Decizia CCR nr. 43 din 4.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 3 din OUG nr. 77/2011 - stabilirea unei contribuţii pt. finanţarea unor cheltuieli în domeniul sănătăţii, precum şi ale ordonanţei de urgenţă în...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, precum și ale ordonanței de urgență în ansamblu, excepție ridicată de Societatea Comercială "Novo Nordisk Farma“ - S.R.L. în Dosarul nr. 7.374/2/2012 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 363D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, avocatul Octavian Popescu, cu delegație depusă la dosar, iar pentru partea Casa Națională de Asigurări de Sănătate răspunde consilierul juridic Ionela Dina, cu delegație depusă la dosar. Lipsește partea Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Președintele dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 462D/2013, având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, ridicată de Societatea Comercială "Sermedic“ - S.R.L. în Dosarul nr. 7.198/2/2012 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, avocatul Octavian Popescu, cu delegație depusă la dosar, iar pentru partea Casa Națională de Asigurări de Sănătate răspunde consilierul juridic Niculae Constantin Robert, cu delegație depusă la dosar.

Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor.

Părțile prezente și reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor.

Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 462D/2013 la Dosarul nr. 363D/2013, care a fost primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepției, care solicită admiterea acesteia. Susține că pentru a se putea emite o ordonanță de urgență trebuie îndeplinite anumite condiții. În cazul de față emiterea ordonanței de urgență nu este motivată de existența unui interes public sau a unei situații extraordinare, ceea ce este de natură să înfrângă prevederile constituționale ale art. 115 alin. (4). De asemenea, la emiterea ordonanței de urgență nu au fost respectate prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ceea ce determină încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.

Consilierul juridic Ionela Dina solicită respingerea excepției de neconstituționalitate. Arată că adoptarea ordonanței de urgență s-a bazat pe existența unui interes general major și s-a realizat cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000. În continuare, face referire la Decizia Curții Constituționale nr. 1.007/2012.

Consilierul juridic Niculae Constantin Robert solicită respingerea excepției de neconstituționalitate. Arată că nu pot fi reținute criticile de neconstituționalitate formulate, acestea fiind neîntemeiate. În ceea ce privește critica referitoare la lipsa avizului Consiliului Economic și Social, arată că acest aviz trebuie solicitat doar cu privire la politicile în domeniul sănătății. Ordonanța de urgență criticată reglementează în alt domeniu, acela al asigurărilor de sănătate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, face referire la deciziile Curții Constituționale nr. 1.052/2011, nr. 344/2013 și nr. 263/2013.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

Prin Încheierea din 26 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 7.374/2/2012, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, precum și ale ordonanței de urgență în ansamblu, excepție ridicată de Societatea Comercială "Novo Nordisk Farma“ - S.R.L. într-o cauză având ca obiect anulare act administrativ.

Prin Încheierea din 14 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 7.198/2/2012, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, precum și ale ordonanței de urgență în ansamblu, excepție ridicată de Societatea Comercială "Sermedic“ - S.R.L. într-o cauză având ca obiect anulare act administrativ.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia formulează atât critici de neconstituționalitate extrinsecă, cât și critici de neconstituționalitate intrinsecă, după cum urmează:

- Prin nerespectarea dispozițiilor art. 3 alin. (1), art. 9,art. 30 alin. (1) lit. b), art. 31 alin. (1), art. 34 alin. (5) și art. 43 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 (referitoare la faza de elaborare a proiectelor de acte normative, când inițiatorul trebuie să solicite avizul autorităților interesate în aplicarea acestora, în funcție de obiectul reglementării; la notele de fundamentare și conținutul acestora; la preambulul ordonanțelor de urgență și conținutul acestora) se ajunge implicit la nesocotirea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, "în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie“;

- Ordonanța de urgență criticată nesocotește art. 115 alin. (4) din Constituție, întrucât nu sunt justificate existența unei situații extraordinare și necesitatea instituirii de urgență a măsurilor prevăzute în cuprinsul acesteia. De asemenea, ordonanța de urgență nu cuprinde analiza efectelor ce s-ar produce asupra sistemului de sănătate în cazul neadoptării acestei reglementări, iar motivarea caracterului urgent al emiterii ordonanței de urgență este lacunară;

