Decizia CCR nr. 466 din 14.11.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 - reforma în...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, excepție ridicată de Irena Silberstein în Dosarul nr. 7.996/2/2012 al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 433D/2013.

La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepției de neconstituționalitate, avocatul Corina Ruxandra Popescu, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsește partea statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

Astfel, cu privire la admisibilitatea excepției invocate, solicită schimbarea jurisprudenței recente a instanței de contencios constituțional, stabilită prin deciziile nr. 202/2013 și 212/2013, arătând că, fiind vorba despre un text de lege supus unei interpretări printr-un recurs în interesul legii, obligatorie conform dispozițiilor legale, acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate decât în forma în care se găsește, urmare a interpretării respective. Totodată, apreciază că este firesc ca excepția de neconstituționalitate invocată să aducă critici aspectelor reținute prin decizia de interpretare, de vreme ce, în lipsa acestora, textul legal ar avea aceeași formă anterioară interpretării, iar excepția de neconstituționalitate nu și-ar găsi rostul. Prin urmare, arată că excepția este admisibilă, întrucât interpretarea textului de lege nu poate fi distinsă de textul în sine, împreună alcătuind un tot, deoarece, odată admis recursul în interesul legii, modul de interpretare statuat este obligatoriu, conform art. 329 alin. 3 teza finală din codul de procedură civilă din 1865.

Pe fondul excepției, susține că normele cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, un "bloc de convenționalitate“, cu consecința că acesta se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale și care beneficiază, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, de aplicare prioritară în cazul apariției de neconcordanțe între actele internaționale privind drepturile omului, la care România este parte, și legile interne.

În cuprinsul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că Legea nr. 247/2005 este o lege specială față de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv s-a adoptat o lege specială, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială, astfel încât acțiunile directe împotriva statului român nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant. Se mai arată că, spre deosebire de o altă decizie pronunțată de aceeași instanță în soluționarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării, și anume Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în Decizia nr. 27/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție nu a mai preluat și principiul priorității Convenției față de legea specială.

Or, în opinia reprezentantului autoarei excepției de neconstituționalitate, cele două "corpuri normative“, respectiv Legea nr. 247/2005 și Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, alcătuiesc un "bloc de legalitate“ inferior "blocului de convenționalitate“ compus din Convenția și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Față de existența celor două planuri, în măsura în care Legea nr. 247/2005, chiar interpretată în lumina deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu conține dispoziții mai favorabile și contravine Convenției, interpretată în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă evident că aplicarea corpului legal în dauna "blocului de convenționalitate“ constituie o încălcare a dispozițiilor art. 20 din Constituție.

În susținerea celor mai sus menționate, depune concluzii scrise la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, invocă atât jurisprudența în materie a Curții Constituționale, concretizată prin deciziile nr. 202/2013 și nr. 212/2013, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume Hotărârea din 6 aprilie 2006 pronunțată în Cauza Lindner și Hammermayer împotriva Statului român, Hotărârea din 8 iunie 2010 pronunțată în Cauza Maties împotriva României, precum și Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele: Prin Decizia civilă nr. 257 din 13 februarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 7.996/2/2012, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII intitulat"Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Irena Silberstein într-o cauză având ca obiect "pretenții“.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține că, așa cum sunt interpretate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, potrivit căreia persoanele îndreptățite trebuie să urmeze calea prevăzută de Legea nr. 247/2005, și având în vedere cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 contravin dispozițiilor art. 11,art. 20 și art. 44 din Constituție, precum și dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, exprimându-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, apreciază că aceasta este nefondată.

Astfel, instanța arată că prevederile legale criticate nu încalcă niciun drept constituțional invocat de autoarea excepției, ci doar prevede procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor datorate acesteia, procedură ce poate fi ulterior contestată de persoana îndreptățită în fața instanței de contencios administrativ. Posibilitatea statului de a stabili pe cale legislativă o anumită procedură de despăgubire a persoanelor îndreptățite este recunoscută și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În susținerea acestui punct de vedere invocă Decizia nr. 5 din 8 ianuarie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin care Curtea Constituțională a statuat că este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută, astfel încât prevederile de lege criticate sunt în deplin acord cu dispozițiile constituționale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege.

De asemenea, apreciază că invocarea dispozițiilor art. 44 din Constituție și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este neîntemeiată, dat fiind faptul că reglementarea legală criticată este în concordanță cu dreptul oricărei persoane la respectarea bunurilor sale, iar suspendarea exercițiului dreptului de dispoziție asupra titlului de despăgubire este firească, atâta timp cât se află în derulare soluționarea unei contestații formulate împotriva unei decizii emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Avocatul Poporului apreciază că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate a prevederilor titlului VII al Legii nr. 247/2005 față de dispozițiile constituționale ale art. 11,art. 20 și art. 44 și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În acest sens, invocă jurisprudența în materie a Curții Constituționale, concretizată prin Decizia nr. 1.241 din 6 octombrie 2009.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost reținut prin dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.

Din examinarea motivelor de neconstituționalitate invocate de autoarea excepției se reține că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, contravin dispozițiilor art. 11,art. 20 și art. 44 din Constituție, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Având în vedere natura criticilor de neconstituționalitate formulate în susținerea excepției, precum și conținutul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Curtea constată că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile titlului VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012, decizie referitoare la recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la calitatea procesuală pasivă a statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Titlul VII intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 cuprinde următoarele capitole: cap. I - Dispoziții generale,art. 1-5, cap. II - Fondul "Proprietatea“,art. 6-12¹, cap. III - Măsuri instituționale,art. 13-14², cap. IV - Măsuri anticorupție,art. 15, cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor,art. 16-18, cap. V - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acțiunilor emise de Fondul "Proprietatea“,art. 18¹-18⁹, cap. VI - Căi de atac în justiție,art. 19 și 20, cap. VM - Răspunderi și sancțiuni,art. 20¹, și cap. VII - Dispoziții tranzitorii și finale,art. 21-33.

Prevederile art. 13, 14, 14¹, 14², art. 15 lit. a)-d) și f), art. 16, 17, 18, 18¹, 18², 18³, 18⁴, 18⁵, 18⁶, 18⁷, 18⁸, 18⁹ și art. 22 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, au fost abrogate prin art. 50 lit. c) din capitolul VI - Dispoziții tranzitorii și finale al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013.

În ceea ce privește abrogarea prevederilor cuprinse în reglementarea legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată, în jurisprudența sa, concretizată prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, nuanțând interpretarea sintagmei "în vigoare“ din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text care circumstanțiază controlul de constituționalitate numai la legile și ordonanțele în vigoare, Curtea Constituțională a reținut că acest control vizează "dispozițiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare“, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

O astfel de soluție a fost justificată prin faptul că, deși abrogată, "legea civilă poate ultraactiva în unele situații, potrivit principiului tempus regit actum“. Așa fiind, Curtea este competentă și urmează a se pronunța asupra prevederilor de lege cu care a fost sesizată.

Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că reglementarea legală criticată contravine dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 11 - Dreptul internațional și dreptul intern,art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 44 - Dreptul de proprietate privată. De asemenea, apreciază că prevederile titlului VII al Legii nr. 247/2005 aduc atingere și dispozițiilor art. 1 intitulat Protecția proprietății cuprins în Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

Din expunerea motivelor de neconstituționalitate invocate în susținerea excepției, Curtea observă că autoarea acesteia critică, în mod indirect, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, arătând că soluția jurisprudențială obligatorie pentru instanțele de judecată, pronunțată cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, în temeiul căreia dispozițiile legii speciale, și anume titlul VII din Legea nr. 247/2005, se aplică prioritar față de legea generală, respectiv art. 480 și următoarele din Codul civil din 1864 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, contravine art. 20 alin. (2) din Constituție, care consacră prioritatea reglementărilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Curtea reține că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că acțiunile prin care se solicită acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român și întemeiate pe dispozițiile dreptului comun în materia acțiunii în revendicare, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din aceeași convenție, trebuie respinse ca inadmisibile.

