Decizia CCR nr. 517 din 12.12.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 337 alin. 1 din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 337 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ciprian Robert Sava în Dosarul nr. 18.586/212/2011 al Judecătoriei Constanța - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 362D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că, în cazul în care inculpatul deține date cu privire la săvârșirea infracțiunii de către o altă persoană, acesta are posibilitatea de a formula plângere penală sau denunț cu privire la respectiva persoană. Totodată, instanța de judecată este obligată să sesizeze organele de urmărire penală, în măsura în care există indicii potrivit cărora o altă persoană este vinovată de săvârșirea faptei sau a faptelor care fac obiectul judecății, în consecință, se arată că dispozițiile art. 337 alin. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile constituționale ale art. 21 și 24, invocându-se și jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 394 din 1 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 18.586/212/2011, Judecătoria Constanța - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 337 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ciprian Robert Sava într-o cauză având ca obiect cercetarea autorului excepției sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că textele criticate încalcă principiul egalității armelor, oferind procurorului dreptul exclusiv de a pune în mișcare acțiunea penală. Se compară prevederile art. 337 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 334 din Codul de procedură penală referitor la schimbarea încadrării juridice, care lasă inculpatului dreptul de a cere schimbarea încadrării juridice a faptei săvârșite, asigurându-i, în acest fel, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare. Se face trimitere la hotărârile din 22 iunie 2000 și 24 aprilie 2003 pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Coeme și alții împotriva Belgiei și Yvon împotriva Franței. Se arată că, în cea dintâi, instanța europeană a statuat că garantarea dreptului la un proces echitabil presupune respectarea egalității armelor, că reglementarea procedurii vizează, în primul rând, protejarea persoanei urmărite contra abuzurilor de putere și că apărarea este cea asupra căreia se răsfrâng consecințele lacunelor și impreciziilor unei asemenea reglementări. Se arată, de asemenea, că în cea de-a doua hotărâre anterior referită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța acordării fiecărei părți a posibilității de a-și prezenta cauza în condiții care nu o pun într-o situație dezavantajoasă față de partea adversă.

Judecătoria Constanța - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că textele criticate sunt aplicabile doar în situația în care procesul penal este pornit din oficiu, prin rechizitoriu, așa încât, potrivit principiului simetriei, în mod firesc, tot procurorul are dreptul de a cere extinderea procesului penal cu privire la alte persoane. Se subliniază faptul că prevederile art. 337 din Codul de procedură penală sunt în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art. 131 alin. (1) referitor la rolul Ministerului Public, potrivit cărora acesta reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Se apreciază că textele criticate nu încalcă prevederile art. 21 alin. (3) și nici pe cele ale art. 24 din Constituție, întrucât, dacă instanța de judecată găsește întemeiată cererea de extindere a procesului penal și procedează potrivit art. 336 din Codul de procedură penală, partea interesată poate exercita împotriva acestor hotărâri judecătorești căile de atac prevăzute de Codul de procedură penală, beneficiind de toate garanțiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare. Se mai susține că actul de înfăptuire a justiției presupune judecarea cauzelor penale în limitele actelor de sesizare și că, în speță, dreptul la acces liber la justiție este garantat prin asigurarea dreptului inculpatului de a formula plângere penală sau denunț împotriva persoanelor pe care le consideră vinovate de săvârșirea unor infracțiuni. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 18 din 18 ianuarie 2001, nr. 256 din 20 septembrie 2001, nr. 307 din 15 noiembrie 2001, nr. 336 din 29 noiembrie 2001, nr. 195 din 27 iunie 2002, nr. 221 din 11 iulie 2002 și nr. 257 din 17 iunie 2004.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale în materie, fiind citate considerentele Deciziei nr. 18 din 18 ianuarie 2001.

Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că procedura reglementată de art. 337 din Codul de procedură penală este aplicabilă doar în cazul în care procesul este pornit din oficiu, prin rechizitoriu, că, potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Constituție, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor și că, din motive de simetrie, reprezentantul Ministerului Public este singurul îndreptățit să ceară acuzarea într-un astfel de caz. Se susține că textele criticate asigură accesul liber la justiție, dreptul la apărare, precum și garanțiile specifice realizării acestor drepturi, împotriva actelor și a măsurilor luate de procuror, persoana interesată putând formula plângere, conform art. 278¹din Codul de procedură penală. Se arată, totodată, că, în situația în care procurorul nu formulează o cerere de extindere a procesului penal cu privire la alte persoane, partea interesată poate sesiza organele de urmărire penală, potrivit art. 221 și 279 din Codul de procedură penală. Se subliniază faptul că, dacă instanța de judecată găsește întemeiată cererea de extindere a procesului penal și face aplicarea, în mod corespunzător, a prevederilor art. 336 din Codul de procedură penală, împotriva hotărârilor judecătorești astfel pronunțate, partea nemulțumită poate exercita căile de atac prevăzute de normele de procedură penală, beneficiind de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 208 din 17 februarie 2009, nr. 1.333 din 19 octombrie 2010 și nr. 1.636 din 16 decembrie 2010.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit actului de sesizare, dispozițiile art. 337 din Codul de procedură penală. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că autorul critică, în realitate, prevederile art. 337 alin. 1 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "În cursul judecății, când se descoperă date cu privire la participarea și a unei alte persoane la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală pusă în sarcina inculpatului sau date cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, procurorul poate cere extinderea procesului penal cu privire la acea persoană.“