- Având în vedere că obligația de a plăti impozite și taxe este o îndatorire fundamentală prevăzută în art. 56 alin. (1) din Constituție, iar contribuția prevăzută de actul legislativ criticat are natura juridică a unei sarcini fiscale, rezultă că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 contravine prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora "ordonanțele de urgență [_] nu pot afecta [_] îndatoririle prevăzute de Constituție“;

- Impozitele, taxele, precum și alte sarcini fiscale asemănătoare, ce constituie venituri pentru bugetul de stat, respectiv bugetul asigurărilor sociale de stat, cum este și taxa instituită de art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011, pot fi stabilite doar de către Parlament, ca unică autoritate legiuitoare a țării, astfel cum prevede art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 137 alin. (1), art. 139 alin. (1) și art. 73 din Constituție. Astfel, prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2011 în această materie, Guvernul a încălcat, pe lângă dispozițiile art. 115 alin. (6), și dispozițiile art. 137 alin. (1) coroborat cu art. 139 alin. (1) din Constituție, legiferând într-un domeniu care este de competența exclusivă a Parlamentului;

- Din expunerea de motive la proiectul de lege de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2011 rezultă că au fost solicitate doar avizul Consiliului Concurenței și cel al Consiliului Legislativ, iar nu și cel al Consiliului Economic și Social. Pe cale de consecință, neconsultarea acestei instituții are ca efect încălcarea prevederilor constituționale ale art. 141;

- Este de necontestat dreptul statului de a reglementa măsuri și contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății. Aceste măsuri trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern, în virtutea principiului legalității. În cazul în care statul ar percepe anumite sume de bani sub formă de contribuții financiare, fără a exista un suport legal, vorbim de o veritabilă privare de proprietate. În speță, aplicarea contribuției trimestriale nu numai asupra prețului în sine al medicamentelor, ci și asupra taxei pe valoarea adăugată aplicată prețului medicamentelor, chiar dacă textul art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 nu consacră in terminis această posibilitate, duce la încălcarea dispozițiilor art. 44 din Constituție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (a se vedea Cauza Dangeville împotriva Franței);

- Având în vedere Decizia nr. 39/2013 a Curții Constituționale, consideră că textul art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 este neconstituțional în măsura în care se interpretează în sensul că la calculul contribuției clawback se are în vedere și taxa pe valoarea adăugată, încălcându-se dispozițiile art. 56 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia "sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale“;

- În final arată că sunt încălcate și prevederile art. 11 și art. 148 din Constituție.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, exprimându-și opinia în Dosarul nr. 363D/2013, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În continuare face referire la deciziile Curții Constituționale nr. 548/2012, nr. 1.007/2012, nr. 39/2013 și nr. 52/2013. Instanța apreciază ca dispozițiile art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011, precum și ale ordonanței de urgență în ansamblul său nu sunt în contradicție cu prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1), art. 56 alin. (2), art. 115 alin. (4) și (6), art. 34 alin. (2), art. 1 alin. (3), art. 135 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 141 coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituție.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, exprimându-și opinia în Dosarul nr. 462D/2013, apreciază că excepția de neconstituționalitate este parțial întemeiată. În măsura în care valoarea consumului total trimestrial de medicamente prevăzută de formula de calcul include și taxa pe valoarea adăugată, pentru argumentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 39/2013 prin care s-a declarat neconstituțională sintagma finală a art. 3¹alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011, se impune și admiterea acestei excepții de neconstituționalitate.

În continuare, apreciază că celelalte argumente invocate de reclamantă în susținerea excepției de neconstituționalitate sunt neîntemeiate. În acest sens sunt considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.007/2012.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul arată că dispozițiile art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 au mai fost criticate, cu argumente similare, instanța de contencios constituțional reținând, în cuprinsul Deciziei nr. 1.007/2012, faptul că "în ceea ce privește critica de neconstituționalitate extrinsecă, astfel cum reiese din expunerea de motive, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 a fost adoptată: ca urmare a consumului ridicat de medicamente (_) ținând cont de necesitatea implementării unui sistem de contribuție sustenabil pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanțare a sistemului public de sănătate în regim de urgență. Ca atare, critica de neconstituționalitate nu poate fi reținută“.

