CEDO: Libertatea de religie și dreptul la un proces echitabil în cazul preoților independenți - Hotărârea Tothpal și Szabo c. României

Comentarii

0

HOTĂRÂREA

din 19 februarie 2019

În Cauza Tothpal și Szabo împotriva României

Strasbourg

(Cererile nr. 28.617/13 și 50.919/13)

Hotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.

În Cauza Tothpal și Szabo împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-un comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque președinte, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secție, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 ianuarie 2019, pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 28.617/13 și 50.919/13) îndreptate împotriva României, prin care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Bela Tothpal („primul reclamant”) și domnul Csongor Szabo („al doilea reclamant”), au sesizat Curtea la 1 aprilie 2013 și la 30 iulie 2013 respectiv, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2. Reclamanții au fost reprezentați de domnul C.I. Crăciun, avocat în Arad, și de domnul O.-L. Olariu, avocat în Cluj-Napoca, respectiv Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamanții susțineau în special că, prin condamnarea lor penală pentru exercitare ilegală a funcției de preot, se încălcaseră mai multe drepturi garantate de Convenție.

4. La 4 martie 2014, cererile au fost comunicate Guvernului.

5. Guvernul s-a opus examinării cererii de către un comitet. După examinarea acestei obiecții, Curtea a respins-o.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele speței

6. Primul reclamant s-a născut în 1966 și locuiește în Arad. Al doilea reclamant s-a născut în 1971 și locuiește în Gherla.

A. Cererea nr. 28.617/13 (Tothpal împotriva României)

(1 ) Contextul cauzei

7. Primul reclamant era pastorul comunității evanghelice luterane din orașul Arad, funcție pe care o îndeplinea în baza un contract de muncă încheiat cu reprezentanții parohiei luterane în temeiul deciziilor adunării generale a acesteia.

8. În 2008, în temeiul Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul special al cultelor („Legea nr. 489/2006”; infra, pct. 28), primul reclamant a înființat împreună cu mai mulți membri ai comunității luterane, în fața unui notar, gruparea religioasă „Creștinii liberi”, o grupare de confesiune luterană fără personalitate juridică, precum și asociația „Biserica evanghelică luterană autonomă”.

9. Primul reclamant a intrat în conflict cu ierarhia Bisericii evanghelice luterane din România („Biserica luterană”). În urma unei proceduri disciplinare, prin Decizia din 17 august 2009 a comisiei de disciplină, Biserica luterană l-a destituit din funcția de pastor și a numit un nou pastor în parohia Arad.

10. Susținut de reprezentanții parohiei, primul reclamant a continuat să celebreze slujbele în biserica luterană în prezența unei părți din membrii comunității. A afișat pe ușa bisericii un anunț care preciza că slujbele erau din acel moment organizate

de gruparea religioasă „Creștinii liberi”. A participat și la ceremonii religioase în afara bisericii.

11. Noul pastor a cerut în numele parohiei excomunicarea primului reclamant din biserică și evacuarea sa din casa parohială. Cererea a fost respinsă la 3 martie 2010 de Tribunalul Arad pe motiv că organismul statutar al parohiei, și anume adunarea sa generală, s-a pronunțat în favoarea primului reclamant și nu a recunoscut pentru noul pastor calitatea de reprezentant al parohiei.

(2 ) Acțiunea penală pentru exercitare ilegală a funcției de preot

12. La 3 martie 2010, Biserica luterană și parohia, reprezentată de noul pastor, au depus o plângere penală împotriva primului reclamant pentru exercitarea fără drept a funcției de preot. Au arătat că acesta continua să conducă slujba religioasă în Biserica luterană încălcând decizia de destituire.

13. La 22 iulie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a dispus neînceperea urmăririi penale. A constatat că membrii comunității luterane din Arad fuseseră informați despre destituirea primului reclamant și că o majoritate a acestora îl urmaseră și susținuseră. A concluzionat că faptele primului reclamant nu reprezentau infracțiuni. Parchetul a reținut însă că funcția de preot nu se putea exercita decât cu acordul organizațiilor religioase, având sau nu personalitate juridică, și că, în speță, acest acord i-a fost retras primului reclamant în august 2009 (supra, pct. 9). În consecință, l-a obligat pe acesta din urmă la plata unei amenzi administrative de 1.000 lei (RON), adică aproximativ 235 euro (EUR).

