Decizia CCR nr. 175 din 26.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 24 alin. 1 din OUG nr. 93/2012 - înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ASF

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, excepție ridicată de Cristian Vasile Toma în Dosarul nr. 4.613/2/2013 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 776D/2013.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 20 martie 2014, în prezența reprezentantului Ministerului Public și a reprezentantului autorului excepției de neconstituționalitate și au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat pronunțarea pentru data de 25 martie 2014. La această dată Curtea a constatat imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, și, având în vedere art. 57 din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 26 martie 2014, dată la care a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 4.613/2/2013, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, excepție ridicată de Cristian Vasile Toma într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de obligare a Guvernului României la acordarea unor despăgubiri aferente perioadei rămase neexercitate din mandatul său în Consiliul Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține, în esență, că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 a fost adoptată cu încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituție, în condițiile în care emitentul nu a indicat situația extraordinară care a stat la baza emiterii actului normativ și nu a motivat corespunzător urgența. Argumentele prezentate în nota de fundamentare care a însoțit proiectul ordonanței de urgență nu reflectă existența unei situații extraordinare la data emiterii acesteia, astfel încât să nu fie posibilă adoptarea actului normativ în procedura obișnuită de legiferare.

În continuare autorul excepției susține că prevederile legale criticate încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii, întrucât permite un tratament inegal și discriminatoriu între personalul Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private și membrii Consiliului acesteia, situația acestora fiind comparabilă, în sensul că ambele categorii de persoane își exercitau activitatea în cadrul aceleiași autorități, atribuțiile acestora fiind reglementate prin aceleași acte juridice, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private și regulamentele de organizare și funcționare ale acesteia.

Mai susține că prevederea legală criticată determină un prejudiciu în patrimoniul său prin pierderea venitului la care acesta era îndreptățit până la expirarea mandatului, ca urmare a desființării autorității la care acesta era exercitat. Astfel, se afectează chiar existența dreptului de proprietate. Or o limitare/restrângere a dreptului de proprietate nu poate fi admisă decât în contextul respectării art. 53 din Constituție.

În ce privește protecția dreptului de proprietate, invocă atât Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la art. 115 alin. (4) din Constituție, Guvernul arată că situația extraordinară a fost motivată în preambulul ordonanței de urgență.

Mai departe, referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea principiului egalității consacrat de art. 16 din Constituție, Guvernul susține că discriminarea are ca situație premisă faptul că persoanele supuse discriminării se află în aceeași situație și, cu toate acestea, legea instituie regimuri juridice diferite. În acest sens invocă jurisprudența Curții în materie, respectiv Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, nr. 168 din 10 decembrie 1998, nr. 78 din 25 februarie 2003, nr. 423 din 10 mai 2007, nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, nr. 1.092 din 18 decembrie 2012 și nr. 397 din 1 octombrie 2013. Mai arată că în același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 23 iulie 1968 pronunțată în Cauza "Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei.

Din dispozițiile art. 3-12 și art. 30 și art. 31 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2005 rezultă cu claritate că statutul juridic al membrilor Consiliului diferă în mod substanțial de statutul juridic al personalului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, dat fiind faptul că modalitatea de numire în funcție diferă - membrii Consiliului sunt numiți de către Parlament, în timp ce personalul este angajat cu contract de muncă, pe baza unor condiții comune, distincte de cele aplicabile membrilor Consiliului, conform art. 12 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2005. Astfel, există diferențe concrete și importante între cele două categorii de persoane, ceea ce este de natură să justifice și diferența de tratament promovată în cadrul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012.

În continuare, Guvernul, referindu-se la criticile de neconstituționalitate raportate la celelalte dispoziții constituționale, arată că o creanță salarială devine exigibilă lunar, ulterior prestării muncii, salariatul neavând decât o vocație cu privire la salariul respectiv până la momentul la care intervine exigibilitatea. Prin urmare, până la data la care creanța salarială devine certă, lichidă și exigibilă, salariatul nu are decât vocația de a-i fi salarizată munca și, în orice caz, salariul nu poate fi considerat datorat în absența prestării muncii. În aceste condiții, arată Guvernul, creanțele avute în vedere de către autorul excepției nu pot fi considerate un "bun“ în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. În ceea ce privește susținerea încălcării art. 115 alin. (4) din Constituție, arată că luarea măsurilor în regim de urgență prin ordonanța de urgență este justificată în preambulul acesteia.

În continuare arată că nu se poate vorbi despre încălcarea dreptului de a primi anumite foloase bănești în condițiile în care autoritatea de la care se primeau a fost desființată, iar mandatul autorului excepției a fost revocat.

Nici principiul egalității în drepturi nu este încălcat, deoarece diferența dintre categoriile de persoane la care face referire autorul este rezonabilă și justificată de situația obiectiv deosebită în care se află membrii Comisiei față de personalul din cadrul autorității administrative desființate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 21 decembrie 2012, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 113/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 234 din 23 aprilie 2013. Termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 a fost prorogat până la 30 aprilie 2013 prin art. VIII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/2013 pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale și prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 8 martie 2013.

