Decizia CCR nr.99 din 27.02.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 1085alin. 3 din C. pr. civ. din 1865

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 108⁵ alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Gheorghe Tănase în Dosarul nr. 7.326/120/2012 al Tribunalului Dâmbovița - Secția I civilă si care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 714D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, având în vedere precedentul constituțional, respectiv Decizia nr. 902 din 30 iunie 2011.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 16 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 7.326/120/2012, Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1085 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865, excepție ridicată de Gheorghe Tănase într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de reexaminare a unei încheieri prin care a fost aplicată o amendă judiciară.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale deoarece interpretarea acestora este contrară noii reglementări prevăzute în Legea nr. 134/2000 privind Codul de procedură civilă potrivit căreia cererile de reexaminare a amenzilor sunt soluționate de aceeași instanță, dar de un complet diferit.

Mai arată că dispozițiile privind soluționarea cererilor de reexaminare de către un alt complet garantează în mod real, nu ipotetic, principiul imparțialității, care presupune lipsa oricărei prejudecăți sau oricărui interes al judecătorului, respectiv a completului de judecată.

Susține că după publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Legii nr. 134/2010, privitor la soluționarea cererilor de reexaminare a amenzilor există două tipuri de justițiabili, respectiv cei care sunt sub incidența Legii nr. 134/2010, la care cerința imparțialității este clar garantată, și cei care sunt sub incidența Codului de procedură civilă din 1865, pentru care soluționarea cererii de reexaminare a amenzii se face de același complet care a aplicat-o, creându-se astfel o discriminare, ca o încălcare a principiului egalității.

Arată că instanța de contencios constituțional este cea care trebuie să constate că textul de lege criticat este constituțional numai în sensul că competența de soluționare revine aceleiași instanțe, dar altui complet decât cel care a aplicat amenda, adică aplicând la toate cazurile dispoziția nouă din Legea nr. 134/2010.

Tribunalul Dâmbovița - Secția I civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, prevederile art. 1085 alin. 3 din Codul de procedură civilă din 1865 fiind în concordanță cu dispozițiile constituționale invocate. Faptul că soluționarea cererii de reexaminare a amenzii judiciare se face de către judecătorul care a aplicat respectiva amenda nu trebuie să conducă la ideea unei atitudini subiective din partea acestuia, de natură a-i afecta imparțialitatea, atâta timp cât reexaminarea este privită ca având natura unei căi de atac de retractare.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. În acest sens arată că prin prevederile legale criticate legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple, operative de soluționare a cererii de reexaminare. Faptul că soluționarea acesteia este de competența instanței de judecată ori a președintelui instanței de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea nu contravine prevederilor art. 21 din Constituție, reexaminarea apărând ca o cale specifică de retractare.

Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 din Constituție, apreciază că aceasta nu poate fi reținută, având în vedere că textul legal criticat se aplică în mod egal tuturor cetățenilor aflați în ipoteza normei legale, fără niciun fel de discriminare pe considerente arbitrare.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1 din Constituție, precizează că acestea nu au relevanță în cauză.

Referitor la încălcarea art. 20 din Legea fundamentală, consideră că nu poate fi reținută, deoarece nu se constată nicio neconcordanță între Declarația Universală a Drepturilor Omului, pactele și tratatele la care România este parte și legile interne.

Arată că, în acest context, textul legal criticat nu aduce atingere nici celorlalte dispoziții constituționale invocate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile dispozițiilor art. 108⁵ alin. 3 din Codul de procedură civilă, dispoziții ce au următoarea redactare: "(3) Cererea se soluționează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, de către instanța de judecată ori de președintele instanței de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea."

Se observă că la data de 15 februarie 2013 au intrat în vigoare majoritatea dispozițiilor din noul Cod de procedură civilă. Având în vedere însă considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale criticate din vechiul Cod de procedură civilă.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 privind statul român, art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 privind universalitatea drepturilor, libertăților și obligațiilor, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 31 privind dreptul la informație, art. 51 privind dreptul de petiționare, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 124 alin. (3) privind independența judecătorilor și art. 126 privind instanțele judecătorești, prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv, art. 14 privind interzicerea discriminării și art. 17 privind interzicerea abuzului de drept din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Protocolului nr. 12 la Convenție și prevederilor art. 1 privind egalitatea, art. 2 privind universalitatea drepturilor, art. 6 privind recunoașterea personalității juridice, art. 7 privind protecția egală în fața legii, art. 8 privind liberul acces la justiție, art. 10 privind dreptul la un proces echitabil, art. 11 privind prezumția de nevinovăție și principiul legalității incriminării delictelor, și art. 30 privind protecția drepturilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

De asemenea, este invocată si încălcarea art. 191 din Legea nr. 134/2010.

Se invocă și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, Hotărârea din 26 octombrie 1984, pronunțată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunțată în Cauza Pescador Valero împotriva Spaniei.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională constată că s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor legale criticate.

Astfel, prin Decizia nr. 1.419 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 20 decembrie 2011, Curtea a statuat că prevederile legale criticate nu contravin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât acestea se referă exclusiv la soluționarea în fond a cauzei, or, așa cum s-a arătat mai sus, cererea de reexaminare nu presupune o judecare pe fond a litigiului. În acest sens, a se vedea Decizia din 6 iulie 2000, pronunțată în Cauza Moura Carreira și Margarida Lourenco Carreira împotriva Portugaliei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că sfera de aplicare a art. 6 din Convenție vizează drepturile și obligațiile cu caracter civil care trebuie să constituie obiectul - sau unul dintre obiectele - litigiului, iar rezultatul unei astfel de proceduri trebuie să fie direct determinant pentru un astfel de drept, ceea ce în speța de față nu este cazul - cererea de reexaminare fiind un incident procedural care nu vizează fondul pretenției deduse judecății instanței.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica autorului excepției potrivit căreia modul de soluționare a cererii de reexaminare determină o restrângere nejustificată a dreptului la o cale efectivă de atac, aducându-se astfel atingere art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât cererea de reexaminare este o verificare judiciară efectivă, fiind analizate pe fond legalitatea și temeinicia sancțiunii amenzii și ale elementelor necunoscute la momentul aplicării acesteia.

Cu privire la susținerea autorului excepției de neconstituționalitate referitoare la situația întâlnită în practică, în care judecătorul care a aplicat amenda soluționează și cererea de reexaminare, Curtea a reținut că modul de aplicare de către instanțe a normei legale criticate nu constituie o veritabilă critică de neconstituționalitate.

Curtea a mai apreciat că soluționarea cererii de reexaminare de către aceeași instanță care a aplicat amenda și care a fost învestită cu soluționarea fondului litigiului, dar în complete cu compunere diferită, nu este de natură a susține critica de neconstituționalitate, legiuitorul, prin aceasta, nu a înțeles să limiteze accesul la justiție sau dreptul la apărare, ci să asigure valorificarea în condiții egale a acestor drepturi constituționale. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, de natură a preveni eventualele abuzuri și tergiversarea soluționării cauzelor deduse judecății.

Totodată, prin Decizia nr. 348 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 31 octombrie 2013, Curtea a constatat că nu au fost încălcate nici prevederile art. 16 din Constituție și nici ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât dispozițiile legale criticate nu instituie inegalități sau discriminări între cetățeni ori categorii de persoane, ci prevăd doar aplicarea unor amenzi în cazul exercitării cu rea-credință a unor drepturi procesuale.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Curtea mai constată că în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, cod care a intrat în vigoare, pentru cea mai mare parte a dispozițiilor sale, la data de 15 februarie 2013, legiuitorul a simțit nevoia limpezirii textului de lege și a prevăzut în alin. (3) al art. 191 că, “În toate cazurile, cererea se soluționează, cu citarea părților, prin încheiere, dată în camera de consiliu, de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea."

Astfel, nu există o încălcare a principiului egalității, întrucât momentul demarării procesului este momentul introducerii cererii de chemare în judecată, în funcție de care tratamentul procesului civil este diferit, fiind guvernat fie de Codul de procedură civilă din 1865, fie de noul Cod de procedură civilă.

În acest sens, prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Curtea a reținut că respectarea egalității în drepturi, precum și a obligației de nediscriminare, stabilite prin prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede față de cei cărora li se aplică în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare. Reglementările juridice succesive pot prezenta în mod firesc diferențe determinate de condițiile obiective în care ele au fost adoptate.