14. Petenții au contestat decizia parchetului în fața Judecătoriei Arad și au solicitat condamnarea penală a primului reclamant. În cadrul apărării sale, acesta din urmă arăta că credincioșii cultului evanghelic luteran erau la curent cu demiterea sa și că în mod liber au ales să ia parte la slujbele organizate de o grupare religioasă autonomă, conform anunțului afișat pe ușa bisericii. El a adăugat că nu a acționat în calitate de pastor luteran, ci doar ca pastor protestant, demnitate pe care i-ar fi conferit-o studiile de teologie și doctrina cultului protestant. Martorii audiați la cererea primului reclamant au confirmat că membrii comunității erau informați despre excomunicarea acestuia din urmă din Biserica luterană și că persoana în cauză săvârșea Sfânta Liturghie protestantă, la biserică, în conformitate cu un ritual diferit de cel luteran.

15. Prin Hotărârea din 20 martie 2012, Judecătoria Arad a admis contestația și l-a condamnat pe primul reclamant la plata unei amenzi penale de 4.000 RON, adică aproximativ 224 EUR. Instanța a relevat că, după ce a fost destituit, primul reclamant a continuat să oficieze ca pastor, celebrând slujbe religioase și

participând la ceremonii de căsătorie, de botez sau de înmormântare. A respins argumentul întemeiat pe notorietatea publică a excomunicării primului reclamant din Biserica luterană, apreciind că acesta era responsabil pentru exercitarea ilegală a funcției de pastor, deoarece comunitatea luterană din Arad nu a contestat jurisdicția Bisericii luterane din România și nu a devenit autonomă față de această organizație religioasă.

16. În urma contestației formulate de primul reclamant, Curtea de Apel Timișoara a confirmat această sentință printr-o hotărâre din 2 octombrie 2012. Curtea de apel a hotărât că primul reclamant a îndeplinit rituri specifice cultului luteran, deși demiterea sa constituia un impediment legal pentru a continua activitatea de pastor în parohia luterană din Arad.

(3) Acțiunea penală pentru abuz în serviciu și gestionare frauduloasă și cererea în fața Curții referitoare la acestea

17. La 14 august 2013, primul reclamant a sesizat Curtea cu a doua cerere, care a fost înregistrată cu nr. 55.662/13. Semnala diverse încălcări ale Convenției pe motivul pretinsei inechități a unei proceduri penale distincte în urma căreia a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea de 3 ani pentru abuz în serviciu și gestionare frauduloasă a bunurilor imobile ale parohiei luterane din Arad, precum și pe motivul condițiilor sale de detenție.

18. La 18 decembrie 2013, Curtea a comunicat Guvernului capătul de cerere întemeiat pe condițiile de detenție și a declarat inadmisibile celelalte capete de cerere în conformitate cu art. 54 § 3 din regulamentul său.

19. La 8 aprilie 2014, reclamantul a informat Curtea că înțelege să renunțe la respectiva cerere. În consecință, la 27 mai 2014, Curtea a radiat de pe rol Cererea nr. 55.662/13.

B. Cererea nr. 50.919/13 (Szabo împotriva României)

(1 ) Contextul cauzei

20. În 1995, prin decizie a Bisericii reformate din România („Biserica reformată”), cel de-al doilea reclamant a fost numit preot în satul Băița, funcție pe care a exersat-o în baza unui contract de muncă încheiat cu biserica respectivă. În 2008 a intrat în conflict cu cea din urmă din cauza introducerii cererii de divorț. Biserica reformată l-a concediat, l-a destituit din funcția de preot și i-a interzis să conducă slujba religioasă reformată. A fost numit un nou preot în Băița.

21. Noul preot oficia slujba în biserica din sat. Cel de-al doilea reclamant, susținut de majoritatea credincioșilor cultului reformat din Băița, organiza întruniri religioase în casa parohială, în care locuia încă vremelnic, sau în casele credincioșilor. La solicitarea lor, a celebrat căsătorii și botezuri și a participat la ceremonii de înmormântare. Cel de-al doilea reclamant afirmă că aceste evenimente aveau loc potrivit altor ritualuri decât cele specifice cultului reformat. A mai declarat că respectivii credincioși cântau și recitau rugăciuni și că el însuși le vorbea fără a revendica statutul de preot reformat.

(2 ) Acțiunea penală pentru exercitare ilegală a funcției de preot

22. În februarie 2009, Biserica reformată a depus o plângere penală îndreptată împotriva celui de-al doilea reclamant pentru exercitarea fără drept a funcției de preot. A arătat că al doilea reclamant continua să conducă slujba religioasă reformată în satul Băița, încălcând decizia de destituire (supra, pct. 20).

23. Prin Ordonanța din 5 octombrie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Gherla a respins plângerea. A subliniat că, începând cu 2008, comunitatea reformată din Băița era scindată și că o parte dintre credincioși îl urmase în mod deliberat pe cel de-al doilea reclamant și participa la întruniri religioase fără legătură cu slujba reformată.

24. Prin Decizia din 14 decembrie 2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a confirmat această ordonanță.

25. Biserica reformată a introdus în fața Judecătoriei Gherla o contestație la Decizia din 14 decembrie 2011 mai sus menționată și o acțiune în condamnarea celui de-al doilea

reclamant. Printr-o încheiere din 6 martie 2012, judecătoria a infirmat decizia parchetului și, considerând suficiente probele disponibile în dosarul parchetului pentru a justifica trimiterea în judecată a celui de-al doilea reclamant, a reținut cauza pentru o examinare pe fond. Instanța a luat în considerare declarațiile martorilor audiați de parchet, inclusiv pe cele ale martorilor propuși de al doilea reclamant, care au confirmat că acesta nu a celebrat slujba reformată și că nu purta haina specifică respectivului cult Instanța a hotărât că aceste mărturii nu erau credibile, pe motiv că martorii în cauză nu aveau pregătire teologică. Întemeindu-se pe declarațiile martorilor propuși de Biserica reformată și pe documentele oferite de aceasta, instanța a considerat că era vorba tocmai de oficierea slujbei reformate, activitate interzisă celui de-al doilea reclamant.

26. Printr-o hotărâre din 4 octombrie 2012, Judecătoria Gherla l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant pentru exercitarea ilegală a funcției de preot, pe motiv că persoana în cauză a continuat să asigure serviciul religios reformat și să celebreze căsătorii, înmormântări și botezuri. A concluzionat că cel de-al doilea reclamant a acționat în mod contrar învățăturii creștine și că astfel a creat și a întreținut un focar de discordie în comunitatea reformată din Băița. Judecătoria l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant la o pedeapsă de 2 luni cu închisoarea, considerând că doar detenția îl putea determina să reflecteze la comportamentul său și să se îndrepte prin post și rugăciune timp de minimum 40 de zile, după care ar putea beneficia de o liberare condiționată.

27. În cadrul recursului celui de-al doilea reclamant, Curtea de Apel Cluj a anulat parțial această sentință prin Hotărârea din 31 ianuarie 2013. Curtea de apel a considerat că, având în vedere divizarea comunității reformate din Băița, privarea de libertate a celui de-al doilea reclamant era de natură să agraveze conflictul și a pronunțat suspendarea pedepsei cu închisoarea cu o perioadă de probă de doi ani și două luni A atras atenția celui de-al doilea reclamant asupra consecințelor unei repetări a faptelor sale.

II. Dreptul intern relevant

28. Art. 23 alin. (4) din Legea nr. 489/2006 prevede următoarele:

„Exercitarea funcției de preot sau orice altă funcție care presupune exercitarea atribuțiilor de preot fără autorizația sau acordul expres dat de structurile religioase, cu sau fără personalitate juridică, se sancționează potrivit legii penale.”

29. Vechiul cod penal românesc, în vigoare până la 1 februarie 2014, pedepsea la art. 281 infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii în acești termeni:

„Exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activități pentru care legea cere autorizație [...] se pedepsește cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.”

30. Noul Cod penal, în vigoare de la 1 februarie 2014 cuprinde la art. 348 o dispoziție similară, limitele pedepsei fiind modificate, trecând de la trei luni la un an de închisoare.

31. Codul familiei în vigoare până la 30 septembrie 2011 dispunea la art. 3 că doar căsătoria încheiată în fața unui ofițer de stare civilă creează drepturi și obligații pentru soți. Art. 259 alin. (3) din noul cod civil în vigoare de la 1 octombrie 2011 prevede că celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.

