Decizia CCR Nr. 586 din 21.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3, 4, 5 și 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Marian Ulei în Dosarul nr. 698/120/2014 al Tribunalului Dâmbovița - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 303 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 321 D/2014, nr. 361 D/2014, nr. 470 D/2014, nr. 471 D/2014, nr. 475 D/2014 și nr. 522 D/2014, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Petrică Ivan, Viorel Dan, Ștefan Geangu, Dan Sorin Rudeanu, Alexandru Mitreanu și Ilie Iulian Mănescu în dosarele nr. 516/232/2014, nr. 1.892/30/2014, nr. 309/113/2014, nr. 292/91/2014, nr. 737/100/2014 și nr. 976/333/2014 ale Judecătoriei Găești, Tribunalului Timiș - Secția penală, Curții de Apel Galați - Secția penală, Curții de Apel Cluj - Secția penală și de minori și Judecătoriei Vaslui.

4. La apelul nominal se constată lipsa autorilor excepțiilor, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 321 D/2014, nr. 361 D/2014, nr. 470 D/2014, nr. 471 D/2014, nr. 475 D/2014 și nr. 522 D/2014 la Dosarul nr. 303 D/2014. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea Dosarelor nr. 321 D/2014, nr. 361 D/2014, nr. 470 D/2014, nr. 471 D/2014, nr. 475 D/2014 și nr. 522 D/2014 la Dosarul nr. 303 D/2014, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Se arată că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu încalcă dispozițiile art. 15 din Constituție, autorii excepției solicitând, de fapt, aplicarea ultraactivă a dispozițiilor art. 15 din Codul penal din 1969. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 365 din 25 iunie 2014 și nr. 385 din 26 iunie 2014, arătându-se că acestea sunt incidente și în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin încheierile din 14 martie 2014, 28 februarie 2014, 7 mai 2014, 10 aprilie 2014 și 29 mai 2014 și prin Sentința penală nr. 304/LF din 11 aprilie 2014, pronunțate în dosarele nr. 698/120/2014, nr. 516/232/2014, nr. 309/113/2014, nr. 292/91/2014, nr. 737/100/2014, nr. 976/333/2014 și nr. 1.892/30/2014, Tribunalul Dâmbovița - Secția penală, Judecătoria Găești, Curtea de Apel Galați - Secția penală, Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori, Judecătoria Vaslui și Tribunalul Timiș - Secția penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Marian Ulei, Petrică Ivan, Ștefan Geangu, Dan Sorin Rudeanu, Mitreanu Alexandru, Ilie Iulian Mănescu și, respectiv, de Viorel Dan în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că înlăturarea aplicării facultative a legii penale mai favorabile, așa cum aceasta era reglementată la art. 15 din Codul penal din 1969, prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, contravine normelor constituționale și celor europene invocate. Se observă că art. 15 din Codul penal din 1969 reprezintă o normă penală mai favorabilă și se subliniază faptul că principiul aplicării legii penale sau contravenționale mai favorabile este reglementat în majoritatea constituțiilor statelor membre ale Uniunii Europene, încălcarea lui fiind de natură a contraveni dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Se susține că inaplicabilitatea prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969 creează discriminare între persoanele condamnate conform dispozițiilor Codului penal anterior și cele care au săvârșit aceleași infracțiuni, în aceeași perioadă de timp, dar care, din motive exterioare lor, ce țin de procedura soluționării cauzelor, au fost sau urmează să fie judecate și condamnate potrivit prevederilor Codului penal în vigoare, care, pentru majoritatea infracțiunilor, prevede pedepse mai mici și care, în cazul anumitor infracțiuni, în plus față de vechiul cod, lasă posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin împăcarea părților. Se arată că, practic, prin aplicarea textului criticat, se poate ajunge la situația în care în cazul a două persoane care au săvârșit aceeași infracțiune, în aceeași zi, înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal actual, sunt dispuse pedepse definitive mult diferite, ca urmare a duratei inegale a procedurii de judecată în cele două cauze, uneia fiindu-i aplicate prevederile Codului penal din 1969, iar cealaltă beneficiind de dispozițiile noului Cod penal, care sunt mai favorabile. Se susține că durata procedurii de judecată nu reprezintă un criteriu obiectiv, ci unul aleatoriu, exterior conduitei părților, care nu poate justifica un tratament juridic diferit. Se arată că principiul aplicării legii penale mai favorabile este o construcție teoretică ce poate fi eficientizată doar prin ultraactivitatea prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969. Se mai susține că imposibilitatea aplicării prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969 în cazul hotărârilor judecătorești rămase definitive înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal actual lipsește instanțele de judecată de posibilitatea de a aprecia cu privire la soluțiile dispuse în cauzele supuse judecății, cu încălcarea de către legiuitor a prerogativelor constituționale ale acestora. Se arată, de asemenea, că norma criticată este lipsită de previzibilitate, contravenind, în acest fel, principiului legalității pedepsei prevăzut la art. 7 din Convenție.

