Decizia CCR nr. 26 din 3.02.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2441alin. 1 din C. pr. civ. din 1865

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 244¹ alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Ana Ionescu, prin mandatar Adrian Iancu, în Dosarul nr. 2.043/59/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 582D/2014.

2. La apelul nominal se prezintă personal Adrian Iancu, mandatar al Anei Ionescu, autoarea excepției de neconstituționalitate, lipsind celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul părții prezente, care pune concluzii de admitere a excepției de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 293 din 23 mai 2013 sau Decizia nr. 721 din 7 mai 2009.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 3 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.043/59/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 244¹ alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Ana Ionescu, prin mandatar Adrian Iancu, într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva încheierii de suspendare a cauzei aflate în etapa procesuală a recursului în fața Curții de Apel Timișoara.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că textul legal criticat contravine chiar scopului vizat de legiuitor prin reglementarea unei căi de atac împotriva încheierii prin care se menține suspendarea judecății, respectiv împiedicarea tergiversării judecării cauzelor și obligarea instanțelor să respecte îndatorirea lor profesională potrivit art. 124 din Constituție. Arată că ar exista o adevărată denegare de dreptate dacă s-ar aprecia că împotriva încheierii recurate nu e admisibilă utilizarea căii de atac a recursului.

7. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 244¹ alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, text legal care are următorul cuprins: "Asupra suspendării judecării procesului, instanța se va pronunța prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepția celor pronunțate în recurs."

13. Dispozițiile legale criticate nu mai sunt în vigoare, însă având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit cărora "dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare", Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865.

14. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare și art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea sunt invocate și prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta a fost invocată într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva încheierii de suspendare a cauzei aflate în etapa procesuală a recursului în fața Curții de Apel Timișoara. Astfel, în ceea ce privește critica referitoare la imposibilitatea atacării cu recurs, în mod separat, a încheierii prin care se dispune suspendarea judecății cauzei aflate în faza recursului, Curtea reține că, potrivit art. 282 alin. 2 și art. 299 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865, împotriva încheierii susceptibile de a fi atacată separat poate fi exercitată aceeași cale de atac precum împotriva hotărârii pronunțate pe fondul cauzei. Împrejurarea că încheierea prin care se dispune suspendarea judecării procesului este pronunțată în faza procesuală a recursului justifică pe deplin opțiunea legiuitorului în sensul exceptării ei de la posibilitatea exercitării căii de atac prevăzute de lege pentru celelalte situații. Astfel, întrucât stadiul procesual este recursul, hotărârea care soluționează cauza are caracter irevocabil. Prin urmare, încheierea prin care se dispune suspendarea judecății își însușește acest caracter tocmai pentru că, pregătind pronunțarea hotărârii finale, ea urmează soarta acesteia din urmă. O atare soluție împiedică prelungirea excesivă a duratei procesului și contribuie la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

16. De altfel, Curtea reține că asupra constituționalității prevederilor art. 244¹ alin. 1 din Codul de procedură civilă s-a mai pronunțat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.019 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 26 noiembrie 2008.

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie, considerentele deciziei amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.