Dreptul intern relevant - Victor Saviţchi C. Moldovei - Rele tratamente în custodie şi investigaţia ineficientă

II. DREPTUL INTERN RELEVANT
33. Prevederi relevante ale Codului de procedură penală (în vigoare la data evenimentelor) sunt următoarele:
„Articolul 55. Probele
...
Probele obţinute cu încălcarea prevederilor prezentului Cod sau neexaminate în modul cuvenit în şedinţă judiciară nu pot constitui temeiul sentinţei sau al altor hotărâri judecătoreşti şi documente procesuale.
...
Articolul 109. Începerea anchetei preliminare
Ancheta preliminară se efectuează numai după pornirea procesului penal şi în modul, stabilit de prezentul Cod. ...
...
34. Prevederi relevante ale noului Cod de procedură penală sunt următoarele:
Articolul 66. Drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului
2) Învinuitul, inculpatul, conform prevederilor prezentului cod, are dreptul:
...
22) după terminarea urmăririi penale, să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei şi să noteze din ele datele necesare, să facă copii ... .
Articolul 336. Procesul-verbal al şedinţei de judecată
...
(5) Despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al şedinţei de judecată preşedintele şedinţei înştiinţează în scris părţile şi le asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de procesul-verbal ... .
ÎN DREPT
38. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că a fost bătut de către ofiţerii de poliţie în timpul reţinerii sale la 3 august 2000. Articolul 3 al Convenţiei prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.”
35. Reclamantul a pretins, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei, că procedurile penale pornite împotriva lui au fost inechitabile. Partea relevantă a articolului 6 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil ... de către o instanţă
... care va hotărî ... asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa.”
36. Iniţial, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 10 al Convenţiei, de refuzul instanţelor judecătoreşti naţionale de a-i elibera copii ale procesului-verbal al şedinţelor judiciare din dosarul penal intentat împotriva lui şi a înregistrării video a reţinerii sale. Curtea consideră că este mai potrivit că examineze această pretenţie prin prisma articolului 8 al Convenţiei. Reclamantul a mai pretins, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, că convorbirile lui telefonice au fost ilegal interceptate de către persoana care l-a provocat. Articolul 8 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.”
37. În final, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, că el nu a avut un recurs efectiv în ceea ce priveşte pretinsa violare a articolului 8 al Convenţiei. Articolul 13 prevede următoarele:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

I. ADMISIBILITATEA PRETENŢIILOR

A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 5 al Convenţiei
38. În cererea sa iniţială, reclamantul a pretins, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei, că detenţia lui între 4 august 2000 şi 5 iunie 2001 a fost ilegală. Totuşi, în observaţiile sale privind admisibilitatea şi fondul cauzei, el a solicitat Curţii să nu continue examinarea acestei pretenţii. Curtea nu găseşte vreun motiv pentru a o examina.
B. Pretenţia formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei
39. Reclamantul a declarat că procedurile penale intentate împotriva lui au fost inechitabile, deoarece o parte din probele importante pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti, cum ar fi înregistrarea convorbirilor lui telefonice, au fost admise ilegal, iar instanţele judecătoreşti nu au adus motive suficiente în hotărârile lor pentru admiterea acestora şi nu s-au referit la unele argumente şi probe importante prezentate de el. Mai mult, instanţele judecătoreşti care l-au condamnat nu au argumentat de ce nu au fost de acord cu concluziile din hotărârea Tribunalului Bălţi din 5 iunie 2001. El a susţinut că procedura în întregime a fost inechitabilă.
40. Guvernul nu a fost de acord cu reclamantul şi a declarat că reclamantul a avut posibilitatea efectivă să conteste admisibilitatea probelor vizate. El a participat personal la şedinţele de judecatăşi a fost reprezentat de către un avocat, iar instanţele judecătoreşti, constatând vinovăţia acestuia, au adus o motivaţie amplă în hotărârile lor.
41. Curtea reaminteşte că, ca atare, articolul 6 al Convenţiei nu instituie reguli ce privire la admisibilitatea probelor, aceasta fiind, în primul rând, o
chestiune care trebuie reglementată de legislaţia naţională. În principiu, Curtea nu poate exclude că astfel de probe obţinute ilegal pot fi considerate admisibile (Schenk v. Switzerland, hotărâre din 12 iulie 1988, Seria A nr. 140, § 46).
