scopuri, întrucât nu exista niciun alt motiv decât plata aportului social. Mai mult, faptul că banii au fost introduşi în fondul statutar a fost, de asemenea, stabilit de către două companii independente, KPMG şi Ernst & Young, în rapoartele lor anuale de audit pentru anii 2000-2003, care au probat că UV a investit USD 2,384,705 în capitalul statutar al companiei.
72. Întreprinderea reclamantă a susţinut că, deşi hotărârea din 6 august 2002 a fost contrară legislaţiei interne, deoarece nu a specificat cuantumul exact al banilor care trebuiau să-i fie plătiţi, totuşi, aceasta a stabilit clar că reclamantul avea o pretenţie pecuniară împotriva Guvernului în mărimea investiţiei sale în companie. Această pretenţie putea fi considerată drept „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Neplata către reclamant a banilor investiţi a constituit o ingerinţă în dreptul său de proprietate, care nu a fost prevăzută de lege, nu a fost în interes general şi a fost disproporţională.
73. În observaţiile sale din 15 iulie 2006, reclamantul a informat Curtea despre faptul că Guvernul nu era mulţumit de hotărârea Curţii de Conturi a Republicii Moldova din 26 decembrie 2002 (a se vedea paragraful 37 de mai sus), deoarece aceasta nu era consistentă cu poziţia sa în această cauză. El a atras atenţia Curţii asupra faptului că Guvernul întreprindea măsuri pentru modificarea acestei hotărâri. Reclamantul şi-a exprimat opinia că hotărârea va fi modificată până la prezentarea observaţiilor finale ale Guvernului.
2. Argumentele Guvernului
74. Guvernul a susţinut că Centrul Naţional de Expertize Judiciare în raportul său din 6 aprilie 2006 (a se vedea paragraful 54 de mai sus) a constatat că suma de USD 2,384,705 nu a fost, de fapt, investită de către UV în fondul statutar al companiei, ci a fost folosită de către companie pentru cumpărarea aeronavelor Embraer şi că rambursarea ar fi posibilă doar după transmiterea aeronavelor sau rambursarea banilor de către producătorul brazilian de aeronave.
75. Potrivit Guvernului, hotărârea Curţii de Conturi a Republicii Moldova din 26 decembrie 2002 (a se vedea paragraful 37 de mai sus) nu trebuie luată în consideraţie, deoarece aceasta nu se referă în detaliu la investiţiile făcute de către părţi în companie, ci, mai degrabă, la activitatea companiei de stat „Air Moldova”, precum şi a companiei în perioada anilor 1998-2002. El s-a referit la o hotărâre nouă a Curţii de Conturi din 11 septembrie 2006 (a se vedea paragraful 56 de mai sus) care, în viziunea sa, era mai relevantă, deoarece s-a focusat asupra creării fondului statutar al companiei. Guvernul a contestat susţinerile reclamantului făcute în paragraful 73 de mai sus şi a susţinut că Curtea de Conturi a acţionat din iniţiativă proprie, fără vreo presiune din partea Guvernului.
76. Potrivit Guvernului, faptul că executarea hotărârii din 6 august 2002 a fost supusă unei precondiţii a reprezentat o suspendare temporară a executării, ceea ce era permis de Codul de procedură civilă. Prin urmare, aceasta nu contravine hotărârii explicative a Plenului Curţii Supreme de Justiţie. În orice caz, el a susţinut că hotărârile explicative ale Curţii Supreme de Justiţie nu erau obligatorii pentru instanţele ierarhic inferioare.
77. Condiţionarea executării hotărârii judecătoreşti de o precondiţie a fost dictată de nevoia de a avea o imagine clară a investiţiilor efectiv făcute de către UV în companie. Dacă reclamantul ar fi prezentat instanţelor judecătoreşti probe privind mărimea investiţiei sale, instanţele de judecată nu ar fi condiţionat executarea hotărârii de o precondiţie.
78. În continuare, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a prezentat nicio probă care ar demonstra faptul că autorităţile au intervenit în procesul de executare cu scopul de a-l împiedica, invalida sau întârzia. Dimpotrivă, atât instanţele judecătoreşti, cât şi Guvernul au făcut tot posibilul pentru a asigura efectuarea în mod ireproşabil şi prompt a controlului de audit.
79. În observaţiile sale cu privire la fondul cauzei prezentate la faza pre-admisibilităţii, Guvernul a declarat că întreprinderea reclamantă nu avea un „bun” în sensul acestui articol, deoarece datoria în baza hotărârii nu a fost stabilită în mod clar. În observaţiile sale finale cu privire la fondul cauzei, Guvernul a susţinut că întreprinderea reclamantă nu a avut un bun decât după ce suma a fost determinată într-un raport contabil. Condiţionarea executării hotărârii judecătoreşti de efectuarea unui control de audit trebuie considerată drept o formă temporară de „reglementare a folosinţei bunurilor”, care nu este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1, deoarece a fost efectuată de către instanţă şi în conformitate cu legea. Potrivit Guvernului, condiţionând în hotărârea din 6 august 2002 plata banilor către reclamant de efectuarea unei verificări preliminare de audit, s-a urmărit scopul legitim de „a încerca excluderea arbitrariului din sferele de protecţie ale intereselor investitorilor străini şi administrarea fondurilor publice într-o societate care era în proces de tranziţie”. De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantului nu i-a fost impusă o sarcină excesivă, deoarece investiţia trebuia rambursată imediat după stabilirea sumei exacte.
80. Potrivit Guvernului neexecutarea s-a datorat comportamentului întreprinderii reclamante. El s-a bazat pe o scrisoare a Curţii de Apel Economice din 3 ianuarie 2006 (a se vedea paragraful 51 de mai sus) şi a susţinut că întreprinderea reclamantă trebuia să prezinte Ministerului Finanţelor documente care ar confirma investiţia sa, însă ea nu a făcut acest lucru.
81. De la 30 decembrie 2005, reclamantul avea obligaţia să participe la verificarea de audit (a se vedea paragraful 50 de mai sus); însă el nu a făcut nimic în această privinţă.
82. Referindu-se la scrisoarea reprezentantului reclamantului din 26 mai 2005 (a se vedea paragraful 43 de mai sus), Guvernul a susţinut că aceasta era o dovadă a lipsei de interes din partea companiei în soluţionarea rapidă a problemei. Mai mult, faptul că UV nu dorea să suporte costurile legate de verificarea de audit (a se vedea paragraful 44 de mai sus) era o dovadă în plus a lipsei de interes a acesteia în executarea rapidă a hotărârii.
83. În observaţiile sale din 14 aprilie 2006, Guvernul s-a referit la scrisoarea Curţii de Apel Economice din 3 ianuarie 2006 adresată Guvernului (a se vedea paragraful 51 de mai sus) şi a susţinut că era suficient ca reclamantul să prezinte Ministerului Finanţelor probe privind investiţia sa pentru ca aceasta să fie rambursată.
84. În observaţiile sale din 18 septembrie 2006, Guvernul a susţinut că verificarea de audit a fost dispusă cu scopul de a verifica ce a rămas din investiţie după crearea şi lichidarea companiei. Potrivit Guvernului, crearea şi lichidarea au implicat costuri, care trebuie împărţite între părţi în baza contribuţiei lor la fondul statutar: 51% la 49%. De asemenea, el a susţinut că, după verificarea din 6 aprilie 2006 (a se vedea paragrafele 54 şi 55 de mai sus), părţile urmau să semneze un raport şi să-l prezinte instanţei judecătoreşti pentru aprobare.
85. Potrivit Guvernului, ASAC a semnat raportul din 6 aprilie 2006, în timp ce reclamantul a refuzat să-l semneze. Aceasta era o altă confirmare a faptului că intenţia sa a fost să tergiverseze cu orice preţ executarea hotărârii din 6 august 2002.
86. În continuare, Guvernul a susţinut că, dacă UV era sigură de investirea banilor în fondul statutar al companiei, aceasta trebuia pur şi simplu să prezinte probe în loc să suporte costurile suplimentare ale verificării de audit. El şi-a exprimat surprinderea în legătură cu faptul că UV a prezentat astfel de documente pentru prima dată abia în cadrul procedurilor în faţa Curţii. Totuşi, în acelaşi timp, el a susţinut că documentele prezentate de către reclamant nu au demonstrat că a fost făcută o investiţie în fondul statutar al companiei. Guvernul a conchis că intenţia adevărată a UV a fost să obţină cu orice preţ o hotărâre favorabilă din partea Curţii.