În acest context, din prisma criticilor formulate de autoarea excepției de neconstituționalitate, Curtea apreciază că obiectul excepției îl reprezintă o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul pronunțării unui recurs în interesul legii.

Așa fiind, în cauză se impune a fi analizată în primul rând competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra unei astfel de excepții de neconstituționalitate.

Din această perspectivă, jurisprudența Curții Constituționale, concretizată prin Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013, este unitară, cu două abordări distincte:

1. Curtea Constituțională, constatând că este competentă să se pronunțe asupra constituționalității interpretării date unei norme juridice printr-un recurs în interesul legii, a statuat că poate verifica constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii, tocmai pentru a nu permite ca un text legal să fie susceptibil de aplicare în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.

Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție ca act jurisdicțional, dar se poate pronunța asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanțe de judecată. Reprezentativă în acest sens este Decizia Curții Constituționale nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.

2. Pe cale de consecință, atunci când obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă însăși decizia instanței supreme, iar nu o anumită interpretare dată unei norme juridice prin intermediul deciziei pronunțate cu prilejul soluționării recursului în interesul legii, excepția de neconstituționalitate astfel formulată este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă unui control de constituționalitate.

În acest sens este Decizia Curții Constituționale nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secțiilor Unite ale Curții Supreme de Justiție, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003.

Analizând prezenta excepție de neconstituționalitate din perspectiva propriei sale jurisprudențe în materie, și pentru a determina dacă Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 27 din 14 noiembrie 2011 poate fi supusă controlului de constituționalitate, Curtea reține că recursul în interesul legii este o instituție juridică ce contribuie la asigurarea respectării principiului securității juridice și a preeminenței dreptului, în vederea înfăptuirii unei justiții unice, imparțiale și egalitare, în acord cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție.

În acest sens, în scopul asigurării unei jurisprudențe unitare, rolul instanței supreme în cadrul sistemului judiciar național este unul esențial, acesta fiind subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Beian împotriva României (nr. 1), paragraful 37, prin care s-a statuat că, deși divergențele de jurisprudența constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială, cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este să regleze aceste contradicții de jurisprudența.

Reglementat prin art. 329 și următoarele din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 514 și următoarele din noul Cod de procedură civilă, recursul în interesul legii este acel mijloc procesual prin care se urmărește realizarea unei jurisprudențe unitare atunci când se constată că, prin hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv definitive - în sistemul noului Cod de procedură civilă, s-au dat dezlegări diferite aceleiași chestiuni/probleme de drept. Cu alte cuvinte, scopul recursului în interesul legii este acela de a înlătura o practică neunitară a instanțelor judecătorești, prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei decizii prin care dezlegarea dată chestiunilor/problemelor de drept judecate devine obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cu privire la activitatea de interpretare a legii, realizată de către Înalta Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, în literatura de specialitate s-a arătat că, în acest caz, instanța supremă desfășoară o activitate care este parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului, iar în ceea ce privește sensul interpretării cazuale, realizate de instanțele de judecată sau de autoritățile administrative în procesul aplicării dreptului, s-a arătat că, în cadrul acesteia, organul de interpretare este ținut să clarifice cu toată precizia sensul normei juridice și să stabilească compatibilitatea acesteia în raport cu o anumită situație de fapt.

Raportând aceste aspecte de teorie a dreptului la examinarea prezentei excepții de neconstituționalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanțele judecătorești, interpretare care, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituționalitate.

Prin decizia în cauză, pronunțată cu prilejul soluționării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar față de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant.

Potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea este garantul supremației Constituției, iar în acord cu jurisprudența sa, în vederea exercitării acestei atribuții, instanța de contencios constituțional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituției.

Or, Curtea reține că Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a realizat o interpretare a conținutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, în temeiul art. 146 din Legea fundamentală, Curtea nu are competența să se pronunțe asupra constituționalității unei hotărâri judecătorești, excepția de neconstituționalitate astfel formulată urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.