Decizia CCR Nr. 536 din 15.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. I pct. 15, pct. 16 şi pct. 17 şi ale art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pt. degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pt. pregătirea..

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 15, pct. 16 și pct. 17 și ale art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Ion Stoian Albulescu și Mirela Daniela StoianAlbulescu în Dosarul nr. 3.300/105/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală. Excepția formează obiectul dosarelor Curții Constituționale nr. 96D/2014 și nr. 325D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 14 octombrie 2014, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror luliana Nedelcu, și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 și al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 15 octombrie 2014.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

3. Prin încheierea din data de 21 ianuarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.300/105/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 15, pct. 16 și pct. 17 și ale art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

4. Prin Încheierea din data de 18 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.300/105/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 17 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

5. Excepțiile au fost ridicate de Ion Stoian Albulescu și Mirela Daniela Stoian Albulescu cu ocazia soluționării cauzei penale având ca obiect recursurile declarate de partea civilă Societatea Civilă "OMV Petrom" - S.A. și de inculpații Petrișor Daniela, Stoian Albulescu Ion, Stoian Albulescu Mirela Daniela și Lixandru Virgil împotriva Deciziei penale nr. 79 din 17 aprilie 2013 a Curții de Apel Ploiești - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia susțin că prin modificarea pct. 14 al alin. 1 al art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării din conținutul acestuia a sintagmei "greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal" și prin abrogarea prevederilor pct. 18 al alin. 1 al art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, care prevedeau ca fiind cauză de casare comiterea unei erori grave de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare, dispozițiile art. I pct. 15 și 16 din Legea nr. 2/2013 contravin prevederilor constituționale și convenționale invocate. Se arată că pct. 17 al art. I din aceeași lege, care modifică art. 385⁹ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 în mod corespunzător, trebuie corelat cu prevederile pct. 15 și 16 ale aceluiași articol, fiind, în consecință, neconstituțional. Se susține că dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs afectiv obligă instanța superioară să analizeze atât legalitatea, cât și temeinicia hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele inferioare, atât sub aspectul stabilirii vinovăției, cât și sub cel al corectei individualizări a sancțiunilor aplicate, numai așa putându-se ajunge la stabilirea adevărului în cauză. Se arată că imposibilitatea invocării în fața unei instanțe superioare a comiterii de către instanțele inferioare a unor grave erori în administrarea și interpretarea probelor, a insuficienței probelor administrate de către acestea sau a injustei stabiliri a sancțiunilor, ca urmare a abrogării motivelor de casare prevăzute la art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală din 1968, încalcă dispozițiile art. 24 din Legea fundamentală referitoare Sa dreptul la apărare, precum și dreptul la un recurs efectiv, prevăzut la art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

7. Referitor la art. I pct. 17 din Legea nr. 2/2013, autorii excepției susțin că situația ipotetică a respingerii recursurilor formulate, deoarece nu au fost depuse motivele de recurs, iar cazul prevăzut la pct. 12 al art. 385⁹ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 nu mai poate fi constatat din oficiu, determină o încălcare a accesului liber la justiție și a dreptului la apărare. De asemenea, se susține că prin modificarea dispozițiilor art. 385⁹ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 în sensul că motivul de casare reprezentat de neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracțiuni sau de pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 334-337, nu se mai ia în considerare din oficiu, se încalcă prevederile constituționale ale art. 20,art. 21,art. 24 și ale art. 53, precum și prevederile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

8. Totodată, se susține că dispozițiile art. II alin. (1) din Legea 2/2013 sunt neconstituționale deoarece interzic aplicarea prevederilor Codului de procedură penală din 1968 și situațiilor juridice ale celor doi inculpați, ceea ce conduce la discriminare și implicit la lipsa unui recurs efectiv.

9. Înalta Curta de Casație și Justiție - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că, după cercetarea judecătorească cu

privire la acuzație (fapte și consecințe juridice) în cadrul procesului desfășurat în prima instanță, orice persoană ale cărei drepturi au fost afectate are dreptul să declare apel și astfel să fie reluate toate aspectele pe care le-a soluționat instanța de fond. Astfel, procedura penală garantează reluarea tuturor aspectelor de fapt și de drept în apel, calea de atac fiind integral devolutivă. Potrivit dispozițiilor art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de către apelant, instanța este obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Intervenția legislativă a fost necesară în raport de modificările intervenite prin Legea nr. 2/2013, în urma cărora ponderea cea mai mare a hotărârilor penale este supusă unei singure căi de atac, cu caracter devolutiv integral, legiuitorul urmărind accentuarea rolului Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de casație și, totodată, introducerea anticipată a filozofiei noului Cod de procedură penală. Din examinarea situației părților rezultă că nu a fost îngrădită exercitarea căilor de atac, apel și, respectiv, recurs, acestea având aceleași reguli de soluționare pentru recurenți, precum și pentru toate celelalte persoane care au devenit apelanți, respectiv recurenți, în același interval de timp, cu persoanele din prezenta cauză.

