Decizia CCR nr. 730 din 16.12.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 - regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de Emilia Băleanu și Renate Lyttle în Dosarul nr. 12.314/325/2012 al Curții de Apel Timișoara - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 255D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă că, la dosar, partea Emilia Băleanu a depus o notă prin care învederează Curții cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Preda și alții împotriva României.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care arată, în esență, că autorii excepției își raportează critica la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, din perspectiva unei privări continue de proprietate, sens în care invocă mai multe decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului. Criteriile după care Curtea a analizat privarea continuă de proprietate sunt două: preluarea proprietății să nu fie validă, să fie vorba despre o preluare în fapt, astfel cum sunt preluările de la art. 2 alin. (1) lit. і) din Legea nr. 10/2001, iar fostul proprietar să fie recunoscut ca atare în sensul că dreptul său de proprietate să nu fie contestat. În acest sens reglementa art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 înainte de abrogarea prin Legea nr. 1/2009. În prezenta cauză este însă incidență jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care se pune problema ocrotirii drepturilor actuale și de speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, în acest sens fiind Hotărârea de inadmisibilitate din 16 ianuarie 1998, pronunțată în Cauza Peter Gratzinger și Eva Gratzingerova împotriva Republicii Cehe, precum și Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. Autorii solicită reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale și critică

indirect deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 9 iunie 2008 și nr. 27 din 14 noiembrie 2011. În cauză se impune însă păstrarea jurisprudenței Curții Constituționale, respectiv considerentele care au stat la baza Deciziilor nr. 720 din 1 iunie 2010 și nr. 1.020 din 14 septembrie 2010, și respingerea excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 19 martie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 12.314/325/2012, Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Excepția a fost invocată de Emilia Băleanu și Renate Lyttle într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva acțiunii prin care s-au solicitat despăgubiri constând în contravaloarea unui imobil naționalizat, întemeiată pe prevederile art. 480 din Codul civil din 1864 și art. 563 din Codul civil, acțiune respinsă ca inadmisibilă, motivat de faptul că există legislație specială ce reglementează cu privire la imobilele naționalizate.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii arată că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în caz de inexistență sau nevalabilitate a naționalizării, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este aplicabil rationae temporis, chiar dacă deposedarea a avut loc anterior ratificării respectivului Protocol. Statul are obligația de a proceda la restitutio in integrum și de a plăti daune pentru lipsa de folosință. În acest sens, autorii invocă considerentele pe care se întemeiază hotărârile din 24 iunie 1993 și din 30 octombrie 2003, pronunțate în cauzele Papamichaloupoulos și alții împotriva Greciei și Belvedere Alberghiera SRL împotriva Italiei, și Hotărârea din 14 decembrie 2011, pronunțată în Cauza Chiragov și alții împotriva Armeniei. De asemenea se arată că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost reținută încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional sub aspectul cerinței proporționalității, prin aceea că statul a întârziat punerea în posesie a reclamantului fără să prevadă posibilitatea obținerii unei despăgubiri pentru lipsa de folosință suportată ulterior constatării nevalabilității naționalizării. Sunt indicate, cu titlu de exemplu, hotărârile din 21 iulie 2005 și din 4 noiembrie 2008, pronunțate în cauzele Străin și alții împotriva României și Jantea împotriva României. Prevederile art. 566 alin. (1) din Codul civil și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în caz de expropriere în fapt converg spre ideea că statul are obligația de a plăti daune pentru lipsa de folosință. Prevederile art. 998 și următoarele din Codul civil din 1864 și cele ale art. 1.357 din Codul civil sunt de principiu aplicabile și deposedărilor ilegale comise de stat în perioada comunistă. Față de cele menționate, pretenția unui proprietar de imobil naționalizat fără titlu valabil de a fi despăgubit la nivelul valorii comerciale actuale a bunului său, precum și pentru lipsa de folosință este suficient de bine caracterizată atât din perspectiva Codului civil, cât și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene.

7. Or, legea reparatorie specială la care face trimitere art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (în prezent capitolul III din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România) nu corespunde nici jurisprudenței Curții Europene și nici Codului civil, deoarece nu prevede un cuantum al despăgubirii egal cu valoarea comercială de la data emiterii deciziei de despăgubire, ci egal cu valoarea orientativă din grila notarială pe anul 2013. De asemenea, în cazul cesionarilor de drepturi litigioase s-a introdus retroactiv plafonarea cuantumului despăgubirii și nu este prevăzută plata de daune pentru lipsa de folosință suportată de proprietar, iar despăgubirile bănești sunt eșalonate pe o perioadă de 7 ani, fără dobânzi și fără actualizarea despăgubirii cu indicele inflației.

8. Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă își exprimă opinia în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece, în condițiile în care potrivit legilor speciale accesul liber la justiție este garantat, nu se poate reține că art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, care prevede posibilitatea aplicării legilor speciale față de dreptul comun, încalcă dreptul persoanelor la proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza María Atanasiu și alții împotriva României, că statelor trebuie să li se lase o marjă de apreciere în alegerea măsurilor destinate respectării drepturilor patrimoniale.

9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat este constituțional. Nu poate fi reținută critica privind încălcarea dreptului de proprietate, deoarece legiuitorul este îndreptățit să impună o reglementare specială într-un anumit domeniu, aplicând astfel principiul specialia generalibus derogant. În acest sens este și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din 9 iunie 2008 prin care s-a statuat că posibilitatea de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Sunt invocate, de asemenea, și considerentele de principiu care au stat la baza Deciziei Curții Constituționale nr. 1.020 din 14 septembrie 2010.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la

prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, introduse prin art. I pct. 13 din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 3 februarie 2009, având următorul cuprins: "(4) Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate."

14. În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, prin raportare la art. 1 referitor la protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este raportată la dispozițiile art. 11 din Constituție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din perspectiva cuantumului despăgubirilor stabilit prin legi speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013. În opinia autorilor excepției, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, statul are obligația de a proceda la restitutio in integrum și de a plăti daune pentru lipsa de folosință a bunului imobil.

16. Curtea observă, din analiza textului de lege criticat, că acesta reglementează cu privire la obligația persoanei îndreptățite de a urma procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, ale cărei prevederi se aplică cu prioritate. Din această perspectivă, simpla invocare generică a textului de lege criticat, fără identificarea și a celorlalte texte din Legea nr. 10/2001, la care se raportează autorii prin excepția ridicată, referitoare la cuantumul despăgubirilor, și care nu ar fi conforme cu principiile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, echivalează cu lipsa de motivare a excepției.

17. De asemenea, Curtea Constituțională nu se poate substitui autorilor excepției în formularea unor critici de neconstituționalitate care să cuprindă indicarea prevederilor legale cuprinse în acest act normativ, incidente în soluționarea litigiului aflat pe rolul instanței de judecată. Aceasta ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă în condițiile art. 10 alin. (2) și art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate", iar "Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 670 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 26 ianuarie 2015).