Decizia CCR nr. 133 din 13.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969, excepție ridicată de Marian Emanuel Enache și Romeo Ionuț Enache în Dosarul nr. 24.269/200/2012* al Judecătoriei Buzău - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 489D/2013.

La apelul nomina lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale, și anume Decizia nr. 623/2010. Arată că autorii excepției pornesc de la un argument de identitate între infracțiunile de patrimoniu care produc consecințe deosebit de grave și infracțiunile de serviciu cu consecințe deosebit de grave, fiind nemulțumiți, în realitate, de regimul sancționator mai sever aplicabil furtului calificat în varianta prevăzută de art. 209 alin. 4 din Codul penal din 1969. Menționează că noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, redefinește sintagma "consecințe deosebit de grave“ și majorează pragul valoric stabilit drept criteriu de apreciere, astfel că autorii excepției au posibilitatea de a rezolva pe calea aplicării legii penale mai favorabile de către instanța de judecată problema pe care au încercat să o soluționeze prin intermediul controlului de constituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 16 iulie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 24.269/200/2012*, Judecătoria Buzău - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969.

Excepția a fost ridicată de Marian Emanuel Enache și Romeo Ionuț Enache cu ocazia soluționării unei cauze penale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că dispozițiile art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969 încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției. Astfel, arată că au fost trimiși în judecată pentru furt calificat și, respectiv, complicitate la furt calificat, cu un prejudiciu total estimat la suma de 79.957 euro, reprezentând circa 344.000 lei la cursul de la data epuizării infracțiunii săvârșite în formă continuată. În rejudecarea cauzei, s-a dispus efectuarea unei expertize de evaluare a prejudiciului pentru a se stabili dacă se impune schimbarea încadrării juridice în furt calificat, respectiv complicitate la furt calificat, care a produs consecințe deosebit de grave. Potrivit art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969, prin "consecințe deosebit de grave“ se înțelege o pagubă materială care depășește ca valoare 200.000 de lei, însemnând circa 50.000 de euro. Invocă, totodată, faptul că Direcția Națională Anticorupție este competentă să efectueze urmărirea penală dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 246, 247, 248 și 248¹ din Codul penal din 1969. Astfel, fapte comise la adresa patrimoniului, având subiecți activi obișnuiți, necalificați, așa cum este cazul infracțiunii de furt cu consecințe deosebit de grave, sunt pedepsite mai drastic decât faptele de abuz în serviciu în formă agravată, ce sunt incriminate ca având și ele consecințe deosebit de grave și care implică tot o lezare patrimonială, dar prin încălcarea atribuțiilor de serviciu ale unor subiecți activi calificați, în condițiile în care prejudiciul produs este mult mai mare, de peste 1.000.000 euro, echivalent în lei. Consideră că această situație contravine flagrant prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, care implică și o egalitate a răspunderii penale pentru fapte ce produc formal același gen de consecințe, precum și prevederilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală. Mai arată că, din punct de vedere tehnic-formal, nu este de conceput existența unor consecințe patrimoniale mai grave decât consecințele deosebit de grave, ceea ce face necesară redefinirea "consecințelor deosebit de grave“ prin aducerea lor, de îndată, la pragul valoric cel mai ridicat prevăzut de legislație.

Judecătoria Buzău - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând trimitere, în acest sens, la deciziile Curții Constituționale nr. 50/2006, nr. 1.051/2008, nr. 239/2012 și nr. 911/2012.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 311/2011, nr. 681/2011, nr. 752/2011, nr. 239/2012 și nr. 911/2012.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Face trimitere, în acest sens, la Decizia Curții Constituționale nr. 623/2010.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969, abrogat la 1 februarie 2014 prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Dispozițiile art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969, modificate prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, au următorul cuprins: "Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei [_].“

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în ceea ce privește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile de lege criticate, deși abrogate la momentul pronunțării Curții, sunt supuse controlului de constituționalitate, întrucât au legătură cu soluționarea cauzei, conflictul de legi penale în timp urmând a fi soluționat de către instanța judecătorească.

Critica autorilor excepției vizează norma cu caracter explicativ cuprinsă în art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969, în raport cu care este reglementată infracțiunea de furt calificat în varianta prevăzută de art. 209 alin. 4 din același cod. În opinia autorilor excepției, criteriul valoric avut în vedere de legiuitor pentru a defini sintagma "consecințe deosebit de grave“ este inadecvat și în contradicție cu prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției.

Asupra constituționalității dispozițiilor art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat prin raportare la aceleași prevederi din Constituție, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare, de exemplu, prin Decizia nr. 50 din 26 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 28 februarie 2006, prin care a statuat că reglementarea criticată este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecințele deosebit de grave ca element circumstanțial în conținutul agravant al mai multor infracțiuni, cum ar fi, spre exemplu, furtul calificat, tâlhăria, înșelăciunea, delapidarea sau distrugerea calificată. Susținerile cu privire la reaprecierea criteriului valoric care determină înțelesul expresiei "consecințe deosebit de grave“ nu pot fi reținute. Modificarea conținutului unei norme juridice, în sensul adaptării ei la realitățile sociale, este o prerogativă exclusivă a autorității legislative în lumina dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“. Curtea Constituțională, potrivit competenței sale înscrise în art. 146 din Constituție și în Legea nr. 47/1992, verifică, în cadrul controlului de constituționalitate a legilor, conformitatea acestora cu dispozițiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. De aceea, Curtea Constituțională nu se poate substitui Parlamentului pentru modificarea limitei valorice prevăzute la art. 146 din Codul penal.

În același sens sunt și Decizia nr. 1.051 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 176 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 25 martie 2010, și Decizia nr. 623 din 6 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 14 iunie 2010.

Prin urmare, reglementarea infracțiunii de furt calificat prin raportare la producerea unor consecințe deosebit de grave în sensul art. 146 teza întâi din Codul penal din 1969 reprezintă o opțiune de politică penală, de competența exclusivă a legiuitorului, care nu aduce nicio atingere principiului egalității în drepturi, ce presupune ca la situații egale să corespundă tratament egal, iar la situații diferite să existe un tratament diferit, și nici principiului conform căruia justiția e unică, imparțială și egală pentru toți.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.