Decizia CCR nr. 889 din 25.10.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi ale art. 31 alin. 1 din C. pr. civ.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și ale art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială "Vector Spedition“ - S.R.L. din localitatea Gheorghe Lazăr, județul Ialomița, în Dosarul nr. 8.066/202/2011 al Tribunalului Călărași - Secția civilă, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 762D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 14 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 8.066/202/2011, Tribunalul Călărași - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și ale art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Excepția de neconstituționalitate a fost invocată de Societatea Comercială "Vector Spedition“ - S.R.L. din localitatea Gheorghe Lazăr, județul Ialomița, într-o cauză având ca obiect judecarea recursului formulat împotriva unei încheieri privind recuzarea unui executor judecătoresc.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 contravin principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice în privința ocrotirii drepturilor recunoscute de legea civilă în materia executării silite. Prevederile legale criticate creează o inegalitate între cetățenii părți ai unui dosar de executare, care pot recuza executorul judecătoresc în oricare dintre situațiile prevăzute la art. 27 pct. 1, 2, 3, 5, 6, 8 și 9, în comparație cu cetățenii părți ai unui dosar de executare care, deși nu se găsesc în una dintre situațiile enumerate la art. 27 punctele menționate mai sus, au motive întemeiate să conteste buna-credință a executorului judecătoresc și "imparțialitatea“ sa în soluționarea dosarului de executare, în îndeplinirea unui serviciu de interes public.

În ceea ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă, autorul excepției consideră că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece exclud dreptul părților dosarului de executare care au formulat cerere de recuzare împotriva executorului judecătoresc să se apere împotriva abuzurilor acestuia. În cazul în care s-a formulat o atare cerere pe motiv că executorul judecătoresc favorizează creditorul prin modul în care aplică prevederile legale din materia executării silite, debitorul se află în imposibilitatea de a-și apăra drepturile procesuale în cadrul procedurii executării silite. Astfel, o diferență de tratament în ascultarea părților poate încălca principiul egalității armelor.

Tribunalul Călărași - Secția civilă consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât dispozițiile legale criticate nu încalcă prevederile constituționale la care se face referire.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului arată că își menține punctul de vedere anterior, exprimat și reținut în deciziile Curții Constituționale nr. 654 din 30 aprilie 2009, nr. 41 din 13 ianuarie 2009, și nr. 1.119 din 10 septembrie 2009, în sensul constituționalității prevederilor criticate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 20 octombrie 2011, precum și ale art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

- Art. 10 alin. (1) din Legea nr. 188/2000:"Executorii judecătorești pot fi recuzați în cazul în care se află în una dintre situațiile prevăzute la art. 27 pct. 1, 2, 3, 5, 6, 8 și 9 din Codul de procedură civilă.“

- Art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă:"Instanța decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultând pe judecătorul recuzat.“

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor din Constituție ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum și ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că asupra dispozițiilor de lege criticate s-a mai pronunțat prin numeroase decizii, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a acestora.

De exemplu, prin Decizia nr. 1.375 din 18 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 15 decembrie 2011, și Decizia nr. 1.282 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 19 decembrie 2011, Curtea a reținut că enumerarea limitativă a cazurilor în care executorul judecătoresc poate fi recuzat se circumscrie cazurilor de recuzare prevăzute de art. 27 din Codul de procedură civilă, cu excepția unor situații, respectiv cele prevăzute la pct. 4 și 7 ale art. 27, care sunt specifice activității judecătorilor. De asemenea, Curtea a reținut că, în cadrul procedurii de executare silită, ambele părți beneficiază de anumite garanții procesuale, precum posibilitatea de a formula contestație împotriva executării înseși sau împotriva oricărui act de executare. De altfel, alegerea executorului judecătoresc de către creditor este justificată prin faptul că acesta este interesat în realizarea pe cale silită a creanței sale, în condițiile în care debitorul nu și-a dus la îndeplinire obligația ce îi revine. Astfel, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 nu încalcă principiile constituționale statuate de art. 16 și 21.

Curtea a observat că și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că "existența unor proceduri naționale pentru asigurarea imparțialității, și anume a unor norme care să reglementeze recuzarea judecătorilor, reprezintă un factor relevant. Aceste norme exprimă preocuparea legiuitorului național de a înlătura toate îndoielile rezonabile cu privire la imparțialitatea judecătorului sau a instanței în cauză și constituie o încercare de a asigura imparțialitatea prin eliminarea cauzelor acestor preocupări. În plus, pentru a asigura lipsa unei părtiniri reale, acestea au ca scop înlăturarea oricăror suspiciuni de parțialitate, servind astfel la promovarea încrederii pe care instanțele trebuie să o inspire publicului într-o societate democratică“ (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2005, pronunțată în Cauza Meznaric împotriva Croației, paragraful 27). Aceste considerente se aplică mutatis mutandis și privitor la executorii judecătorești și reprezintă preocuparea legiuitorului român de a asigura exercitarea cu imparțialitate și obiectivitate a activității acestora, mai ales că activitatea executorilor judecătorești vizează chiar o fază a procesului civil (în acest sens a se vedea și Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009).

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate ce vizează dispozițiile art. 31 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut, prin Decizia nr. 754 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 6 decembrie 2006, că dispozițiile criticate nu încalcă principiul constituțional al accesului liber la justiție și al dreptului la apărare. Aceasta, deoarece judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei și nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, instanța pronunțând în ședință publică o încheiere asupra recuzării, prin această reglementare legiuitorul având în vedere instituirea unei proceduri simple și operative de soluționare a acestei cereri. Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca odată cu fondul, instanța de control judiciar urmând a reface toate actele și dovezile administrate la prima instanță, atunci când constată că cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsă. Totodată, Curtea a reținut că cererea de recuzare nu constituie o acțiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoașterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a judecății, iar nu împiedicarea accesului la justiție. Tocmai în considerarea acestui principiu constituțional, consacrat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviințează sau se respinge abținerea, precum și de aceea prin care se încuviințează recuzarea, care nu sunt supuse niciunei căi de atac.

În ceea ce privește invocarea înfrângerii prevederilor art. 16 din Constituție, Curtea a constatat că prin dispozițiile art. 31 alin. 1 din codul de procedură civilă legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite, în condițiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilirea procedurii de judecată intră în competența exclusivă a sa.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția pronunțată de Curte prin deciziile menționate, precum și considerentele care le-au fundamentat sunt valabile și în prezenta cauză.