ÎN DREPT

I. Cu privire la conexarea cererilor

32. Ținând seama de similitudinea prezentelor cereri referitoare la fapte și la chestiunile de fond pe care le ridică Curtea consideră necesar să dispună conexarea lor, în temeiul art. 42 § 1 din regulamentul său.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 9 din Convenție

33. Reclamanții susțin că, prin condamnarea lor penală pentru exercitarea ilegală a funcției de preot, li s-a încălcat dreptul libertății de religie. Primul reclamant invocă art. 9 coroborat cu art. 6, 13 și 14 din Convenție. Cel de-al doilea reclamant invocă, în ceea ce îl privește, art. 9 coroborat cu art. 6, 10, 11 și 14 din Convenție.

34. Curtea amintește că este responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei. Obiectul unei cauze care îi este „prezentată” în exercitarea dreptului la o cerere individuală este delimitat de capătul de cerere formulat de reclamant. Un capăt de cerere cuprinde două elemente: susținerile de fapt și argumentele juridice. În temeiul principiului jura novit curia, Curtea nu este obligată de motivele de drept invocate de reclamant în temeiul Convenției și al protocoalelor la aceasta și poate decide ce încadrare juridică să dea faptelor corespunzătoare unui capăt de cerere, examinându-l în contextul articolelor sau dispozițiilor Convenției, altele decât cele invocate de reclamant [Radomilja și alții împotriva Croației (MC), nr. 37.685/10 și 22.768/12, pct. 114 și 126, 20 martie 2018].

35. În aplicarea acestor principii, Curtea apreciază, în speță, că este necesar să examineze capetele de cerere ale reclamanților numai în temeiul art. 9 din Convenție, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

(2 ) Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

36. Cu privire la Cererea nr. 28.617/13 (Tothpal împotriva României), Guvernul consideră că primul reclamant a uzat de dreptul la recurs individual în mod abuziv pe motiv că nu a informat Curtea că fusese urmărit penal și condamnat, în altă procedură penală, la pedeapsa cu închisoarea de 3 ani pentru acuzațiile de abuz în serviciu și de gestionare frauduloasă a bunurilor imobile ale comunității luterane din Arad. Susține că primul reclamant nu a achitat, prin urmare, amenda penală pronunțată în cauza care face obiectul speței, dat fiind că această pedeapsă ar fi fost absorbită de pedeapsa cu închisoarea pronunțată în cadrul celei de-a doua proceduri (supra, pct. 17-19). Guvernul vede în retragerea de către reclamantul menționat mai sus a celei de-a doua cereri în fața Curții o tentativă de a ascunde fapte care ar fi dăunat credibilității plângerii sale din prezenta cerere.

37. Primul reclamant dezminte că ar fi încercat să inducă în eroare Curtea. Afirmă că a introdus a doua cerere referitoare la cealaltă procedură penală, că a formulat cu această ocazie alte plângeri, în plus față de cele întemeiate pe condițiile sale de detenție (supra, pct. 17-19), și că, deoarece a făcut obiectul a două dosare diferite în fața instanțelor naționale, a sesizat Curtea cu două cereri diferite.

38. Curtea reamintește că o cerere poate fi respinsă ca abuzivă dacă a fost întemeiată în mod conștient pe fapte false [Gross împotriva Elveției (MC), nr. 67.810/10, pct. 28, CEDO 2014]. O informație incompletă și, prin urmare, înșelătoare poate fi, de asemenea, considerată ca un abuz de dreptul la recurs individual, în special dacă privește esența cauzei și dacă reclamantul nu explică în mod suficient de ce nu a furnizat

informațiile relevante (Predescu împotriva României nr. 21.447/03, pct. 25, 2 decembrie 2008).

39. În speță, Curtea reține că primul reclamant a sesizat-o cu două cereri separate având obiecte diferite (pentru obiectul celei de-a doua cereri, a se vedea supra, pct. 17-19). Aceasta ține seama de argumentul respectivului reclamant potrivit căruia acesta a sesizat-o cu două cereri separate, deoarece a făcut obiectul a două dosare distincte în fața instanțelor naționale (supra, pct. 37). De altfel, nu poate urma abordarea Guvernului care o îndeamnă să speculeze cu privire la motivele care l-au determinat pe reclamantul în cauză să își retragă Cererea nr. 55.662/13 (supra, pct. 36). Prin urmare, apreciază că primul reclamant i-a oferit toate informațiile necesare examinării cererii sale depuse în prezenta cauză, fără să îi ascundă vreo parte.

