Decizia CCR nr. 968 din 20.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945–22.12.1989

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție invocată de Constantin Stan în Dosarul nr. 47.415/3/2009 (257/2012) al Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.089D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând jurisprudența Curții Constituționale în această materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 26 aprilie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 47.415/3/2009 (257/2012), Curtea de Apei București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție invocată de Constantin Stan, într-o cauză având ca obiect constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare privind un imobil cu destinația de locuință, preluat în mod abuziv.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată, în esență, că limitarea dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute a contractelor de înstrăinare a unor imobile încheiate cu fraudarea legii sau având o cauză ilicită ori imorală încalcă prevederile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale. Se susține că, în acest mod, este golit de conținut principiul de drept restitutio in integrum, în condițiile în care fostul proprietar este în imposibilitate de a-și apăra dreptul de proprietate asupra unui imobil preluat în mod abuziv de către stat. În opinia autorului excepției, se creează o situație discriminatorie între foștii proprietari, în funcție de obiectul contractului de vânzare-cumpărare lovit de nulitate absolută, respectiv un imobil naționalizat sau orice alt bun. Astfel, prin împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil naționalizat, este încălcat și principiul constituțional al garantării și ocrotirii dreptului de proprietate, prevăzut de art. 44 din Constituție, realizându-se și o limitare a liberului acces la justiție, potrivit art. 21 din Legea fundamentală.

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, pentru considerentele statuate în mod constant în jurisprudența Curții Constituționale în această materie.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005.

Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.“

Termenul de un an a fost prelungit succesiv prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 13 august 2001, și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, textul de lege criticat contravine dispozițiilor art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiție și art. 44 - Dreptul de proprietate privată.

De asemenea, se invocă dispozițiile art. 1 - Protecția proprietății din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din aceeași Convenție.

Examinând excepția, Curtea constată că prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate, prin raportare la aceleași dispoziții din Legea fundamentală, invocate și în prezenta cauză, și cu o motivare asemănătoare, Curtea respingând în mod constant excepțiile de neconstituționalitate invocate.

Astfel, prin Deciziile nr. 296 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 12 august 2003, nr. 428 din 13 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 17 octombrie 2005, nr. 430 din 15 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 6 iunie 2008, sau nr. 200 din 10 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 30 martie 2011, Curtea a reținut că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.

Prin aceleași decizii, Curtea a reținut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Or, art. 45 din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.

De asemenea, Curtea a reținut că imprescriptibilitatea unor drepturi, consfințită, în anumite cazuri, cu titlu de principiu în legislația civilă, nu este consacrată ca atare de Constituție. Așa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor rațiuni majore, să deroge de la acest principiu, așa cum a procedat prin norma dedusă controlului, fără a îndreptăți calificarea reglementării respective ca fiind neconstituțională.

Analizând compatibilitatea soluției legislative criticate cu dispozițiile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la protecția proprietății, și art. 6 paragraful 1 din aceeași convenție, privind dreptul la un proces echitabil, raportate la art. 20 din Constituție, Curtea a reținut, în esență, că aceasta se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate. În acest sens s-a pronunțat Curtea prin Decizia nr. 564 din 16 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 27 ianuarie 2005, și Decizia nr. 91 din 4 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 20 aprilie 2004.

De asemenea, prin Decizia nr. 78 din 2 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 22 februarie 2006, referitor la susținerile autorului excepției potrivit cărora prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 creează o inegalitate între persoanele care revendică imobile ce cad sub incidența acestui act normativ special și persoanele care revendică alte categorii de imobile, ceea ce contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, Curtea a constatat că textul de lege criticat se aplică în mod egal tuturor persoanelor ce se încadrează în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, astfel încât nu este îndreptățită calificarea normei legale de referință ca fiind neconstituțională.

De altfel, în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că înțelesul art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, iar nu și identitatea de tratament juridic în aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. Ca atare, este justificată admisibilitatea unui statut juridic diferit față de anumite categorii de persoane, cum este situația persoanelor îndreptățite la restituirea imobilelor preluate în mod abuziv, ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, situație distinctă de cea a altor proprietari neposesori ce revendică categorii de imobile diferite.

Soluțiile adoptate, ca și considerentele pe care acestea s-au întemeiat, își mențin valabilitatea și în cauza de față, întrucât nu au apărut împrejurări noi care să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale în această materie.