Decizia CCR nr. 70 din 11.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 67311 alin. 1 teza finală din C. pr. civ. din 1865

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 673¹¹ alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Paula Bazacopol în Dosarul nr. 31.460/3/2012* al tribunalului București - Secția a III-a civilă și care formează obiectul Dosarului nr. 541D/2013 al Curții Constituționale.

La apelul nominal răspund autorul excepției, prin avocatul Matei Petre, cu împuternicire avocațială depusă la dosar, și, personal, partea Corina Ivan. Lipsesc celelalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că partea Carmen Drăguș a transmis la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului autorului excepției, care solicită admiterea excepției, deoarece, contrar dispozițiilor art. 44 din Constituție, textul de lege criticat creează un dezechilibru în modul în care sunt protejate drepturile coproprietarilor la ieșirea din indiviziune. Simplul refuz al unuia dintre coproprietari cu privire la modul de realizare a ieșirii din indiviziune determină instanța să dispună vânzarea bunului de către executorul judecătoresc, ceea ce aduce atingere dreptului de proprietate al celorlalți coproprietari.

Partea Corina Ivan susține concluziile avocatului autorului excepției.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care, invocând Decizia Curții Constituționale nr. 138 din 23 aprilie 2002, arată că fiecare coproprietar beneficiază de drepturi egale asupra cotei ideale din drept. Arată că prevederile art. 673¹¹ alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 au fost preluate în cuprinsul art. 990 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 16 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 31.460/3/2012*, Tribunalul București - Secția a III-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 673¹¹ alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865.

Excepția a fost ridicată de Paula Bazacopol cu prilejul soluționării apelului împotriva încheierii din 27 iunie 2012, pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București, într-o cauză având ca obiect un partaj judiciar.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prevederile de lege criticate permit instanței judecătorești să dispună direct vânzarea silită a bunului, prin executorul judecătoresc, în eventualitatea în care nu există învoiala părților cu privire la vânzarea bunului de către acestea. Or criteriul de bună învoială trebuie să prezinte anumite garanții, altfel este neviabil. În absența acestora, unul dintre coproprietari poate refuza, din considerente pur subiective, realizarea vânzării prin bună învoială, ceea ce poate prejudicia cealaltă parte. Se consideră că, în acest fel, prevederile de lege criticate nu protejează în mod egal dreptul de proprietate al coindivizarilor.

Tribunalul București - Secția a III-a civilă opinează că prevederile de lege criticate nu încalcă dreptul de proprietate, întrucât legea permite instanței judecătorești să dispună vânzarea silită, prin executorul judecătoresc, numai în cazul în care se dovedește că părțile aflate în indiviziune nu au fost de acord cu altă cale de ieșire din indiviziune și nici cu atribuirea bunului supus partajului către una din părți. Așadar, este alegerea coproprietarului bunului respectiv ca acesta să facă obiectul unei vânzări silite prin executorul judecătoresc.

Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază că prevederile de lege criticate sunt constituționale. Precizează că art. 673¹¹ alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865 nu lezează dreptul de proprietate al vreunuia dintre coproprietari, fiecare având drepturi egale asupra cotei ideale ce îi revine din bunul deținut în indiviziune. Prevederile criticate, coroborate cu celelalte texte ale cap. VII¹ "Procedura împărțelii judiciare“, au ca scop să înlesnească, într-un mod cât mai echitabil, încetarea stării de indiviziune. Invocă deciziile Curții Constituționale nr. 884/2011 și nr. 138/2002. Reține că, în prezent, sunt în vigoare dispozițiile art. 990 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care au preluat soluția legislativă criticată.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de partea Carmen Drăguș, susținerile avocatului autorului excepției și ale părții Corina Ivan, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 673¹¹ alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865, cu următorul cuprins: "În cazul în care niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deși acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind totodată dacă vânzarea se va face de către părți prin bună învoială, ori de către executorul judecătoresc.“

În prezent, prevederile de lege criticate nu mai sunt în vigoare, iar soluția legislativă criticată se regăsește la art. 990 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012.

De asemenea, prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, stabilesc că "dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare“, iar prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea Constituțională a reținut că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Având în vedere că în cauza dedusă judecății își produc efectele prevederile art. 673¹¹ alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea urmează să se pronunțe asupra constituționalității acestora.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate privată.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile legale criticate au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prilej cu care instanța de contencios constituțional a constatat că acestea nu contravin dispozițiilor Legii fundamentale. În acest sens, sunt Decizia nr. 138 din 23 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2002, și Decizia nr. 884 din 30 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 615 din 31 august 2011.

Cu acel prilej, Curtea a statuat că prevederile art. 673¹¹ alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865 instituie un tratament juridic egal pentru toți coproprietarii, stabilind aceleași drepturi pentru toți. De asemenea, nu se poate reține că dispozițiile art. 673¹¹ din Codul de procedură civilă ar leza dreptul de proprietate al vreunuia dintre coproprietari, fiecare având drepturi egale asupra cotei ideale din bunul deținut în coproprietate.

În același timp, Curtea a reținut că unul dintre atributele dreptului de proprietate este dreptul de dispoziție, iar în virtutea acestui drept fiecare coproprietar poate hotărî, în mod liber, dacă dorește sau nu să rămână în indiviziune, iar ceilalți coproprietari nu se pot opune hotărârii celui care solicită încetarea stării de indiviziune. Încetarea acestei stări se poate realiza prin mai multe modalități: conform acordului de voință al coindivizarilor; pe baza unei hotărâri judecătorești, prin împărțirea în natură a bunului, când natura acestuia permite divizarea; prin atribuirea bunului în natură unuia sau unora dintre coproprietari ori prin vânzarea bunului și împărțirea prețului obținut. În cazul în care bunul este atribuit în natură unuia dintre coproprietari, dacă nu s-ar prevedea obligația acestuia de a achita celorlalți, într-un termen rezonabil, valoarea cotei ce le revine, în mod evident și direct ar fi lezat dreptul lor de proprietate.

Vânzarea bunului prin buna învoială a coproprietarilor constituie o modalitate deopotrivă echitabilă pentru toți. Nerealizarea vânzării prin bună învoială nu poate împiedica finalizarea procedurii de încetare a stării de indiviziune, ci, dimpotrivă, constituie un motiv ce justifică aplicarea procedurii partajului judecătoresc.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, cele statuate prin deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.