9. Se arată, totodată, că textul criticat contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, creând discriminare între persoanele condamnate definitiv la pedepse care depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, respectiv Codul penal în vigoare, și ale căror pedepse pot fi reduse până la acest maxim, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul în care aceste pedepse sunt în curs de executare, și persoanele condamnate definitiv la pedepse ce nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, pedepse ce nu au fost încă executate sau considerate executate, și al căror cuantum nu poate fi redus proporțional cu reducerea maximului special al pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită. Se susține că aceste diferențe nu au justificări obiective, constituind discriminări ce contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și art. 124 alin. (2), precum și prevederilor art. 14 din Convenție și celor ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Se face trimitere la argumentul a fortiori în aplicarea principiului legalității pedepsei.

10. Se susține că Legea fundamentală a oricărui stat de drept permite ultraactivitatea legii penale mai favorabile și că din simpla lectură a normelor constituționale de la art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) și art. 20 se poate deduce garantarea de către acestea a dreptului cetățenilor de a beneficia de o astfel de ultraactivitate. Se susține că inaplicabilitatea principiului aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul situațiilor tranzitorii și diferențele de tratament juridic în aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul proceselor în curs de desfășurare și, respectiv, în cel al hotărârilor judecătorești definitive, constituie limitări excesive, care nu au o justificare obiectivă, contravenind, totodată, prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

11. Tribunalul Dâmbovița - Secția penală, Judecătoria Găești, Tribunalul Timiș - Secția penală, Curtea de Apel Galați - Secția penală, Curtea de Apel Cluj - Secția penală și de minori și Judecătoria Vaslui opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 necontravenind dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției. Se arată că opțiunea legiuitorului în reglementarea Codului penal în vigoare a fost în sensul renunțării la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, restrângând astfel câmpul de aplicare al legii penale mai favorabile, în scopul garantării unei minime intervenții asupra condamnărilor și pedepselor aplicate definitiv, intervenție ce urmează a se realiza doar în situațiile în care înfrângerea autorității lucrului judecat este absolut necesară. Se arată că textul criticat nu contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât situația juridică a celor două categorii de persoane condamnate invocate de autorul excepției este una diferită, iar principiul nediscriminării impune aplicarea aceluiași regim juridic persoanelor aflate în situații juridice similare. Se subliniază faptul că dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat potrivit preambulului acestei convenții referitor la supremația dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor contractante, unul dintre aspectele pe care această trăsătură a dreptului european o implică fiind principiul securității raporturilor juridice, potrivit căruia soluțiile definitive pronunțate de către instanțe nu pot fi supuse rejudecării. Se mai arată că în cazul pedepselor aplicate definitiv nu se mai pune problema aplicării legii penale mai favorabile, singura lege penală aplicabilă fiind legea nouă, spre deosebire de situațiile tranzitorii în care vor fi avute în vedere criteriile legale pentru determinarea caracterului mai favorabil al uneia sau alteia dintre legile succesive intervenite de la data comiterii faptelor și până la judecarea lor definitivă. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011 și nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, precum și la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 28 octombrie 1999, 24 iulie 2003 și 7 iulie 2009, pronunțate în cauzele Brumărescu împotriva României, paragraful 61, Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52, și Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99. Se subliniază faptul că aplicarea ultraactivă a legii penale nu reprezintă un principiu constituțional și că principiul aplicării legii penale sau contravenționale mai favorabile este susceptibil de limitări, pe care legiuitorul le poate impune conform prerogativelor sale constituționale. Se mai arată că textul criticat nu încalcă nici dispozițiile art. 7 și 14 din Convenție.

12. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2), se arată că soluția legislativă criticată se justifică prin prisma necesității asigurării unui echilibru între principiile constituționale referitoare la separația puterilor în stat, legalitatea pedepsei și neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale și contravenționale mai favorabile. Astfel, principiul separației puterilor în stat presupune restrângerea minimă a intervenției legiuitorului asupra autorității de lucru judecat, restrângere ce poate fi justificată doar prin prisma aplicării altor principii constituționale, cum este cel al legalității pedepsei și al aplicării legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, în situația invocată de autorii excepției, legea nouă nu prevede o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii, astfel încât nu poate fi reținută o eventuală încălcare a prevederilor art. 7 din Convenție. Se susține că, de altfel, prevederile art. 6 din Codul penal reprezintă o directă aplicare a normei europene anterior referite, impunând reducerea pedepselor aplicate prin hotărâri definitive la maximul special prevăzut de legea nouă. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, se arată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor condamnate definitiv la pedepse ce nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunile săvârșite.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 3, 4, 5 și 6 din Legea nr. 187/2012. Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea reține însă că autorii critică, în realitate, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins: "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi."

17. Se susține că textul criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) cu privire la prezumția de nevinovăție, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 alin. (2) cu privire la înfăptuirea justiției, precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 7 din Convenție referitor la legalitatea incriminării, art. 14 din Convenție referitor la interzicerea discriminării și art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cu privire la nediscriminare.

18. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, și Deciziei nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) și ale art. 16 și nici prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

19. Curtea a observat că autorii excepției de neconstituționalitate critică încălcarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispozițiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât și dispozițiile art. 15 alin. 1 din Codul penal din 1969.

20. Curtea a reținut existența anumitor deosebiri între principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei și aplicarea aceluiași principiu în situația în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

21. Astfel, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014, dată pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, decizie pronunțată conform art. 475 din Codul de procedură penală).

22. De asemenea, Curtea a observat existența anumitor diferențe și în ceea ce privește aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a reținut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai ușoară, dar sancțiunea aplicată fie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie să nu depășească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unui cuantum al sancțiunii care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raționament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză.

23. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile și alte drepturi sau valori constituționale care pot contracara parțial sau complet acest drept, precum principiul securității raporturilor juridice și principiul autorității de lucru judecat. Astfel, legiuitorul având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate și valorile care justifică această încălcare a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

24. Având în vedere cele statuate în jurisprudența proprie, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

25. În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din perspectiva principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, Curtea a observat că instanța europeană a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenție garantează nu numai principiul neretroactivității legii penale mai severe, ci și principiul retroactivității legii penale mai favorabile. Acest principiu este încorporat în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferențe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracțiunii și legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Așa fiind, instanța de contencios constituțional a concluzionat în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanța europeană are în vedere situația în care ulterior comiterii unei infracțiuni, dar înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, o nouă lege prevede impunerea unei pedepse mai blânde, în acest caz autorul infracțiunii trebuind să beneficieze de legea penală mai favorabilă. Astfel, în vreme ce o lege dezincriminatoare ulterioară se aplică autorilor faptelor până la momentul executării complete a pedepselor, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândește autoritatea de lucru judecat.

26. Având în vedere cele reținute, Curtea a constatat că dispozițiile criticate nu contravin principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile prevăzut de art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

27. Referitor la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea observă că autorii excepției deduc neconstituționalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunțarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive.

28. Analizând o critică similară, prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, precitată, Curtea a apreciat că ambele categorii de persoane între care se realizează comparația sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situației acestora ca fiind identică. Curtea a constatat însă că diferența rezidă în aceea că, în cazul primei categorii, sancțiunile aplicate depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, situându-ne, astfel, în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât și de art. 6 din Codul penal, pe când în cazul celei de-a doua categorii, în care se găsesc și autorii excepției, sancțiunile aplicate acestora nu depășesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal.

29. Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situații juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancțiune aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalității.

30. În ceea ce privește pretinsa discriminare, invocată în cauza ce face obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situații identice, unele persoane fiind condamnate definitiv, altele nu, astfel că tratamentul juridic diferențiat este justificat și nu se poate vorbi despre existența unei discriminări.

31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

32. Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea constată că nu poate fi reținută nici încălcarea prin textul criticat a prevederilor constituționale ale art. 23 alin. (11) și art. 24 alin. (1) și art. 124 alin. (2). De asemenea, Curtea constată că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu contravin dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție referitor la dreptul la un proces echitabil și nici art. 14 din Convenție și art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care interzic discriminarea.

33. Întrucât prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu restrâng exercițiului drepturilor invocate de autorul excepției, nu poate fi reținută incidența în cauză a dispozițiilor art. 53 din Legea fundamentală.