42. Curtea reiterează în continuare că efectul articolului 6 § 1 este, inter alia, de a impune unei instanţe o obligaţia de a efectua o examinare adecvată a argumentelor şi probelor aduse de către părţi (a se vedea Perez

v. France [GC], nr. 47287/99, § 80, ECHR 2004-I). O parte indispensabilă a acestei obligaţii a instanţelor judecătoreşti este datoria lor de a-şi motiva hotărârile (a se vedea, printre altele, Hirvisaari v. Finland, nr. 49684/99, § 30, 27 septembrie 2001). Totuşi, acest lucru nu poate fi înţeles ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk v. the Netherlands, hotărâre din 19 aprilie 1994, Seria A nr. 288, p. 20, §§ 59 şi 61, şi Burg and Others v. France (dec.), nr. 34763/02, ECHR 2003-II). Modul în care obligaţia de a aduce motive se aplică poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie stabilit în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea Ruiz Torija v. Spain, hotărâre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303¬A, § 29, şi Helle v. Finland, hotărâre din 19 decembrie 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII, § 55). În orice caz, trebuie prezentate motive în răspuns la fiecare argument, care, dacă ar fi admis, ar putea fi decisiv pentru rezultatul cauzei.
43. Curtea notează că, la examinarea cauzei penale pornite împotriva reclamantului, instanţele judecătoreşti naţionale nu s-au referit la unele chestiuni invocate de reclamant, cum ar fi admisibilitatea înregistrărilor audio, admisibilitatea procesului-verbal privind marcarea bancnotelor care trebuiau transmise, declaraţiile privind valoarea probatorie a unei înregistrări audio şi a unei înregistrări video a reţinerii în flagrant.
44. În pofida acestui fapt, trebuie observat faptul că, atunci când instanţele judecătoreşti au ajuns la concluzia privind vinovăţia reclamantului, ele au stabilit că reclamantul, în calitatea sa de inspector, era implicat în instrumentarea dosarului lui L.M.. Persoanele care i-au dat mită au declarat că reclamantul le-a cerut mită, iar înregistrarea video a reţinerii reclamantului îl arată clar înmuindu-şi degetele în halba de bere, aparent, încercând să spele urmele de praf folosit pentru a marca bancnotele ce i-au fost transmise; din înregistrarea video se vede, de asemenea, că reclamantul a încercat să se aplece, aparent în încercarea de a scoate ceva din buzunarul cămăşii. Aceasta s-a dovedit a fi suma de USD 4,000, care a fost marcată cu praf. Din prima înregistrare video se vede clar (a se vedea paragraful 7 de mai sus) că bărbatul care s-a pus în faţa reclamantului în timpul reţinerii lui (a se vedea paragraful 8 de mai sus) a verificat doar buzunarele pantalonilor reclamantului şi nu s-a atins de buzunarul cămăşii. În prezenţa unor astfel de probe, este dificil de a imagina că, chiar dacă instanţele naţionale ar fi examinat şi acceptat toate argumentele reclamantului, ele ar fi ajuns la o concluzie diferită. Ceea ce este important pentru Curte este echitatea
procedurilor în ansamblu (a se vedea Khan v. the United Kingdom, nr. 35394/97, § 34, ECHR 2000-V).
45. În ceea ce priveşte ultimul aspect menţionat, Curtea notează că reclamantul a beneficiat de asistenţă juridică pe toată durata procedurilor şi nu există aparenţe ale încălcării principiului egalităţii armelor sau imposibilităţii reclamantului de a prezenta argumente şi probe personal sau prin intermediul avocatului.
46. Reclamantul s-a mai plâns de faptul că instanţele judecătoreşti care l-au condamnat nu au argumentat de ce nu au fost de acord cu constatările din hotărârea Tribunalului Bălţi din 5 iunie 2001. Curtea consideră acest argument neesenţial. După casarea acestei hotărâri, a avut loc o rejudecare deplină a cauzei. Toate probele au fost examinate din nou iar toţi martorii au fost audiaţi repetat. În aceste circumstanţe, nu se poate spune că instanţele judecătoreşti naţionale erau obligate să aducă motive pentru că s-au abătut de la hotărârea din 5 iunie 2001, care era diferită (a se compara cu soluţia diferită din hotărârea Salov v. Ukraine, nr. 65518/01, §§ 90-92, ECHR 2005-... (extracts)).