10. În ceea ce privește invocarea prevederilor din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale, instanța apreciază că neconstituționalitatea unui text de lege pentru considerente ce țin de încălcarea egalității în fața legii, încălcarea accesului la justiție, încălcarea actelor internaționale la care România este parte, încălcarea dreptului la apărare, ar presupune să se constate că părților fie nu ii se recunoaște un grad de jurisdicție în condițiile impuse de tratatele internaționale, fie că, în raport de persoanele aflate în aceeași situație, recurenții au condiții diferite de declarare și examinare a căii de atac, fie că textele invocate limitează dreptul ia apărare. Însă, niciuna dintre aceste ipoteze nu este îndeplinită în speță, recurenții beneficiind de două grade de jurisdicție în fond și apel, examinarea faptelor în cadrul a două grade de jurisdicție fiind garantat de caracterul devolutiv al apelului, în cadrul celei de a treia căi urmând să fie reexaminată legea aplicabilă cu privire la desfășurarea procesului și instituțiile de drept material.

11. În continuare, face referire la jurisprudența Curții Constituționale concretizată în Decizia nr. 230 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 2 mai 2012, Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 30 iunie 2012, Decizia nr. 523 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2014, și Decizia nr. 506 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2014.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este întemeiată sub aspectul criticii referitoare la dispozițiile art. I pct. 16 și pct. 17 din Legea nr. 2/2013 și neîntemeiată sub aspectul criticii referitoare la art. I pct. 15 și art. II alin. (1) din aceeași lege. Referitor la critica de neconstituționalitate a prevederilor art. I pct. 16 și 17 din Legea nr. 2/2013, prin raportare la art. 16,art. 21,art. 24,art. 53 și art. 20 din Constituție și art. 6 și art. 13 din Convenție, arată că, din perspectiva jurisprudenței Curții Constituționale în materie, abrogarea cazului de casare atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. Avocatul Poporului susține că normele supuse controlului de constituționalitate limitează dreptul părții, care are, potrivit legii, legitimitatea procesuală de a formula calea de atac a recursului, de a invoca și supune controlului judiciar probleme esențiale privind modul de derulare a procesului penal, consecințele efective ale unei asemenea limitări producându-se atât asupra posibilității concrete a recurentului de a exercita dreptul la apărare (prin verificarea unei hotărâri de către o jurisdicție superioară), cât și asupra instanței de control judiciar, care este lipsită de posibilitatea de a cenzura hotărârile judecătorești criticabile pe calea invocării din oficiu a unor cauze de casare, ca o aplicare a principiului aflării adevărului care guvernează procesul penal.

14. Avocatul Poporului invocă, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 783 din 12 mai 2009 și nr. 694 din 20 mai 2010, prin care Curtea a statuat că accesul liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, presupune posibilitatea concretă de a uza de toate mijloacele procesuale pentru apărarea unui drept sau interes legitim și că, în acest sens, art. 2 paragraful 1 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție prevede că "orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării sale de către o jurisdicție superioară". În acest sens, se subliniază că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că efectul esențial al dispoziției cuprinse în art. 13 din Convenție constă în a impune existența unui recurs intern ce abilitează instanța națională să ofere o "reparație adecvată", recursul trebuind să fie "efectiv" din punctul de vedere atât al reglementării, cât și al rezultatului practic. Așadar, înlăturarea posibilității de a se invoca pe calea recursului, de către parte sau de instanță din oficiu, comiterea unei erori grave de fapt sau a greșitei individualizări a pedepsei, generează incapacitatea de reparație a efectelor negative pe care le-ar putea produce o condamnare posibil eronată, având consecința limitării până la anihilare a dreptului părții la un proces echitabil.

15. Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013, raportată la art. 16,art. 21,art. 24,art. 53 și art. 20 din Constituție și la art. 6 și art. 13 din Convenție, se apreciază că modificarea cauzelor de casare nu contravine prevederilor convenționale și constituționale invocate, arătându-se că normele de reglementare a competenței instanțelor judecătorești, a gradelor de jurisdicție, precum și a căilor de atac, constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție,

16. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, se arată că acestea nu sunt de natură a aduce atingere dispozițiilor constituționale invocate și că împrejurarea că dispozițiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală din 1968 în forma anterioară intrării în vigoare a legii rămân aplicabile doar cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, și nu și celor în fond sau în apel, este determinată de faptul că actele procesuale și procedurale efectuate potrivit legii în vigoare își păstrează valabilitatea și după abrogarea legii de procedură, potrivit principiului "tempus regit actum". Se susține că situația prezentată este una tranzitorie, care privește doar cauzele penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv cele aflate în termenul de declarare a recursului, iar nu și cauzele aflate în fond sau în apel, în privința cărora devin incidente prevederile legale în vigoare la data exercitării căii de atac prevăzute de lege. Prin urmare, se observă că hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac și motivelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate, potrivit regulii "tempus regit adum".

17. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

18. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

19. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. I pct. 15, pct. 16 și pct. 17 și ale art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, care au următorul cuprins:

- Art. I pct. 15: "Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: [...]

15. La articolul 385⁹ alineatul 1, punctele 14-16 se modifică și vor avea următorul cuprins:

«14. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

15. nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată condamnatului a fost grațiată;

16. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;»".

- Art. I pct. 16: "Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: [...]

16. La articolul 385⁹ alineatul 1, punctele 17 și 18-21 se abrogă."

- Art. I pct. 17: "Codul de procedură penală, republicat in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: [...]

17. La articolul 385⁹ alineatul 3 se modifică și va avea următorul cuprins:

«Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1, 3-6, 13 și 14 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cei de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influențat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.»

- Art. II alin. (1): "Dispozițiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului. "

20. În opinia autorilor excepției, dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiție, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare și ale art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, prevederilor art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv, precum și dispozițiile art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, privind dreptul la două grade de jurisdicție în materie penală.

21. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 258 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 1 august 2014, Curtea a statuat că prevederile art. I pct. 15, 16 și 17 din Legea nr. 2/2013 au avut ca finalitate degrevarea instanțelor judecătorești, respectiv degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție de sarcini ce nu corespund sferei atribuțiilor ei, în scopul realizării rolului său constituțional de interpretare și aplicare unitară a legii de către celelalte instanțe, prevăzut la art. 126 alin. (3) din Constituție.

22. Din perspectiva asigurării drepturilor constituționale pretins încălcate prin dispozițiile art. I pct. 15, 16 și 17 din Legea nr. 2/2013, Curtea a constatat că modificarea și, respectiv, abrogarea unor motive de casare în recurs, printre care și cele arătate de autorul excepției, au fost realizate de către legiuitor potrivit competențelor sale constituționale, prevăzute la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, și sunt justificate de faptul că acestea pot fi invocate și analizate în cadrul apelului (conform art. 371 din Codul de procedură penală din 1968), iar, în cazul sentințelor ce nu pot fi atacate cu apel, în cadrul recursului (potrivit art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968), ca și căi de atac integral devolutive, instanțele de apel și, respectiv, cele de recurs verificând legalitatea și temeinicia hotărârilor atacate sub toate aspectele. În acest context, în care toate sentințele penale sunt supuse unei căi de atac ordinare integral devolutive, limitarea motivelor de recurs, ca a doua cale de atac ordinară, la cazurile de casare, dintre care au fost abrogate, prin dispozițiile criticate, cele prevăzute la art. 385⁹ alin. 1 pct. 17, 18-21 din Codul de procedură penală din 1968 și au fost modificate cele de la art. 3859 alin. 1 pct. 14-16 din același cod, este justificată, atât prin prisma dispozițiilor constituționale invocate, cât și prin cea a normelor de drept european,

23. De altfel, Curtea a apreciat că drepturile fundamentale pretins a fi încălcate sunt asigurate prin aplicarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut atât la art. 372, cât și la art. 385⁸ din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia instanța de apel sau de recurs, soluționând cauza, nu poate crea o situație mai grea pentru cel care a declarat apel sau recurs, iar, în apelul sau recursul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel sau de recurs nu poate agrava situația acesteia, în acest fel, textele criticate respectă standardul asigurării dreptului la două grade de jurisdicție în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Potrivit tezei întâi a paragrafului 1 al art. 2 din acest protocol, "orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară", iar, conform celei de-a doua teze a paragrafului 1 al art. 2 anterior invocat, "exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege".