În ceea ce privește eventuala neconcordanță între prevederile actului normativ criticat și cele ale altor acte normative de același nivel, precizează că acestea nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate.

De asemenea, în decizia sus-menționată Curtea Constituțională a reținut că "Din motivarea excepției de neconstituționalitate, precum și din considerentele încheierilor de sesizare, (_), criticile autoarelor excepției de neconstituționalitate privesc, în principal, modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 1 și art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011“. "Având în vedere cele arătate, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2011 și în mod special ale art. 1 și art. 3 criticate în speță vizează probleme ce țin de modul de interpretare și aplicare a legii la cauzele deduse judecății, aspect ce excedează competenței instanței de contencios constituțional, urmând ca excepția de neconstituționalitate să fie respinsă ca inadmisibilă“.

Referitor la o eventuală atingere adusă dreptului de proprietate, Curtea Constituțională a reținut, în cuprinsul Deciziei nr. 367/2012, faptul că "regula generală în materia impozitelor și taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia «Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.» De asemenea, potrivit art. 56 din Constituție, contribuția cetățenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora, neputându-se reține, în consecință, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane“.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, precum și ale ordonanței de urgență în ansamblu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din 26 septembrie 2011.

Dispozițiile art. 3 au următorul conținut: "(1) Contribuția trimestrială se calculează prin aplicarea unui procent «p» asupra valorii consumului de medicamente, suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție.

(2) Procentul «p» se calculează astfel:

unde:

CTt = consumul total trimestrial de medicamente, suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății;

BAt = bugetul aprobat trimestrial, aferent medicamentelor suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, calculat prin împărțirea la 4 a bugetului anual aprobat inițial prin legea bugetului de stat.

(3) Valoarea procentului «p» se comunică persoanelor prevăzute la art. 1 de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate, odată cu consumul trimestrial prevăzut la art. 5 alin. (7).

(4) Contribuția trimestrială prevăzută la alin. (1) se calculează și se datorează pentru valoarea consumului de medicamente realizat după data de 30 septembrie 2011.“

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții, autorii excepției invocă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia, "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie“,art. 11 referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 56 alin. (2) referitor la justa așezare a sarcinilor fiscale, art. 61 potrivit căruia, "Parlamentul este (_) unica autoritate legiuitoare a țării“,art. 115 alin. (4) și (6) referitor la delegarea legislativă, art. 137 alin. (1) referitor la sistemul financiar, art. 139 alin. (1) referitor la impozite, taxe și alte contribuții, art. 141 referitor la Consiliul Economic și Social și art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată, în ceea ce privește invocarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), că această critică vizează, pe de-o parte, nesolicitarea avizului Consiliului Economic și Social, iar, pe de altă parte, conținutul notei de fundamentare și al preambulului ordonanței de urgență.

Referitor la nerespectarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) și ale art. 141 din perspectiva nesolicitării avizului Consiliului Economic și Social, reținem că, prin Decizia nr. 83 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009, Curtea a constatat că art. 141 din Constituție se rezumă doar la consacrarea rolului Consiliului Economic și Social ca organ consultativ al Parlamentului și al Guvernului, iar pentru detalii privind domeniile de specialitate în care acesta este consultat, textul face trimitere la legea sa organică de înființare, organizare și funcționare. Norma constituțională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament și Guvern al Consiliului Economic și Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligația inițiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic și Social și nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare și funcționare a acestuia, la care Legea fundamentală face trimitere.