Se susține că prevederile art. 337 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3) cu privire la accesul liber la justiție și ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 337 din Codul de procedură penală, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin numeroase decizii, dintre care, cu titlu de exemplu, Curtea reține Decizia nr. 1.333 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 29 noiembrie 2010, și Decizia nr. 1.636 din 16 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 106 din 10 februarie 2011.

Prin deciziile anterior arătate, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 337 din Codul de procedură penală și a reținut că procedura extinderii procesului penal cu privire la alte persoane este în concordanță cu dispozițiile art. 131 alin. (1) din Constituție, referitor la rolul Ministerului Public, potrivit căruia, "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor“. De asemenea, Curtea a statuat că Ministerul Public, corespunzător acestor atribuții constituționale, este singurul îndreptățit să ceară extinderea procesului penal, așa cum este singurul care întocmește actul de acuzare și că această simetrie juridică respectă accesul liber la justiție și nu contravine principiului egalității în drepturi, deoarece se aplică fără nicio discriminare tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei. Mai mult, Curtea a constatat că, în situația în care procurorul nu formulează o cerere de extindere a procesului penal, partea interesată poate sesiza organele de urmărire penală, în temeiul art. 221 ("Modurile de sesizare“), respectiv art. 279 ("Organele cărora li se adresează plângerea“) din Codul de procedură penală. Curtea a reținut că se asigură astfel accesul liber la justiție și, în mod corespunzător, toate garanțiile ce caracterizează un proces echitabil, inclusiv sub aspectul asigurării dreptului la apărare și al îndeplinirii exigențelor privind înfăptuirea justiției.

De asemenea, prin Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 26 martie 2001, Curtea nu a putut reține ca fiind întemeiate nici criticile de neconstituționalitate referitoare la încălcarea, prin dispozițiile legale examinate, a accesului liber la justiție și a arătat, în acest sens, că exercitarea dreptului la acțiune în justiție pentru apărarea unui "interes legitim“ nu este echivalentă cu exercitarea funcției de acuzare, inclusiv cu extinderea acuzării în procesul penal. Astfel, Curtea a reținut că, numai atunci când procurorul cere extinderea procesului penal pentru fapte noi și dacă declară că pune în mișcare acțiunea penală, instanța este obligată să procedeze la judecarea cauzei și cu privire la această infracțiune, care se include, în acest fel, în obiectul judecății (art. 317 teza a doua din Codul de procedură penală). În aceiași sens, Curtea a constatat că, în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, dacă procurorul nu cere extinderea procesului penal, instanța este obligată să soluționeze cauza în limitele în care a fost învestită prin actul de sesizare și nu poate să dispună extinderea procesului penal din proprie inițiativă. Totodată, Curtea a arătat că acest drept al procurorului în procesul penal corespunde întru totul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât soluția, cât și considerentele deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Distinct de cele arătate, Curtea reține că prin art. I pct. 140 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, art. 279 alin. 2 din Codul de procedură penală referitor la organele cărora li se adresează plângerea prealabilă a fost modificat, potrivit formei în vigoare, plângerea prealabilă putând fi adresată numai organului de cercetare penală sau procurorului. În aceste cazuri, punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată îi aparține exclusiv procurorului, părțile nemaiputându-se adresa direct instanței de judecată.

De asemenea, referitor la cea de-a doua ipoteză cu caracter de excepție reținută în Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001, respectiv situația extinderii procesului penal pentru alte fapte, conform prevederilor art. 336 din Codul de procedură penală, Curtea reține că doar în situația prevăzută la alin. 2 al acestui articol, când procurorul nu participă la judecată, instanța de judecată este titulara acțiunii penale, în cazurile de la alin. 1 decizia aparținându-i procurorului.

Rezultă, astfel, că, după modificarea legislativă survenită prin Legea nr. 356/2006, doar în situația de mai sus și în ipoteza prevăzută de art. 278¹alin. 8 lit. c) coroborat cu alin. 9 din Codul de procedură penală (admiterea plângerii împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată) procurorul nu pune în mișcare acțiunea penală.