47. În lumina celor expuse mai sus, Curtea consideră că pretenţia reclamantului privind inechitatea procedurilor urmează a fi respinsă, ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
C. Pretenţia formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei privind înregistrarea convorbirilor telefonice ale reclamantului
48. Reclamantul s-a plâns că convorbirile sale telefonice au fost înregistrate ilegal şi a subliniat că înregistrarea a fost făcută de către o persoană privată, A.M., şi nu de către reprezentanţii statului.
49. Curtea notează că reclamantul nu a depus vreo plângere autorităţilor competente împotriva persoanei responsabile de înregistrare. Prin urmare, el nu a epuizat căile de recurs disponibile potrivit legislaţiei Republicii Moldova. Mai mult, examinarea cauzei nu a scos la iveală vreo circumstanţă specială care ar fi scutit reclamantul de obligaţia de a epuiza căile de recurs interne. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
D. Pretenţia formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei privind refuzul de a da reclamantului copii ale unor materiale din dosarul său penal
50. Reclamantul s-a plâns de faptul că autorităţile au refuzat să-i elibereze copii ale proceselor-verbale ale şedinţelor judecătoreşti care au avut loc în cadrul procedurilor penale pornite împotriva sa şi copia casetei video privind reţinerea sa.
51. Curtea notează că ea a recunoscut deja dreptul de acces al unei persoane la documente cu acces limitat care se află în posesia autorităţilor publice, dacă aceste documente au importanţă pentru exercitarea dreptului acesteia la viaţă privată. În Gaskin v. the United Kingdom (hotărâre din 7 iulie 1989, Seria A nr. 160, § 36), documentele în cauză conţineau informaţii privind aspecte foarte personale ale copilăriei, creşterii şi istoriei reclamantului şi au fost considerate drept principala sursă de informare despre anii de formare a lui. În Rotaru v. Romania ([GC], nr. 28341/95, § 44, ECHR 2000-V), documentele cu acces limitat au inclus informaţii despre viaţa, studiile, activităţile politice şi cazierul juridic al reclamantului. În Roche v. the United Kingdom ([GC], nr. 32555/96, § 155, ECHR 2005-...), documentele cu acces limitat conţineau informaţii care puteau diminua temerea reclamantului cu privire la sănătatea sa, fie îi puteau oferi posibilitatea să aprecieze singur pericolul la care el a fost expus.
52. În această cauză, copiile documentelor se refereau la proceduri publice la care reclamantul a fost prezent şi, cel mai important, acestea nu erau documente cu acces limitat. Chiar dacă se poate spune că acestea făceau parte din trecutul şi memoria sa, ceea ce se poate spune, într-o oarecare măsură, despre orice element al vieţii cotidiene a unei persoane, este incontestabil faptul că reclamantul putea avea acces la acestea prin avocatul său, în timpul detenţiei sale, şi chiar personal, după eliberarea sa. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că această cauză se deosebeşte de cauzele sus-menţionate Gaskin, Rotaru şi Roche şi că documentele în cauză nu aveau o asemenea importanţă pentru exercitarea dreptului reclamantului la viaţa privată, încât să cadă sub incidenţa articolului 8 al Convenţiei. Prin urmare, în temeiul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei, această parte a cererii urmează a fi respinsă ca incompatibilă ratione materiae cu prevederea vizată a Convenţiei.
E. Pretenţia formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 8 al Convenţiei
53. Reclamantul a pretins că nu a avut un recurs efectiv în faţa unei autorităţi naţionale privind violarea articolului 8 al Convenţiei în ceea ce priveşte refuzul de a-i acorda copii ale unor documente din dosarul său penal.
54. Curtea reiterează că articolul 13 al Convenţiei se aplică doar atunci când reclamantul are o pretenţie „serioasăşi legitimă” care vizează încălcarea unui drept garantat de Convenţie (a se vedea Boyle and Rice v. the United Kingdom, hotărâre din 27 aprilie 1988, Seria A nr. 131, § 52). Curtea a constatat că pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 8 al Convenţiei este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei (a se vedea paragraful 52 de mai sus). Prin urmare, rezultă că reclamantul nu are o pretenţie „serioasăşi legitimă” în această privinţă şi pretenţia lui formulată în temeiul articolului 13 al Convenţiei urmează a fi respinsă în modul stabilit de articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
F. Restul pretenţiilor
55. Curtea consideră că restul pretenţiilor reclamantului ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că nici un alt temei pentru a le declara inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestor pretenţii.