Din motivarea excepției rezultă că autorul acesteia critică în special ultima teză a alin. (1) al art. 24 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 referitoare la încetarea de drept a mandatului membrilor/membrilor conducerii autorităților desființate. Astfel, textul de lege criticat are următoarea redactare: "A S.F. își exercită prerogativele prevăzute la art. 2 alin. (1) începând cu data încheierii protocolului de predare-preluare prevăzut la art. 22 alin. (1), dar nu mai târziu de 30 aprilie 2013. La aceeași dată, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private se desființează și mandatele membrilor acestor autorități, respectiv ale membrilor conducerii acestora încetează de drept.“

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 44 alin. (1) și (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art. 115 alin. (4) privind adoptarea ordonanțelor de urgență, art. 136 alin. (5) privind caracterul inviolabil al proprietății private, prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 privind protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și prevederilor art. 17 privind dreptul de proprietate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

De asemenea, este menționată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 15 iunie 2012, pronunțată în Cauza Mureșeanu împotriva României, sau Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei.

Mai este invocată și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la supremația dreptului european, respectiv Hotărârea din 15 iulie 1964, pronunțată în Cauza C 6/64, Flaminio Costa împotriva E.N.E.L., Hotărârea din 17 decembrie 1970, pronunțată în Cauza C-11/70 Internationale Handelsgesellschaft mbH împotriva Einfuhr- und Vorratsstelle fur Getreide und Futtermittel, și Hotărârea din 9 martie 1978, pronunțată în Cauza C-106/77 Administration des finances de l’État împotriva Société anonyme Simmenthal.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională constată următoarele:

I. 1. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate extrinsecă formulate prin raportare la prevederile constituționale ale art. 115 alin. (4), Curtea reține că referitor la exigențele constituționale privind existența unei situații extraordinare, care să justifice urgența adoptării unei ordonanțe de urgență, în jurisprudența sa în materie, concretizată prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, și Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, a statuat că Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență în următoare condiții, întrunite în mod cumulativ:

- existența unei situații extraordinare;

- reglementarea acesteia să nu poată fi amânată;

- urgența să fie motivată în cuprinsul ordonanței. Situațiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun și au un caracter obiectiv, în sensul că existența lor nu depinde de voința Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998).

2. Raportând aceste criterii de analiză la prezenta cauză, Curtea reține că, în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012, această intervenție legislativă este justificată de Guvern prin faptul că au fost constatate "disfuncționalități în activitatea desfășurată în sectorul pieței de capital și cel al asigurărilor“, care, datorită "tensiunilor generate de criza economică“, sunt de natură să "submineze, prin contaminare, încrederea populației“ în sistemul financiar.

Guvernul consideră necesară adoptarea de urgență a unor măsuri de ordin legislativ care să asigure "eficientizarea activității de supraveghere sectorială“.

În subsidiar, din analiza Notei de fundamentare care a însoțit proiectul ordonanței de urgență criticate reiese că au fost avute în vedere, de asemenea, și "experiența recentă a unor state membre, precum și recomandările europene în domeniu“. Se arată că "modelul dominant în Uniunea Europeană este cel al autorității unice a sectorului financiar“.

3. Curtea reține faptul că, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012, Autoritatea de Supraveghere Financiară se înființează ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independentă, autofinanțată.

Potrivit art. 117 alin. (2) din Constituție, autoritățile administrative autonome se pot înființa prin lege organică. Însă și prin ordonanță de urgență se poate reglementa în materii care fac obiectul legilor organice, întrucât chiar art. 115 alin. (5) teza finală din Legea fundamentală prevede că ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la art. 76 alin. (1), respectiv cu votul majorității membrilor fiecărei Camere.

4. Astfel, având în vedere cele expuse mai sus, din analiza preambulului Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 și a Notei de fundamentare, Curtea poate deduce elementele de fapt/obiective ale situației extraordinare. Situația indicată este rezultatul existenței unor disfuncționalități ale sistemului financiar, care, pe fondul tensiunilor generate de criza economică, ar conduce la pierderea încrederii populației în serviciile oferite de întregul sistem financiar. Chiar dacă disfuncționalitățile sistemului financiar, privite în mod singular, nu sunt de o atare gravitate încât să afecteze interesul public, coroborate însă cu tensiunile generate de criza economică pot conduce la lezarea interesului public; de altfel, în aprecierea acestor din urmă situații Guvernul dispune de o anumită marjă de apreciere.

Prin urmare, Curtea acceptă că elementele cuprinse în preambulul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 pot fi considerate ca justificând atât oportunitatea, rațiunea și utilitatea reglementării, cât și existența unei situații extraordinare.

II. În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate intrinsecă, Curtea urmează să le respingă, ca neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

1. Prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 a fost înființată Autoritatea de Supraveghere Financiară care își exercită atribuțiile prin preluarea și reorganizarea tuturor atribuțiilor și prerogativelor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) și Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.P.), autorități care se desființează.