B. Aprecierea Curţii
87. Guvernul a susţinut că întreprinderea reclamantă nu a avut un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât după ce suma a fost stabilită într-un raport contabil. Prin urmare, rezultă că, potrivit Guvernului, întreprinderea reclamantă a început să aibă un bun abia la 23 aprilie 2008 când Deloitte & Touche a emis raportul său (a se vedea paragraful 61 de mai sus).
88. Curtea reiterează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 protejează bunurile pecuniare, cum ar fi datoriile (a se vedea Pressos Compania Naviera S.A. and Others v. Belgium, 20 noiembrie 1995, § 31, Seria A nr. 332).
89. Pentru a stabili când întreprinderea reclamantă a început să aibă un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, Curtea trebuie să determine dacă hotărârea judecătorească din 6 august 2002 a instituit o datorie în favoarea acesteia, care a fost suficient de certă pentru a fi executorie (a se vedea Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece, 9 decembrie 1994, § 59, Seria A nr. 301-B).
90. Ea notează că legislaţia naţională relevantă, în special articolul 50 al Codului civil acordă întreprinderii reclamante un drept la „restitutio in integrum” ca urmare a nulităţii contractului încheiat la 3 martie 2000 între ea şi ASAC (a se vedea paragraful 62 de mai sus). Instanţele judecătoreşti naţionale au recunoscut, de asemenea, în hotărârile lor din 6 august 2002 şi 18 septembrie 2002 dreptul întreprinderii reclamante la „restitutio in integrum” (a se vedea paragrafele 29 şi 31 de mai sus). Din motivele prezentate mai jos, Curtea consideră că aceste hotărâri judecătoreşti au instituit o datorie în favoarea întreprinderii reclamante, care a fost suficient de certă pentru a fi executorie. Datoria a constat din recuperarea investiţiei iniţiale şi restituirea profitului obţinut de companie în timpul existenţei sale.
91. În ceea ce priveşte recuperarea investiţiei iniţiale, Curtea notează că nu se contestă faptul că UV a investit în companie USD 2, 384,705. Această sumă a fost reflectată în rapoartele de audit anuale ale companiei din anii 2000-2002 (a se vedea paragraful 71 de mai sus) şi în hotărârea Curţii de Conturi din 26 decembrie 2002 (a se vedea paragraful 37 de mai sus). Mai mult, deşi Guvernul a insistat asupra faptului că controlul de audit făcut de Centrul Naţional de Expertize Judiciare a fost necesar pentru a stabili suma exactă a investiţiei făcute de UV, Curtea notează că înseşi întrebările adresate de Guvern Centrului Naţional de Expertize Judiciare sugerează că suma investiţiilor era bine cunoscută de acesta. În special, Centrului Naţional de Expertize Judiciare nu i s-a cerut să determine cât a investit UV în companie, ci cum a fost folosită investiţia acesteia (a se vedea paragraful 46 de mai sus).
Ceea ce se disputa între părţi înainte de luna aprilie 2008, când Deloitte & Touche a emis raportul său, a fost faptul dacă banii au fost investiţi în fondul statutar sau au fost folosiţi pentru alte scopuri. Totuşi, Curtea nu consideră că această chestiune este relevantă, deoarece din hotărârea din 6 august 2002 rezultă, în mod clar, după cum a fost clarificat mai târziu, la 18 mai 2004, că intenţia Judecătoriei Economice a fost ca întreprinderii reclamante să i se restituie suma investiţiei sale în companie, indiferent de faptul dacă banii au fost investiţi în fondul statutar sau au fost investiţi în altă parte (a se vedea paragrafele 29 şi 41 de mai sus). Această concluzie a fost susţinută şi de scrisoarea datată din 3 ianuarie 2006 trimisă Agentului Guvernamental de către vicepreşedintele Curţii de Apel Economice (a se vedea paragraful 51 de mai sus), o copie a căreia a fost prezentată Curţii de către Guvern.
92. În ceea ce priveşte restituirea profitului câştigat de companie în timpul existenţei sale, Curtea notează că această parte a datoriei a fost confirmată de Deloitte & Touche, care a efectuat un control de audit conform condiţiilor prevăzute în hotărârea Judecătoriei Economice din 6 august 2002. Trebuie notat faptul că Curtea de Apel Economică a confirmat acest lucru în hotărârea sa explicativă din 23 martie 2007 (a se vedea paragraful 58 de mai sus). Mai mult, acest lucru constituia un fapt care nu era disputat de către părţi atunci când ele au solicitat companiei Deloitte & Touche efectuarea auditului. Profitul câştigat de către companie în timpul existenţei sale putea fi uşor determinat din rapoartele financiare prezentate de companie autorităţilor fiscale.
93. Curtea reaminteşte că neexecutarea de către autorităţi a unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi considerată o ingerinţă disproporţională în dreptul la protecţia proprietăţii. Acest lucru a fost constatat de multe ori de către Curte (a se vedea, spre exemplu, Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, ECHR 2004-III (extracts); Popov v. Moldova (no. 1), nr. 74153/01, 18 ianuarie 2005). În această cauză, Curtea nu găseşte vreun motiv pentru a se abate de la constatările sale din cauzele menţionate mai sus.
94. În legătură cu aceasta, Curtea observă că neexecutarea hotărârii definitive din 6 august 2002 s-a datorat, în mare măsură, faptului că Judecătoria Economică nu a indicat în hotărârea sa suma care trebuia plătită întreprinderii reclamante, în pofida prevederilor articolului 198 al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 62 de mai sus). Trebuie notat faptul că suma investiţiei iniţiale şi suma profiturilor câştigate de către companie puteau fi uşor determinate. În legătură cu acest lucru, Curtea se referă la constatările sale din paragrafele 91 şi 92 de mai sus. Justificarea dispunerii unei proceduri în acest scop este, astfel, contestabilă.
95. Mai mult, hotărârea Judecătoriei Economice a fost întocmită astfel încât să facă executarea dependentă în întregime de voinţa uneia din părţile în proceduri, şi anume de cea a Guvernului. Într-adevăr, hotărârea a dispus repunerea părţilor în situaţia iniţială doar după ce Guvernul, Ministerul Finanţelor şi ASAC vor efectua o verificare de audit contabilă cu participarea companiei UV (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Situaţia nu s-a schimbat substanţial după modificările făcute în hotărâre la 30 decembrie 2005, deoarece Guvernul putea decide în continuare când şi dacă urma să fie efectuată verificarea contabilă (a se vedea paragraful 50 de mai sus). Guvernul nu putea fi obligat de către reclamant în niciun fel să se conformeze hotărârii din 6 august 2002 din simplul motiv că Judecătoria Economică a refuzat să elibereze un titlu executoriu, fără a specifica temeiurile legale pentru refuzul său (a se vedea paragrafele 34 şi 35 de mai sus). Prin urmare, singurul mod ca hotărârea judecătorească să fi fost executată a fost ca Guvernul s-o execute în mod benevol.
96. Guvernul a decis să se conformeze hotărârii din 6 august 2002 şi să efectueze o verificare de audit doar după ce Curtea a comunicat această cauză. Totuşi, din întrebările adresate auditorului (a se vedea paragraful 46 de mai sus) se pare că chiar şi atunci intenţia Guvernului nu a fost de a stabili suma investiţiei, aşa cum s-a dispus de către instanţele judecătoreşti. Doar după ce în luna februarie 2008 cauza a fost declarată admisibilă, Guvernul a întreprins paşi mai serioşi pentru a se conforma hotărârii din 6 august 2002 şi a convenit cu reclamantul să contracteze compania Deloitte & Touche.
97. Curtea nu acceptă argumentele Guvernului că comportamentul reclamantului l-a împiedicat să se conformeze hotărârii judecătoreşti din 6 august 2002. Circumstanţele cauzei indică, în mod clar, că Guvernul trebuia să îndeplinească din proprie iniţiativă procedura care a fost dispusă prin hotărârea din 6 august 2002. El nu a făcut acest lucru nici până în ziua de astăzi.
98. În astfel de circumstanţe, Curtea conchide că ingerinţa în dreptul întreprinderii reclamante la protecţia proprietăţii a fost disproporţională şi că, prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.