Într-un mod cu totul diferit, legiuitorul constituant a reglementat în art. 79 din Legea fundamentală rolul Consiliului Legislativ, care "este organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații. El ține evidența oficială a legislației României“. Sub acest aspect, nesolicitarea avizului consultativ al Consiliului Legislativ duce la neconstituționalitatea legii sau ordonanței - simplă sau de urgență. Dacă voința legiuitorului constituant ar fi fost în sensul impunerii obligativității solicitării avizului, atunci aceasta ar fi fost exprimată în cuprinsul art. 141 din Legea fundamentală, într-un mod asemănător celui folosit la redactarea art. 79, pentru reglementarea rolului și atribuțiilor Consiliului Legislativ.

Având în vedere aspectele menționate, Curtea constată că nici în speța de față nu poate fi reținută neconstituționalitatea ordonanței de urgență prin raportare la art. 141 din Constituție.

În ceea ce privește critica referitoare la conținutul preambulului ordonanței de urgență, Curtea reține că pentru ordonanțele de urgență preambulul este obligatoriu, acesta cuprinzând prezentarea elementelor de fapt și de drept ale situației extraordinare ce impune recurgerea la această cale de reglementare. Astfel, această critică se suprapune celei referitoare la nesocotirea art. 115 alin. (4) din Constituție, potrivit căreia nu sunt justificate existența unei situații extraordinare și necesitatea instituirii de urgență a măsurilor prevăzute în cuprinsul ordonanței de urgență criticate. În legătură cu acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 1.007 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 21 decembrie 2012, a reținut că, astfel cum reiese din expunerea de motive, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 a fost adoptată:

- ca urmare a consumului ridicat de medicamente care a condus la depășirea plafonului alocat și pentru asigurarea unui acces neîntrerupt al populației la medicamentele cu și fără contribuție personală acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naționale de sănătate;

- ținând cont de necesitatea implementării unui sistem de contribuție sustenabil pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanțare a sistemului public de sănătate în regim de urgență, în vederea asigurării asistenței medicale a populației, și de faptul că neadoptarea unor măsuri imediate ar conduce la imposibilitatea organizării corespunzătoare a activităților din domeniul sanitar și la imposibilitatea îmbunătățirii condițiilor de desfășurare a acestora.

Or, amânarea adoptării acestor măsuri imediate ar avea consecințe negative în ceea ce privește calitatea serviciilor medicale prin lipsa resurselor financiare necesare asigurării asistenței medicale pentru un număr important de pacienți.

De asemenea, ordonanța a fost adoptată și în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, cu impact direct asupra asigurării asistenței medicale a populației, prin suplimentarea surselor de finanțare a sistemului public de sănătate. Ca atare, Curtea a statuat că nu poate fi reținută încălcarea acestei prevederi constituționale.

În continuare, Curtea Constituțională consideră că nu intră în competența sa verificarea conținutului notelor de fundamentare în ceea ce privește lipsa studiilor, lucrărilor de cercetare și evaluărilor statistice, care au stat la adoptarea ordonanței de urgență, sau în ceea ce privește analiza impactului macroeconomic și a celui asupra mediului de afaceri al dispozițiilor ordonanței criticate. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,"Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului“. Astfel, nu poate fi reținută nici această critică de neconstituționalitate.

În ceea ce privește critica potrivit căreia, prin ordonanța de urgență, Guvernul a reglementat într-un domeniu care este de competența exclusivă a Parlamentului, Curtea reține că prin Decizia nr. 1.286 din 14 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 9 decembrie 2010, și Decizia nr. 1.359 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 822 din 9 decembrie 2010, a statuat că regula generală în materia impozitelor și taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“. De asemenea, prin Decizia nr. 463 din 6 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 14 iulie 2006, Curtea a reținut că obligația cetățenilor prevăzută la art. 56 alin. (1) din Constituție, de a contribui, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice, este valabilă și pentru persoanele juridice.

Totodată, prin Decizia nr. 5 din 14 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 22 iulie 1992, Decizia nr. 299 din 6 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 27 din 17 ianuarie 2002, și Decizia nr. 123 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 280 din 21 aprilie 2011, Curtea a reținut că termenul "numai“ folosit de prevederile alin. (1) al art. 139 din Constituție are semnificația de a interzice posibilitatea stabilirii de impozite și taxe pentru bugetul de stat prin acte normative inferioare, ca forță juridică, legii. În această categorie nu intră ordonanțele emise de Guvern, ci hotărârile Guvernului, care se emit pentru organizarea executării legilor, ordinele miniștrilor etc. A spune că expresia "numai“ exclude posibilitatea adoptării de ordonanțe, fiind un domeniu rezervat legii organice, înseamnă a adăuga la Constituție.

Întrucât, astfel cum s-a arătat, stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, precum și a condițiilor de impozitare intră în competența exclusivă a legiuitorului, adoptând reglementarea criticată, Guvernul, în calitatea sa de legiuitor delegat, a acționat în limitele acestei competențe, prin stabilirea unei taxe menite să asigure un acces neîntrerupt al populației la medicamente, neputându-se reține că astfel ar fi contravenit principiului așezării juste a sarcinilor fiscale.

Pe de altă parte, Curtea, prin Decizia nr. 344 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 5 noiembrie 2013, a observat că prevederile criticate au fost edictate în virtutea prevederilor art. 61 din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este [_] unica autoritate legiuitoare a țării“, coroborate cu cele ale art. 115 referitoare la delegarea legislativă.

În continuare, Curtea observă că o altă critică a autorilor excepției se referă la neconstituționalitatea ordonanței de urgență din perspectiva art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora "ordonanțele de urgență [_] nu pot afecta [_] îndatoririle prevăzute de Constituție“. Se susține că prin introducerea acestei taxe se afectează o îndatorire fundamentală, prevăzută în art. 56 alin. (1) din Constituție, ceea ce încalcă limitele impuse de textul constituțional al art. 115 alin. (6) în ceea ce privește adoptarea ordonanțelor de urgență.

Curtea reține că, potrivit art. 115 alin. (6) din Constituție, "Ordonanțele de urgență [_ ] nu pot afecta [_ ] îndatoririle prevăzute de Constituție, [_ ]“. Interpretarea și aplicarea acestei dispoziții constituționale impune, pentru început, clarificarea a două probleme, și anume de a stabili conținutul noțiunii de "îndatoriri prevăzute de Constituție“, pe de-o parte, și de a lămuri sintagma "a afecta“, cu referire la îndatoririle fundamentale, pe de altă parte.

Referitor la conținutul noțiunii de "îndatoriri prevăzute de Constituție“, Curtea consideră că aceasta se referă la orice îndatorire specificată de prevederile constituționale, iar nu doar la acele îndatoriri prevăzute la titlul II Capitolul III - Îndatoririle fundamentale din Constituție. Astfel, de exemplu, intră în sfera îndatoririlor prevăzute de Legea fundamentală obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor - art. 1 alin. (5), obligația statului român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce îi revin din tratatele la care este parte - art. 11 alin. (1), obligația autorităților publice să asigure Avocatului Poporului sprijinul necesar în exercitarea atribuțiilor sale - art. 59 alin. (2) etc. De asemenea, sfera persoanelor cărora le incumbă îndeplinirea unor îndatoriri fundamentale nu este limitată la categoria cetățenilor, ci ea cuprinde și alți subiecți, ca, de exemplu, statul sau autoritățile publice.

În ceea ce privește sintagma "a afecta“, prevăzută de prevederile constituționale ale art. 115 alin. (6), Curtea reține că prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, a statuat că verbul "a afecta“ este susceptibil de interpretări diferite, așa cum rezultă din unele dicționare. Din punctul de vedere al Curții, aceasta urmează să rețină numai sensul juridic al noțiunii, sub diferite nuanțe, cum ar fi: "a suprima“, "a aduce atingere“, "a prejudicia“, "a vătăma“, "a leza“, "a antrena consecințe negative“.

În continuare, Curtea apreciază că sintagma "a afecta“ raportată la noțiunea de "îndatoriri prevăzute de Constituție“ trebuie examinată în lumina jurisprudenței sale, dar cu anumite nuanțări, determinate de modul de îndeplinire al acestor îndatoriri și de subiecții cărora le incumbă sarcina îndeplinirii lor.

Având în vedere cele expuse mai sus, precum și datele cauzei de față, Curtea apreciază că legiuitorul delegat nu a afectat prin prezenta ordonanță de urgență vreuna din îndatoririle prevăzute de Constituție, din contră a reglementat plata unei contribuții, care este venit la bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate.

Astfel, Curtea consideră că nu a avut loc o încălcare a textului constituțional al art. 115 alin. (6) în ceea ce privește afectarea unei îndatoriri fundamentale, subiectele de drept vizate putându-și modula conduita în funcție de ipoteza normei juridice criticate.

În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 44 din Constituție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată.

Astfel, autorii excepției solicită Curții să constate, pe de-o parte, că taxa de clawback datorată pe perioada de dinainte de 30 septembrie 2011 se calcula după deducerea taxei pe valoarea adăugată (art. 363¹din Legea nr. 95/2006), iar, pe de altă parte, că în ceea ce privește taxa datorată începând cu data de 1 ianuarie 2012, având în vedere Decizia nr. 39/2013, de asemenea, aceasta se calculează după deducerea taxei pe valoarea adăugată.

Plecând de la aceste premise, Curtea, în continuare, potrivit autorilor excepției, ar trebui să constate că pentru trimestrul al patrulea al anului 2011, deși textul de lege criticat nu prevede expres, în baza de calcul al taxei de clawback este cuprinsă și taxa pe valoarea adăugată. Determinând în acest fel neconstituționalitatea textului criticat, Curtea, în final, ar trebui să pronunțe o decizie de interpretare în sensul celor reținute prin Decizia nr. 39/2013.

Având în vedere cele arătate, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 criticate în speță vizează probleme ce țin de modul de interpretare și aplicare a legii la cauzele deduse judecății, aspect ce excedează competenței instanței de contencios constituțional. De altfel, Curtea reține că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, cu valoarea de principiu, în sensul că, în virtutea principiului general valabil în materie fiscală, impozitele și taxele se aplică asupra materiei impozabile - venituri sau bunuri, nu și asupra celorlalte impozite, or, aplicarea taxei de clawback la o altă taxă este contrară prevederilor constituționale referitoare la așezarea justă a sarcinilor fiscale, motiv pentru care includerea taxei pe valoarea adăugată în valoarea totală a vânzărilor de medicamente în raport cu care se calculează taxa de clawback este neconstituțională. (A se vedea Decizia nr. 39 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 20 februarie 2013.)

Astfel, rămâne ca instanța de judecată să facă interpretarea și aplicarea legii în cauzele deduse judecății acesteia, ținând cont de dispozițiile legale aplicabile acestora, în limitele învestirii, în conformitate cu prevederile constituționale și convenționale. În același sens s-a pronunțat Curtea prin Decizia nr. 1.007 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 21 decembrie 2012, și Decizia nr. 263 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 10 iulie 2013.

Referitor la încălcarea prevederilor Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată și, implicit, a dispozițiilor art. 11 și pe cele ale art. 148 alin. (2) din Constituție, Curtea a stabilit, în Decizia nr. 1.249 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, și Decizia nr. 1.596 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 18 ianuarie 2010, că nu este de competența sa să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul unei directive europene prin prisma art. 148 din Constituție. O atare competență aparține instanței de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă și legală, din oficiu sau la cererea părții, poate formula o întrebare preliminară în sensul art. 267 din Tratat la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. În situația în care Curtea Constituțională s-ar considera competentă să se pronunțe asupra conformității legislației naționale cu cea europeană, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicții între cele două instanțe, ceea ce, la acest nivel, este inadmisibil. De asemenea, Curtea a mai arătat că toate aceste aspecte converg spre a demonstra faptul că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor comunitare obligatorii în raport cu prevederile legislației naționale revine instanței de judecată. Este o chestiune de aplicare a legii, și nu de constituționalitate. Curtea a constatat că, în raporturile dintre legislația comunitară și cea națională (cu excepția Constituției), se poate vorbi numai de prioritatea de aplicare a celei dintâi față de cealaltă, chestiune ale cărei constatare și aplicare intră în competența instanțelor judecătorești.