În acest context legislativ, Curtea constată că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 nu a abrogat reglementările speciale anterioare, acestea păstrându-și apartenența la dreptul pozitiv. Actele normative anterioare care au reglementat organizarea și funcționarea celor trei autorități desființate nu sunt implicit abrogate, neexistând vreo dispoziție legală expresă în acest sens; mai mult, Curtea observă că, potrivit dispozițiilor art. 28 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012, aceasta se completează cu legislația care reglementează activitatea autorităților care se desființează, după caz, în măsura în care acestea nu vin în contradicție cu prevederile sale. De asemenea, sintagma "Autoritatea de Supraveghere Financiară“ va înlocui în cuprinsul actelor normative sintagmele "Comisia Națională a Valorilor Mobiliare“, "Comisia de Supraveghere a Asigurărilor“ și "Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private“.

2. Referitor la invocarea încălcării principiului egalității între personalul Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private și membrii Consiliului acesteia, în jurisprudența sa, Curtea a stabilit în mod constant că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, astfel că, dacă unor situații egale trebuie să le corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit, iar încălcarea principiului egalității și nediscriminării are loc atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.006 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 256 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2 aprilie 1998).

Astfel, Curtea constată că autorul excepției de neconstituționalitate a fost numit în calitate de membru al Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, pentru un mandat de 5 ani, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 25/2011 pentru numirea unor membri ai Consiliului Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 15 decembrie 2011. Prin urmare, acesta și-a desfășurat activitatea la autoritatea publică menționată în baza unui mandat acordat de Parlamentul României. Potrivit art. 30 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 15 iunie 2005, membrii Consiliului Comisiei beneficiau de o indemnizație pentru fiecare ședință la care erau prezenți. În ceea ce privește personalul Comisiei, Curtea constată că salarizarea acestuia, potrivit art. 31 din ordonanța de urgență menționată, se stabilește prin hotărâre a Consiliului Comisiei. Totodată, având în vedere prevederile art. 12 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2005, Curtea constată că personalul Comisiei este personal contractual, angajat potrivit Codului muncii și supus regulilor prevăzute de respectivul cod.

Prin urmare, Curtea reține că situația membrilor Consiliului Comisiei este diferită de cea a personalului acesteia. Mandatul de membru al Consiliului Comisiei a încetat la data apariției Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 prin care s-a desființat instituția reprezentată și care nu a prevăzut continuarea mandatului în cadrul autorității nou-înființate, iar dispozițiile art. 23 din ordonanța de urgență criticată, potrivit cărora Autoritatea de Supraveghere Financiară preia numărul de posturi și personalul autorităților desființate, nu sunt aplicabile persoanelor care au deținut un astfel de mandat. Curtea reține că nicio dispoziție constituțională nu împiedică legiuitorul să suprime durata unui mandat care nu este de rang constituțional, cum este în cazul de față, Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private nefiind o instituție fundamentală a statului, prin urmare mandatul membrilor săi fiind unul de rang legal.

Astfel, Curtea constată că nu au fost încălcate nici prevederile art. 16 din Constituție și nici ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât dispozițiile legale criticate nu instituie inegalități sau discriminări între cetățeni ori categorii de persoane, ci prevăd doar că măsura adoptată de legiuitor, aceea de încetare a duratei mandatului, se aplică în mod egal pentru toți cei care au deținut un astfel de mandat în cadrul uneia dintre cele trei autorități desființate.

3. Referitor la critica autorului excepției potrivit căreia prin art. 24 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2012 se afectează existența dreptului său de proprietate, prin pierderea venitului la care era îndreptățit până la expirarea mandatului acordat în cadrul autorității desființate, Curtea reține că dreptul la anumite foloase bănești în calitate de salariat a fost asimilat, în anumite condiții, unui drept de proprietate și analizat din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În această privință însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a distins între dreptul persoanei de a continua să primească, în viitor, un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată (în acest sens a se vedea Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011).

Astfel, prin Hotărârea din 19 aprilie 2007 pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu un anumit cuantum. Reluând aceste considerente în Hotărârea din 20 mai 2010, pronunțată în Cauza Lelas împotriva Croației, paragraful 58, Curtea a reținut că nu este consacrat prin Convenție dreptul persoanei de a continua să fie plătită cu un salariu într-un anumit cuantum; venitul care a fost câștigat reprezintă însă un "bun“ în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Însă nu se poate vorbi de încălcarea dreptului de proprietate în condițiile în care autoritatea de la care se primea indemnizația a fost desființată, iar mandatul autorului excepției de neconstituționalitate a încetat ca efect al legii, prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012.

Mai departe, în ceea ce privește susținerea autorului excepției potrivit căreia mandatul său de membru în Consiliul Comisiei putea înceta numai în ipotezele limitativ prevăzute de art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2005, între care nu se regăsește și o eventuală intervenție legislativă, Curtea reține că temeiul juridic al încetării mandatului este noul act normativ adoptat, urmare căruia s-au reorganizat atribuțiile și prerogativele Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private, care și-a încetat activitatea, aspecte nereglementate de art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2005, text legal care se aplică exclusiv în situația în care autoritatea respectivă este în ființă.

4. În consecință, în lipsa afectării vreunui drept fundamental, prevederile art. 53 din Constituție, invocate în susținerea excepției, nu sunt aplicabile în cauză.