Decizia CCR nr. 138 din 10.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Remus Mincă în Dosarul nr. 14.899/3/2014 al Curții de Apel București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 933D/2014.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 3 martie 2015, în prezența reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, și a autorului excepției de neconstituționalitate, prezent personal și asistat de doamna avocat Lacrima Ciorbea din cadrul Baroului București, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 10 martie 2015, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Decizia penală nr. 580 din 12 august 2014, pronunțată în Dosarul nr. 14.899/3/2014, Curtea de Apel București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, excepție ridicată de Remus Mincă într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva unei sentințe penale de respingere a unei contestații la executare promovate împotriva unei sentințe prin care autorul excepției a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 6¹din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, respectiv promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că dispozițiile art. 72 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală în măsura în care exclud de la aplicarea lor persoanele condamnate definitiv într-o cauză pentru o infracțiune concurentă cu o altă infracțiune aflată în curs de judecată într-o altă cauză și care au executat măsuri preventive neprivative de libertate în cauza nesoluționată definitiv. Se arată că textul criticat se referă la mai multe categorii de persoane, aflate în situații juridice diferite, și că, pe cale de interpretare, acesta dă posibilitatea excluderii persoanelor anterior arătate de la beneficiul instituit. Se subliniază faptul că scopul urmărit de legiuitor prin textul criticat este același, respectiv reducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate efectuate din pedeapsa rezultantă definitiv aplicată, condiții în care tratamentul juridic diferit al persoanelor vizate de dispozițiile normei analizate este discriminatoriu.

5. Curtea de Apel București - Secția I penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că textul criticat nu încalcă dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituție. Se arată că persoana condamnată, după soluționarea definitivă a unei alte cauze având ca obiect infracțiuni concurente, are posibilitatea de a obține scăderea perioadei în care a executat o măsură preventivă privativă de libertate din pedeapsa rezultantă aplicată, fie prin formularea unei cereri de contopire a pedepselor, atunci când este condamnată definitiv, fie prin invocarea dispozițiilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, în alte situații decât condamnarea.

6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile avocatului părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform actului de sesizare, prevederile art. 72 alin. (1) din Codul penal. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că autorul critică, în realitate, dispozițiile art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, care au următorul cuprins: "Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.“

10. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi.

11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 72 alin. (1) din Codul penal reglementează computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, respectiv scăderea perioadei în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate din durata pedepsei închisorii pronunțate. Totodată, teza a doua a aceluiași alineat prevede faptul că scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.

12. În ceea ce privește cea de a doua ipoteză a normei de la art. 72 alin. (1) din Codul penal, autorul excepției susține că textul care o reglementează contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât nu permite computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate dispuse într-un dosar nesoluționat definitiv dintr-o pedeapsă definitivă pronunțată pentru săvârșirea unor infracțiuni concurente.

13. În raport cu această critică, Curtea constată faptul că măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protecția libertății individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituție. Din această perspectivă, Curtea reține că, deși inculpatul care execută o măsură preventivă privativă de libertate nu este suspus regimului de executare a pedepselor privative de libertate, el este, totuși, privat, în acest fel, de libertate pentru o perioadă consistentă de timp, în funcție de împrejurările și complexitatea cauzei, prin prelungirea măsurii preventive dispuse sau prin înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă privativă de libertate.

14. Pentru aceleași considerente, legiuitorul a reglementat, la art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, ipoteza particulară a concursului de infracțiuni, potrivit căreia durata măsurilor preventive privative de libertate la care persoana condamnată a fost suspusă în timpul urmăririi penale sau al judecății este dedusă din durata pedepsei închisorii pronunțate în cauză și în situația în care condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.

15. Curtea reține că săvârșirea unor infracțiuni concurente, potrivit art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal, poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Anterior datei pronunțării unei astfel de hotărâri, concursul de infracțiuni este unul ipotetic, existența sa, stabilită prin acte ale procurorului sau dedusă din acte procesuale specifice desfășurării procedurii judecății în primă instanță anterioare pronunțării unei hotărâri de soluționare a acțiunii penale, conform art. 405 din Codul de procedură penală, fiind afectată de cauza suspensivă a constatării sale printr-un astfel de act. Prin urmare, din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal, Curtea reține că o persoană condamnată definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni și urmărită penal sau judecată pentru o infracțiune concurentă, fapte al căror concurs nu a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească, nu se încadrează în ipoteza normei de la art. 72 alin. (1) din Codul penal teza a doua și nu poate beneficia de computarea duratei măsurii preventive privative de libertate executate ca urmare a săvârșirii infracțiunii în privința căreia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească. Această concluzie rezultă și din interpretarea sistematică a textului legal criticat, care este cuprins în titlul III - Pedepsele al Părții generale a Codului penal, la capitolul IV - Calculul duratei pedepselor.

16. Cu prilejul soluționării cauzei penale referitoare la infracțiunea aflată în concurs cu infracțiunea în privința căreia există o hotărâre definitivă, instanța de judecată poate pronunța, conform prevederilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală,una dintre următoarele soluții: condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

17. Potrivit art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală,condamnarea se pronunță atunci când instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, că aceasta constituie infracțiune și că a fost săvârșită de inculpat. În cazul condamnării inculpatului pentru săvârșirea unei infracțiuni concurente, instanța va proceda la contopirea pedepselor, aplicând dispozițiile art. 39 din Codul penal, în cazul în care niciuna dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului nu a fost judecată definitiv, și, respectiv, prevederile art. 40 din Codul penal, în situația în care infractorul a fost condamnat definitiv înainte de a fi fost judecat pentru infracțiunea concurentă. După stabilirea pedepsei rezultante, din cuantumul acesteia se va computa durata măsurii preventive privative de libertate, potrivit prevederilor art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborate cu cele ale art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală.

18. Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță, conform art. 396 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci când instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat în condițiile art. 80-82 din Codul penal. În această situație, având în vedere condițiile prevăzute la art. 80 alin. (2) lit. a) și alin. (3) din Codul penal, operațiunea de individualizare a pedepsei pentru infracțiunea săvârșită și determinarea pedepsei aplicabile se face doar în condițiile aplicării prevederilor art. 82 alin. (3) din Codul penal ce reglementează anularea renunțării la aplicarea pedepsei. Cu ocazia pronunțării pedepsei pentru infracțiunea care a determinat anularea, instanța de judecată, pentru a stabili pedeapsa ce urmează a fi executată va proceda la computarea duratei măsurii preventive privative de libertate din pedeapsa cu închisoarea pronunțată, potrivit acelorași dispoziții ale art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborate cu cele ale art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală.

19. Amânarea aplicării pedepsei se poate dispune, potrivit art. 396 alin. (4) din Codul de procedură penală, dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat în condițiile art. 83-90 din Codul penal. Având în vedere condiția prevăzută la art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal, individualizarea pedepsei și stabilirea pedepsei aplicabile prezintă relevanță în ipoteza aplicabilității în cauză a dispozițiilor art. 88 sau art. 89 din Codul penal, referitoare la revocarea amânării aplicării pedepsei și, respectiv, la anularea amânării aplicării pedepsei. În acest sens, din pedeapsa penală privativă de libertate aflată în curs de executare, instanța, potrivit art. 72 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 404 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, va computa durata măsurii preventive privative de libertate executată de inculpat în timpul urmăririi penale sau al cercetării judecătorești.

20. Achitarea și încetarea procesului penal sunt soluții pronunțate de instanța de judecată în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală și, respectiv, art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală. În condițiile pronunțării uneia dintre cele două soluții, respectiv achitarea și încetarea procesului penal, cu privire la săvârșirea faptelor pentru care s-a dispus luarea unei măsuri preventive privative de libertate, concurente cu cele pentru care inculpatul a fost condamnat anterior la o pedeapsă penală privativă de libertate, instanța de judecată va computa durata măsurii preventive privative de libertate din pedeapsa închisorii pronunțată, în baza art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal. Curtea reține însă că această computare nu poate avea loc decât în ipoteza în care toate cauzele în care o persoană este cercetată separat pentru infracțiuni concurente, situație în care se află și autorul excepției, sunt soluționate definitiv.

21. De asemenea, în sensul celor de mai sus, Curtea reține și un argument de text cuprins în fraza finală a art. 72 alin. (1) teza finală din Codul penal, aceasta făcând referire implicită la existența unei hotărâri judecătorești atunci când stabilește că scăderea, în ipoteza textului, se realizează "chiar dacă [condamnatul - s.n.] a fost condamnat pentru o altă faptă (..........)“. În acest context, Curtea constată că textul analizat se referă, în mod evident, la situația infracțiunilor concurente în raport cu care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească, chiar și de achitare sau de încetare a procesului penal, și nu la cele care se află încă în curs de soluționare la momentul realizării operațiunii de computare.

22. Pentru motivele arătate, Curtea constată că situația juridică a persoanelor condamnate la pedepse penale este diferită de cea a persoanelor care au calitatea de inculpați în dosare penale nesoluționate prin hotărâri judecătorești, fiind urmarea judecării acestora din urmă în mod separat pentru infracțiuni concurente. Acest aspect justifică tratamentul juridic diferențiat instituit de legiuitor sub aspectul dreptului de a beneficia sau de a solicita computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, măsura computării, împreună cu aspectele anterior arătate, fiind aplicabilă în mod egal doar persoanelor condamnate care se încadrează în ipoteza normei de la art. 72 alin. (1) teza a doua din Codul penal.

23. Pentru argumentele arătate, Curtea nu poate reține că textul criticat contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât principiul constituțional al egalității în drepturi presupune asigurarea unui tratament juridic egal tuturor persoanelor aflate în situații juridice similare, iar încălcarea lui are loc numai atunci când unor persoane aflate în situații juridice identice li se aplică un tratament juridic diferit, tratament ce nu este justificat de un scop legitim și în reglementarea căruia legiuitorul nu asigură un just echilibru între scopul urmărit și mijloacele juridice folosite.

24. Curtea reține că în ipoteza neaplicării de către instanța competentă a dispozițiilor legale referitoare la computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate din pedeapsa închisorii, persoana în cauză are dreptul de a formula contestație la executare, conform prevederilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, invocând situația în care se află ca și cauză de micșorare a pedepsei. De asemenea, în situația în care durata măsurii preventive privative de libertate depășește durata pedepsei închisorii, persoana condamnată are dreptul de a solicita repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, conform prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală.