Decizia CCR nr. 150 din 18.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, excepție ridicată de Marius Cătălin Marinescu în Dosarul nr. 3.384/2/2013 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 730D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, invocând în acest sens deciziile Curții Constituționale nr. 6/2013 și nr. 669/2012. În acest sens arată că situațiile diferite invocate de autorul excepției sunt rezultate din aplicarea regulii tempus regit actum. Referitor la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, arată că, potrivit j u risprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, salariile viitoare nu reprezintă un "bun“ în sensul acestor dispoziții (cauzele Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007, și Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005). Cu privire la celelalte critici, consideră că acestea țin de modul de interpretare a instanțelor judecătorești.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 6 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3.384/2/2013, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de reclamantul Marius Cătălin Marinescu într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect cererea de anulare a Ordinului de salarizare nr. 602/3 aprilie 2013, emis de prim-adjunctul procurorului general, ordin întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 285/2010.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010 contravin dispozițiilor constituționale ale art. 20 și art. 24, în măsura în care sunt interpretate de către Ministerul Public în sensul că "persoane aflate în prezent în aceeași tranșă au indemnizații diferite determinate de legea aplicabilă la momentul trecerii în tranșa superioară“.

În acest sens, invocă și dispozițiile art. 41 din Constituție și ale art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la salariu egal pentru muncă egală, Carta socială europeană revizuită, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, care conțin dispoziții referitoare la nediscriminare, inclusiv dreptul la un salariu echitabil și la o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.

Arată că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010 sunt echivoce și dau naștere unor interpretări discriminatorii în ceea ce privește modalitatea de salarizare a personalului din sectorul bugetar. Un exemplu în acest sens este chiar acesta în care salariații din domeniul justiției beneficiază de salarii diferite, diferențele provenind doar din modul de interpretare a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, dispoziții ce lasă loc de interpretări și conduc la discriminări salariale ce nu au niciun fundament.

Totodată, consideră că aceste discriminări salariale nelegale aduc atingere dreptului de proprietate privată, drept garantat atât de Constituție, cât și de Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În final, susține că aceste discriminări salariale, generate de interpretarea unor norme echivoce, au condus deja la condamnarea statului român în Cauza Driha împotriva României. În această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "bunurile“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 pot fi fie "bunuri existente“ [vezi Van der Mussele împotriva Belgiei, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, p. 23, §48, și Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [GC], nr. 33.071/96, CEDO 2000 XII], fie valori patrimoniale, inclusiv creanțele, pentru care un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă“ de a le vedea concretizate (de exemplu, Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 21 §31, și Ouzounis și alții împotriva Greciei, nr. 49.144/99, 18 aprilie 2002, §24).

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal opinează în sensul că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, instanța invocă deciziile Curții Constituționale nr. 669/2012 și nr. 6/2013. În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 24 din Constituție, instanța apreciază că, în măsura în care referirile reclamantului nu reflectă o eroare materială, excepția de neconstituționalitate este vădit nefondată, din moment ce art. 24 din Constituție garantează dreptul la apărare.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului apreciază, în esență, că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, invocând în acest sens deciziile Curții Constituționale nr. 669/2012 și nr. 6/2013.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, cu următorul cuprins: "În anul 2011, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.“

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 41 privind munca și protecția socială a muncii, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, precum și dispozițiilor art. 1 privind protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ale Cartei sociale europene revizuite, ale Pactului internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, referitoare la dreptul la un salariu echitabil și la o remunerare egală pentru o muncă de valoare egală.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 2 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, criticate din aceeași perspectivă, și anume aceea a unei discriminări referitoare la salariu între persoanele aflate în aceeași situație juridică, prin Decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 15 februarie 2013, și prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012.

Curtea a reținut că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. Curtea a arătat că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de avansare și metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.

Prin Decizia nr. 6/2013, Curtea a mai constatat că principiul egalității în drepturi impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Or, în cazul de față, ne aflăm în prezența unor situații juridice diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă, cărora li se aplică două acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Astfel, nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituție, cu referire la prevederile art. 23 pct. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, considerentele și soluțiile deciziilor mai sus amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Referitor la susținerea potrivit căreia discriminările salariale rezultate din interpretarea și aplicarea dispozițiilor de lege criticate aduc atingere dreptului de proprietate privată, garantat de Constituție, de Declarația Universală a Drepturilor Omului și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Convenția nu garantează dreptul de a încasa un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007, paragraful 94).

În final, Curtea reține că art. 24 din Constituție privind dreptul la apărare nu are legătură cu cauza de față.