Decizia CCR nr. 77 din 11.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, excepție ridicată de Aurelian Hoffman în Dosarul nr. 2.460/289/2013 al Judecătoriei Reghin și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 822D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 21 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 2.460/289/2013, Judecătoria Reghin a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, excepție ridicată de Aurelian Hoffman într-o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arată, în esență, că faptele ilicite au antrenat atât răspunderea penală, cât și răspunderea civilă delictuală, situație în care este neechitabil și neconstituțional ca prin dispozițiile unei legi ordinare să se stabilească o nouă formă de răspundere penală, care lipsește de efecte juridice contractul de asigurare valabil încheiat, chiar dacă infracțiunea săvârșită în timpul producerii accidentului nu are nicio legătură cu accidentul produs.

Judecătoria Reghin opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile criticate sunt constituționale, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, care au următorul cuprins: "Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri: [_]

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție;“.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării, art. 73 alin. (3) lit. h) privind categoriile de legi (legiferarea infracțiunilor, pedepselor și regimului executării acestora), art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 53 alin. (2) referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 136 alin. (5) privind proprietatea privată. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 4 paragraful 1 - Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori - din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

l. Prevederile art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România au mai fost supuse controlului de constituționalitate, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, sens în care este Decizia nr. 317 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013, prin care Curtea a respins ca neîntemeiate criticile.

1. În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituție și ale art. 4 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a constatat că dispozițiile de lege criticate nu contravin principiului legalității incriminării, ci, dimpotrivă, asigură caracterul de previzibilitate al normei juridice, iar lipsirea de efecte juridice a unui contract nu reprezintă o nouă formă de răspundere penală, ci doar consecința nerespectării obligației la care partea, în speță, asiguratul este ținut în temeiul contractului de asigurare.

2. Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor constituționale ale art. 44 și art. 136 alin. (5), Curtea a reținut că la încheierea contractului de asigurare, asiguratul și-a asumat, prin acceptarea obligațiilor contractuale, și riscul suportării sumelor plătite drept despăgubiri victimelor, în cazul în care accidentul s-a produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracțiuni săvârșite cu intenție, cu consecința diminuării patrimoniului său și, ca atare, prevederile criticate nu contravin normelor constituționale privind proprietatea.

3. Potrivit art. 4 din Legea nr. 136/1995, asigurarea de răspundere civilă pentru prejudiciile produse prin accidente de autovehicule este o asigurare obligatorie. Expresia acestui caracter obligatoriu o reprezintă faptul că persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România au obligația legală să încheie o astfel de asigurare, cât și faptul că în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege.

Astfel, asigurarea de răspundere civilă auto este un contract forțat prin care asigurătorul se obligă, corelativ încasării primelor de asigurare, să acorde despăgubiri pentru prejudiciile pentru care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule. Stabilirea și acordarea despăgubirii se realizează în baza contractului de asigurare, fie prin procedura administrativă instituită prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (Autorității de Supraveghere Financiară), fie prin hotărâre judecătorească. Despăgubirea plătită de către asigurător celor păgubiți prin accidente produse de autovehicule nu se recuperează de către acesta de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei. Asigurătorul are acțiune în regres pentru despăgubirile plătite numai în cazurile speciale, expres și limitativ prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995. Din această perspectivă se poate concluziona că răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată, în materia asigurării de răspundere civilă auto, este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, și, totodată, o răspundere directă, asigurătorul asumându-și conduita asiguratului.

În cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are un rol de simplu garant al plății despăgubirilor, avansând, fără a o suporta finalmente, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situații asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terțului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv și definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său. Prin urmare, având în vedere faptul că situațiile de excepție prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 (accidentul a fost produs cu intenție, accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice ca infracțiuni săvârșite cu intenție) se regăsesc în cazul proceselor penale, asigurătorul va fi obligat la plata despăgubirilor către terța persoană păgubită. Cuantumul acestor despăgubiri trebuie să respecte nivelul stabilit prin normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (Autorității de Supraveghere Financiară). Astfel, ca o consecință a stabilirii răspunderii penale, în procesul penal, însă distinct de acesta, în situația prevăzută de dispozițiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul va avea drept de regres, pentru suma plătită ca despăgubire, împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în cadrul unui alt proces decât cel penal.

4. Având în vedere cele expuse mai sus, dispozițiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție nu au incidență în cauză, întrucât prin art. 58 din Legea nr. 136/1995 nu se instituie sancțiuni penale, ci se reglementează o acțiune în regres pentru asigurător.

5. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în această decizie își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

II. Având în vedere cele prezentate mai sus, invocarea prevederilor constituționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți nu poate fi reținută, întrucât nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituționale care consacră drepturi sau libertăți fundamentale.