24. Pentru aceleași motive, Curtea a reținut că prevederile art. I pct. 15, 16 și 17 din Legea nr. 2/2013 respectă și dispozițiile art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, precum și pe cele ale art. 13 din Convenție, cu privire la dreptul la un recurs efectiv - care, de altfel, nu se confundă cu dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești -, nefiind încălcate nici prevederile art. 20 din Constituție.

25. Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea a constatat că modificarea conținutului unor motive de recurs în casație și abrogarea altor asemenea motive, prevăzute de Codul de procedură penală din 1968, potrivit art. I pct. 15, 16 și 17 din Legea nr. 2/2013, nu contravin principiului egalității în drepturi și nu încalcă dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare, prevăzute la art. 16,art. 21 și art. 24 din Constituție.

26. Distinct de cele reținute în decizia anterior citată, Curtea apreciază că imposibilitatea luării în considerare din oficiu a motivului de recurs prevăzut de art. 385⁹ alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală din 1968 nu determină imposibilitatea părților interesate de a invoca chiar ele acest motiv. Eventuala nemotivare a recursului în termenul prevăzut de lege nu reprezintă un element ce poate determina neconstituționalitatea textului de lege criticat.

27. Astfel, Curtea a statuat că Legea fundamentală, consacrând dreptul de acces liber la justiție, nu interzice stabilirea prin lege a anumitor condiții sau reguli de procedură în privința exercitării acestui drept, ci - dimpotrivă - statuează următoarele: "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Așadar, nu se poate susține că normele procedurale criticate, sancționând lipsa de interes a pârâților în valorificarea pretențiilor proprii, contravin dispozițiilor privind dreptul la un proces echitabil. Obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 211 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 29 mai 2014).

28. De asemenea, în ceea ce privește instituirea anumitor termene pentru exercitarea unui drept, Curtea observă că în jurisprudența sa a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Așa fiind, Curtea a constatat că, departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigențe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exercițiului unui anume drept având drept consecință fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ținut să le acorde ocrotire, în egală măsură, în deplină concordanță cu dispozițiile art. 53 din Constituție (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 61 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 11 martie 2004, și Decizia nr. 156 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011).

29. Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, prin Decizia nr. 299 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 31 iulie 2014, Curtea a constatat că acestea reglementează situații tranzitorii, prevăzând aplicarea motivelor de recurs în casare în vigoare înaintea modificării lor, prin art. I din Legea nr. 2/2013, în cauzele penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului.

30. Având în vedere caracterul de normă de procedură penală al dispoziției criticate, ce impune aplicarea acesteia proceselor aflate în curs de soluționare la data intrării ei în vigoare, Curtea a reținut că norma de la art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 constituie o extindere, și nu o limitare, a aplicabilității prevederilor art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, incidența lor doar în cauzele expres arătate de legiuitor fiind motivată de faptul că, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală din 1968, motivele de recurs în casare, modificate sau abrogate prin dispozițiile art. I din Legea nr. 2/2013, puteau fi invocate în cadrul apelului (conform art. 371 din Codul de procedură penală din 1968), iar, în cazul sentințelor ce nu puteau fi atacate cu apel, în cadrul recursului (potrivit art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968), ca și căi de atac integral devolutive, instanțele de apel și, respectiv, cele de recurs, verificând legalitatea și temeinicia hotărârilor atacate.

31. Prin urmare, Curtea a constatat că persoanele interesate puteau invoca motivele de recurs în casare a căror sferă de aplicare este criticată în cadrul căilor de atac integral devolutive pe care le aveau la dispoziție, beneficiind de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil și fără a fi discriminate în raport cu titularii dreptului de a invoca aceleași motive în faza de recurs în casare, potrivit dispozițiilor art. II din Legea nr. 2/2013. În acest fel, textul criticat respectă standardul asigurării dreptului la două grade de jurisdicție în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului Și a libertăților fundamentale, Potrivit tezei întâi a paragrafului 1 al art. 2 din acest protocol, "orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară", iar, conform celei de-a doua teze a paragrafului 1 al art. 2 anterior invocat, "exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege".