Decizia CCR nr. 109 din 10.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din acelaşi cod

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) "paragrafele II și III“ din Codul penal, excepție ridicată, din oficiu, de instanța de judecată în Dosarul nr. 12.488/296/2010* al Curții de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 572D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că premisa de la care pornește autoarea excepției este eronată, întrucât împăcarea, drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, operează în temeiul art. 159 alin. (3) din Codul penal. Totodată, pentru motive de politică penală, legiuitorul poate selecta pârghiile necesare atingerii scopului legii penale, având în vedere și faptul că e vorba de bunuri care aparțin patrimoniului propriu și de care părțile pot dispune.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 3 iunie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 12.488/296/2010*, Curtea de Apel Oradea - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) "paragrafele II și III“ din Codul penal. Excepția a fost ridicată, din oficiu, de instanța de judecată cu ocazia soluționării apelului într-o cauză având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat - prevăzută și pedepsită de art. 209 alin. 1 lit. a) și e) din Codul penal din 1969 distrugere - art. 217 alin. 1 din Codul penal din 1969, sustragere de sub sechestru - art. 244 alin. 1 din Codul penal din 1969 și conducere a unui autovehicul fără permis de conducere - art. 86 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal, potrivit cărora împăcarea înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunii de furt calificat în variantele de săvârșire prevăzute de art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal, încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) potrivit cărora dreptatea reprezintă o valoare supremă a statului român și este garantată, iar respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul al un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, instanța arată că, dacă împăcarea părților cu consecințe în ceea ce privește înlăturarea răspunderii penale pentru anumite infracțiuni reprezintă o opțiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală, aceasta trebuie exercitată cu respectarea normelor și a principiilor consacrate prin Constituție pentru a exista și a păstra un echilibru echitabil și rezonabil între valorile private și interesul public, altminteri valorile constituționale ar putea fi puse în pericol grav. Este vorba despre dreptul la un proces echitabil - drept componentă a principiului dreptății - consacrat de art. 21, dreptul la inviolabilitatea domiciliului - art. 27 și dreptul de proprietate privată - art. 44 din Constituție, drepturi care, aparent, ar ține de interesul privat al fiecărei persoane, dar, în condițiile încălcării acestora, societatea reclamă tragerea la răspundere penală a celor vinovați, fără posibilitatea ca anumite elemente subiective din partea altor persoane care nu se identifică cu făptuitorii să ducă la încetarea procesului penal prin împăcare. Așadar, principiul dreptății, care înglobează dreptul la un proces echitabil, presupune tragerea la răspundere penală a celor vinovați de comiterea de infracțiuni în funcție de anumiți factori obiectivi și subiectivi prezenți la acea dată, iar toleranța legiuitorului prin instituirea instituției înlăturării răspunderii penale prin împăcare trebuie să țină seama de gravitatea faptelor și de pericolul social pe care acestea îl reprezintă pentru ordinea publică. Dacă, pentru infracțiunea de furt simplu, prin care se încalcă o sferă restrânsă de relații sociale, fără impact serios asupra interesului general, instanța nu are obiecțiuni, nu aceeași situație este în cazul infracțiunilor de furt calificat, cum ar fi cele comise în timpul nopții ori prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase ori de o persoană mascată, deghizată sau travestită ori având asupra sa o armă, când sfera interesului privat încălcat se interferează cu interesul general care este pus în pericol în mod real și serios și nu ar putea fi restabilit sau înlăturat decât prin tragerea la răspundere penală a infractorilor, fără posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcare. De regulă, pentru aceste infracțiuni, în temeiul art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, se emit mandate de arestare preventivă, ca urmare a stării de pericol pentru ordinea publică, fiind îndeplinită și condiția privind limitele de pedeapsă. Ar fi absurd ca, odată stabilită starea de pericol social pentru ordinea publică a inculpaților arestați preventiv ca urmare a comiterii infracțiunilor care formează obiectul sesizării, aceasta să înceteze odată cu împăcarea care ar putea interveni imediat. Oricum, ipoteza descrisă anterior ar confirma încetarea unei stări de pericol personal sau privat față de victimă și membrii de familie ai acesteia și în niciun caz dispariția celui general, care este unul real privind colectivitatea, pericol care ar dispărea doar printr-un artificiu realizat de către legiuitor. Instanța mai arată că, în cazul furturilor săvârșite prin efracție, de către o persoană mascată, deghizată sau travestită ori având asupra sa o armă, există toate premisele favorabile săvârșirii infracțiunilor de tâlhărie, care însă nu se mai comit fie pentru că persoana fizică nu este de față în acel moment, fie pentru că aceasta nu se intersectează cu activitatea infractorilor; în caz contrar am fi în prezența ultimei infracțiuni menționate.

6. Apreciază că împăcarea în cazul infracțiunilor de furt calificat ar trebui să constituie un criteriu de individualizare a pedepselor, în condițiile art. 74 din Codul penal, așa cum a fost sub imperiul Codului penal anterior, și nimic mai mult. Totodată, arată că nu se întrezăresc argumentele de echitate ori de legalitate utilizate de către legiuitor în momentul în care a decis ca, pentru formele furtului calificat prevăzute de art. 229 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din Codul penal, instituția împăcării să nu înlăture răspunderea penală, în condițiile în care distincția dintre protecția proprietății private și a celei publice a mai fost tranșată de către Curtea Constituțională în sensul că ambele forme de proprietate trebuie să beneficieze de mijloace egale de apărare. Apreciază că dispozițiile de lege criticate creează discriminare pentru persoanele "mai puțin cooperante material“ cu victima, precum și pentru cele care, pentru fapte similare ca gravitate, nu au posibilitatea de a apela la instituția împăcării părților, așa cum e cazul furtului de bunuri aparținând patrimoniului cultural.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. În acest sens, arată că, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilirea competenței instanțelor judecătorești și a procedurii de judecată reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului. În lumina acestor dispoziții constituționale, apare ca justificată instituirea de către legiuitor a unor excepții de la principiul oficialității procesului penal, înscris în art. 3 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Funcțiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel“. Din rațiuni de politică penală se impune admiterea unor excepții de la principiul oficialității procesului penal atunci când o mai bună ocrotire a valorilor sociale s-ar realiza dacă s-ar lăsa la aprecierea victimei infracțiunii necesitatea tragerii la răspundere penală a infractorului prin introducerea unei plângeri penale prealabile. Consideră că, în ceea ce privește încălcarea principiului constituțional al egalității cetățenilor, dispozițiile de lege criticate nu instituie nici privilegii, și nici discriminări, aplicându-se deopotrivă tuturor persoanelor care se află într-o situație identică, respectiv sunt persoane vătămate în urma săvârșirii furtului calificat într-una din variantele prevăzute de art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal. De asemenea, prevederile legale criticate nu aduc atingere nici dreptului la un proces echitabil și nu opresc părțile interesate - în speță, persoanele care au formulat plângere penală prealabilă - de a fi apărate și de a se prevala de toate garanțiile procesuale care condiționează, într-o societate democratică, procesul echitabil. În ceea ce privește critica raportată la art. 1 alin. (5) din Constituție, pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerințe de claritate și previzibilitate, astfel încât acești destinatari să își poată adapta în mod corespunzător conduita, or dispozițiile de lege analizate îndeplinesc aceste condiții.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Potrivit încheierii de sesizare, obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 231 alin. (2) "paragrafele II și III“ din Codul penal - Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, introduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Din motivarea excepției, reiese însă că instanța de judecată critică dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal doar în ceea ce privește posibilitatea împăcării în cazul faptelor prevăzute la art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra dispozițiilor art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din același cod, care au următorul cuprins: "În cazul faptelor prevăzute la [..........] art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) [_] împăcarea înlătură răspunderea penală.“

12. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) potrivit cărora dreptatea reprezintă o valoare supremă a statului român și este garantată, iar respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și a prevederilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul al un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta a fost ridicată de instanța de judecată cu ocazia soluționării apelului într-o cauză având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea, printre altele, a infracțiunii de furt calificat, prevăzută și pedepsită de art. 209 alin. 1 lit. a) și e) din Codul penal din 1969. Furtul săvârșit de două sau mai multe persoane împreună și într-un loc public, care constituia furt calificat, potrivit art. 209 alin. 1 lit. a) și e) din Codul penal din 1969, nu întrunește însă elementele de agravare ale infracțiunii prevăzute de art. 229 din Codul penal, ci se încadrează la infracțiunea de furt simplu prevăzută de art. 228 alin. (1) din Codul penal, astfel încât dispozițiile art. 231 alin. (2) din Codul penal referitoare la posibilitatea împăcării în cazul faptelor prevăzute la art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din Codul penal nu au legătură cu soluționarea cauzei. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,"Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [_] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei [_].“

14. Prin urmare, ținând cont de art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 231 alin. (2) din Codul penal cu referire la art. 229 alin. (1) și alin. (2) lit. b) și c) din același cod este inadmisibilă.