40. Prin urmare, trebuie respinsă excepția de inadmisibilitate ridicată de Guvern cu privire la Cererea nr. 28.617/13 (Tothpal împotriva României).

41. În plus, Curtea observă că Guvernul nu a ridicat nicio obiecție de inadmisibilitate cu privire la Cererea nr. 50.919/13 (Szabo împotriva României).

42. Constatând că aceste capete de cerere întemeiate pe încălcarea dreptului la libertatea de religie nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că, de altfel, nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.

B. Cu privire la fond

(1) Argumentele părților

a) Primul reclamant

43. Primul reclamant arată că are o formație teologică și că trebuie efectuată distincția între activitatea de preot în sens profesional și această activitate în sensul biblic. Întemeindu-se pe Hotărârea Serif împotriva Greciei (nr. 38.178/97, CEDO 1999-IX), apreciază că a acționat în calitate de conducător spiritual al unui grup de persoane care l-ar fi urmat în mod voluntar și că vede în aceasta o expresie a pluralismului.

b) Cel de-al doilea reclamant

44. Cel de-al doilea reclamant arată că a intervenit, la cererea unei părți din comunitate, pentru a o ghida, totuși fără a celebra riturile reformate și fără a obține un câștig în bani. În acest sens, susține că legislația penală nu preciza îndatoririle de preot sau criteriile de stabilire a acestora și nu era, astfel suficient de clară. Contestă constatările instanțelor interne conform cărora a continuat să celebreze ritul reformat și susține că judecătorii nu aveau formare teologică și că nu s-au bazat pe criterii obiective. Reclamantul se întemeiază pe principiile referitoare la pluralismul religios dezvoltate de Curte în Hotărârea Agga împotriva Greciei (nr. 2) (nr. 50.776/99 și 52.912/99, 17 octombrie 2002).

c) Guvernul

45. Guvernul admite că prin condamnarea penală a reclamanților pentru exercitarea ilegală a funcției de preot a avut loc o ingerință în dreptul la libertatea de religie. Apreciază totuși că această ingerință este conformă cu Convenția. În această privință, arată că infracțiunea respectivă era prevăzută de dispozițiile Legii nr. 489/2006 (supra, pct. 28) și de cele ale Codului penal (supra, pct. 29) și că urmărea un scop legitim, și anume de a proteja drepturile altora, mai exact cele ale bisericilor în cauză și ale credincioșilor lor. Adaugă că instanțele naționale au pronunțat decizii motivate și au hotărât că reclamanții au continuat să celebreze riturile specifice respectivelor lor culte. Afirmă de asemenea că acestea au evaluat drepturile fundamentale ale părților, dând prioritate respectării autonomiei comunităților religioase. Cu privire în special la primul reclamant, Guvernul consideră că trebuie acordată o anumită importanță condamnării acestuia pentru gestionarea frauduloasă a bunurilor parohiei luterane (supra, pct. 17). Guvernul a concluzionat că respectiva condamnare a

reclamanților se justifica printr-o nevoie socială imperioasă și nu pare disproporționată.

(2) Motivarea Curții

46. Curtea reține că ambii reclamanți au fost condamnați pentru că au exercitat fără drept funcția de preot (supra, pct. 16 și 27). Vede în această condamnare o ingerință în dreptul acestora la libertatea de religie recunoscut la art. 9 din Convenție. Reține că Guvernul admite, de altfel, că persoanele în cauză au suferit o astfel de ingerință (supra, pct. 45).

47. Curtea reamintește în continuare că o astfel de ingerință implică încălcarea acestei dispoziții, cu excepția cazului în care este prevăzută de lege și necesară într-o societate democratică pentru a atinge un scop legitim [Hassan și Tchaouch împotriva Bulgariei (MC), nr. 30.985/96, pct. 83, CEDO 2000-XI].

i. Era ingerința „prevăzută de lege” și urmărea un „scop legitim”?

48. Curtea reține că Guvernul arată în observațiile sale că faptele de care erau acuzați reclamanții erau prevăzute de Legea nr. 489/2006 și de Codul penal, iar condamnarea lor urmărea protecția drepturilor altora (supra, pct. 45). Reclamanții nu au prezentat argumente convingătoare care să contrazică aceste afirmații (supra, pct. 43 și 44) și Curtea este dispusă să accepte că ingerința, prevăzută de lege, urmărea scopul legitim de a proteja drepturile bisericilor vizate și ale credincioșilor acestora.

ii. Era ingerința „necesară într-o societate democratică”?

49. Curtea a rezumat recent principiile aplicabile în materie în Cauza S.A.S. Împotriva Franței (MC) [nr. 43.835/11, pct. 124131, CEDO 2014 (extrase)]. În special, a subliniat rolul statului în calitate de organizator neutru și imparțial al exercitării diverselor religii, culte și credințe și a precizat că acest rol favorizează ordinea publică, armonia religioasă și toleranța într-o societate democratică. De asemenea, Curtea a apreciat că obligația de neutralitate și de imparțialitate a statului este incompatibilă cu o putere de apreciere din partea acestuia cu privire la legitimitatea credințelor religioase sau la modalitățile de exprimare a acestora (ibid., pct. 127, și Hassan și Tchaouch, citată anterior, pct. 78) și a considerat că această obligație impune statului să se asigure că grupurile aflate în opoziție se tolerează [Leyla Șahin împotriva Turciei (MC), nr. 44.774/98, pct. 107, CEDO 2005-XI]. A dedus în continuare că rolul autorităților în acest caz nu este de a suprima cauza tensiunii prin eliminarea pluralismului, ci de a se asigura că grupurile aflate în opoziție se tolerează reciproc (Serif, citată anterior, pct. 53).

50. Revenind la speță, Curtea constată că faptele în litigiu care au justificat condamnarea reclamanților erau de natură religioasă: li s-a imputat anume că au asigurat serviciul religios și că au luat parte la ceremonii de căsătorie, de botez sau de înmormântare (supra, pct. 15 și 26). În acest sens, persoanelor în cauză nu li se imputase că au săvârșit fapte care pot produce efecte juridice [a se vedea, a contrario, Serif, citată anterior, pct. 50, și Agga (nr. 2), citată anterior, pct. 57, în care Curtea a reținut dispoziții legale de drept elen în conformitate cu care căsătoriile oficiate de personalul clerical de „religii cunoscute” au fost asimilate căsătoriilor civile, iar muftiii erau competenți să se pronunțe cu privire la anumite litigii civile între musulmani]. De altfel, Guvernul nu a susținut în fața Curții că în dreptul românesc reclamanții aveau competența de a îndeplini astfel de acte (pentru dispozițiile interne relevante care fac obligatorie încheierea unei căsătorii civile, a se vedea supra, pct. 31). Cu privire la condamnarea primului reclamant pentru gestionarea frauduloasă a bunurilor parohiei, Curtea consideră că nu este relevantă pentru examinarea prezentei cereri (nr. 28.617/13). Într-adevăr, această condamnare a fost impusă la finalul unei proceduri penale distincte, obiect al unei cereri separate în fața Curții (nr. 55.662/13 — supra, pct. 17).

51. Curtea reține în continuare că reclamanții au afirmat în mod constant că au acționat cu sprijinul unei părți a comunităților respective (supra, pct. 14 și 23), ceea ce Guvernul nu a contestat în observațiile sale în fața sa (supra, pct. 45). Or Curtea reamintește că a hotărât deja că pedepsirea unei persoane pentru simplul motiv că a acționat în calitate de lider religios al unui grup care îl urmează de bunăvoie nu poate fi compatibilă cu cerințele pluralismului religios într-o societate democratică (Serif, citată anterior, pct. 51 in fine).

52. În plus, Curtea reține că, deși faptele de care erau acuzați reclamanții au avut loc pe baza scindării respectivelor comunități, nu s-a stabilit, nici în fața instanțelor naționale, nici în fața Curții, că scindarea acestor comunități a produs tensiuni sau confruntări care să necesite o intervenție a autorităților statului. Curtea reamintește că a afirmat deja că există riscul să apară tensiuni atunci când o comunitate, religioasă sau de altă natură, se divizează, dar aceasta este una din consecințele inevitabile ale pluralismului [Serif, citată anterior, pct. 53, și Agga (nr. 2), citată anterior, pct. 60]. Măsurile statului care favorizează un lider al unei comunități religioase divizate sau care urmăresc să constrângă acea comunitate, contrar propriilor dorințe, să accepte o conducere unică constituie o încălcare a libertății de religie. Într-o societate democratică nu este nevoie ca statul să adopte măsuri pentru a garanta ca respectivele comunități religioase să rămână sau să fie plasate sub o conducere unică (a se vedea Hassan și Tchaouch, citată anterior, pct. 78 in fine, și, mutatis mutandis, Miroļubovs și alții împotriva Letoniei, nr. 798/05, pct. 80, 15 septembrie 2009). Cu toate acestea, se impune constatarea că, în speță, prin condamnarea reclamanților pentru activitățile lor religioase, autoritățile române au plasat de facto o parte a comunităților religioase din orașele Arad și Băița sub egida bisericilor luterană și reformată excluzând posibilitatea, pentru credincioșii care doreau aceasta de a urma riturile oficiate de reclamanți.

53. Prin urmare, Curtea consideră că respectivele condamnări aplicate reclamanților nu erau justificate în circumstanțele din spețe de „o nevoie socială imperioasă” și că ingerința în dreptul lor de a-și manifesta religia în colectiv, în public, prin cult și învățământ, nu a fost „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a fost încălcat art. 9 din Convenție.

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

54. În baza art. 6 și 13 din Convenție, primul reclamant se plânge de inechitatea procedurii disciplinare desfășurate împotriva sa (supra, pct. 9). Invocând art. 6 din Convenție, cel de-al doilea reclamant critică durata procedurii penale desfășurate în speță, pe care o numește excesivă, și denunță o atingere adusă principiului egalității armelor în ceea ce privește ignorarea de către instanțele naționale a probelor propuse în apărare.

55. Ținând seama de toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra capetelor de cerere ale reclamanților întemeiate pe art. 6 și 13 din Convenție, Curtea apreciază că aceste capete de cerere nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor și libertăților enunțate în Convenție sau în protocoalele la aceasta. Prin urmare, aceste capete de cerere trebuie declarate inadmisibile în temeiul art. 35 § 3 și § 4 din Convenție.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

56. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

57. Primul reclamant arată că nu solicită nicio sumă cu titlu de prejudiciu pe care l-ar fi suferit, constatarea unei încălcări reprezentând o reparație suficientă în viziunea sa. Cel de-al doilea reclamant solicită 30.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit.

58. Guvernul ia notă că primul reclamant nu solicită nicio sumă cu titlu de reparație echitabilă. În ceea ce privește al doilea reclamant, Guvernul consideră că o constatare a încălcării ar putea constitui o reparație suficientă și că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudența Curții.

59. Curtea consideră că trebuie să i se acorde celui de-al doilea reclamant suma de 4.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Deoarece primul reclamant nu a cerut nicio sumă pentru prejudiciul moral, Curtea consideră că o constatare a încălcării constituie pentru acesta o reparație echitabilă suficientă.

B. Cheltuieli de judecată

60. Primul reclamant nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate. Cel de-al doilea reclamant solicită 170 EUR pentru cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și

1.300 EUR pentru cele suportate în fața Curții. Prezintă în copie drept documente justificative, chitanța emisă de avocatul care l-a reprezentat în fața instanțelor naționale, contractul încheiat cu același avocat pentru reprezentarea în fața Curții și facturile emise pentru traducerea mai multor documente.

61. Guvernul invită Curtea să respingă cererea celui de-al doilea reclamant, pe motiv că documentele justificative trimise de acesta nu demonstrează existența unei legături cu procedura în fața Curții.

62. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să îi acorde celui de-al doilea reclamant suma de 1.470 EUR pentru toate cheltuielile.

C. Dobânzi moratorii

63. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

← ORDIN privind răspunderea materială a polițiștilor pentru...

Publicate în același Monitor Oficial:

ORDIN privind ridicarea autorizației de funcționare provizorie și intrarea în lichidare a unității de învățământ preuniversitar de stat Grădinița nr. 69 din municipiul București, sectorul 3 ORDIN privind desființarea unității de învățământ preuniversitar particular Școala Primară „Casa Montessori” din municipiul București ORDIN pentru modificarea art. 2 din Ordinul ministrului educației nr. 6.040/2023 privind acordarea acreditării pentru unitatea de învățământ preuniversitar particular Școala Gimnazială „EuroEd” din municipiul Iași, județul Iași ORDIN privind răspunderea materială a polițiștilor pentru pagubele produse Ministerului Afacerilor Interne