Decizia CCR Nr. 587 din 21.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pt. punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 - Codul penal

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 din Codul penal și ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Marius Sabin Catrina în Dosarul nr. 2.535/256/2014 al Judecătoriei Medgidia - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 306 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 519 D/2014, nr. 525 D/2014 și nr. 528 D/2014, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din Codul penal și ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată din oficiu și, respectiv, de către Horia Vădrariu și Alexandru Mundrucz în dosarele nr. 483/93/2014, nr. 4.656/325/2014 și nr. 1.939/271/2014 ale Curții de Apel București - Secția a II-a penală, Tribunalului Timiș - Secția penală și Judecătoriei Oradea - Secția penală.

4. La apelul nominal răspunde, în Dosarul nr. 519 D/2014, partea Moldovan Tarzan, prezentă personal. Se constată lipsa celorlalte părți, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 519 D/2014, nr. 525 D/2014 și nr. 528 D/2014 la Dosarul nr. 306 D/2014. Atât partea prezentă, cât și reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 519 D/2014, nr. 525 D/2014 și nr. 528 D/2014 la Dosarul nr. 306 D/2014, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul părții prezente, care solicită aplicarea în dosarul său a legii penale mai favorabile.

7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Se arată că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu încalcă dispozițiile art. 15 și art. 16 din Constituție. Se observă că autorii excepției solicită, de fapt, aplicarea ultraactivă a dispozițiilor art. 15 din Codul penal din 1969 și că aceștia fac trimitere la categorii de persoane aflate în situații juridice diferite atunci când invocă încălcarea prin textele criticate a principiului egalității în drepturi.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

8. Prin încheierile din 31 martie 2014, 27 mai 2014 și 29 mai 2014, precum și prin Decizia penală nr. 153/Cont din 22 aprilie 2014, pronunțate în Dosarele nr. 2.535/256/2014, nr. 483/93/2014, nr. 1.939/271/2014 și nr. 4.656/325/2014, Judecătoria Medgidia - Secția penală, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, Judecătoria Oradea - Secția penală și Tribunalul Timiș - Secția penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal și ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Marius Sabin Catrina, din oficiu de către Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, de Alexandru Mundrucz și, respectiv, de Horia Vădrariu în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

9. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, creând discriminare între persoanele condamnate definitiv înaintea datei intrării în vigoare a Codului penal și ale căror pedepse depășesc maximul special al pedepsei prevăzute de acest cod pentru infracțiunile săvârșite, care beneficiază de aplicarea legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, și cele condamnate definitiv, în aceleași condiții, la pedepse mai mici decât maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracțiunile săvârșite, în privința cărora textele criticate exclud aplicarea legii penale mai favorabile. Se arată că, de vreme ce prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal prevăd aplicarea legii penale mai favorabile în cazul celei dintâi categorii de condamnați, iar dispozițiile art. 4 și 5 din Codul penal prevăd aplicarea legii penale de dezincriminare și aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzelor, reducerea pedepselor aplicate pentru cea de-a doua categorie de persoane condamnate, proporțional cu micșorarea maximului special al pedepsei, ar reprezenta o soluție justă, ce ar conferi principiului legalității pedepsei o aplicare deplină.

10. Se face trimitere la prevederile art. 15 din Codul penal din 1969, ce reglementau aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, și se arată că nepreluarea acestora în cuprinsul Codului penal în vigoare generează situații contradictorii. Se susține, în acest sens, că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 și ale art. 6 alin. (1) din Codul penal discriminează persoanele condamnate definitiv potrivit legii vechi, cărora le-au fost aplicate pedepse mai mici decât maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracțiunile săvârșite, care nu beneficiază de aplicarea legii penale mai favorabile, în raport cu persoanele care, săvârșind aceleași infracțiuni sub imperiul legii vechi, au tergiversat judecarea cauzelor până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru a beneficia de pedepse mai mici.

11. De asemenea, se arată că textele criticate contravin dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform cărora normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal, astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Se susține că prevederile art. 6 din Codul penal au în vedere doar ipoteza unității infracționale, nu și pe cea a pluralității de infracțiuni, și că acestea sunt neconstituționale în măsura în care permit aplicarea regulilor concursului de infracțiuni potrivit legii noi, într-o situație născută anterior intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Se arată că aceasta echivalează cu o aplicare retroactivă a unor prevederi legale mai puțin favorabile, în cazul unei pluralități de infracțiuni pentru care s-au pronunțat hotărâri definitive de condamnare înainte de data intrării în vigoare a legii noi. Se observă că, după prima etapă a aplicării dispozițiilor art. 6 din Codul penal pentru fiecare infracțiune din structura pluralității de infracțiuni, în care unele pedepse se reduc la maximul special prevăzut de legea nouă, trebuie realizată o contopire a pedepselor, ținând însă cont de principiul aplicării legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Se conchide că noua lege nu poate fi aplicată decât în măsura în care este mai favorabilă, iar Legea nr. 286/2009 nu este mai favorabilă sub aspectul modului de contopire a pedepselor aplicate pentru infracțiuni concurente. Se susține că, pentru motivele arătate, prevederile art. 6 din Codul penal contravin dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 536 din 28 aprilie 2011, nr. 854 din 23 iunie 2011 și nr. 265 din 6 mai 2014, precum și la hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 4 mai 2000 și 25 ianuarie 2007, pronunțate în cauzele Rotaru împotriva României și Sissanis împotriva României.

12. Judecătoria Medgidia - Secția penală și Tribunalul Timiș - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 și cele ale art. 6 alin. (1) din Codul penal necontravenind dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale, la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, arătându-se că o diferență de tratament reprezintă o discriminare numai atunci când unor situații analoage sau compatibile le corespunde un tratament juridic diferit, fără ca acesta să aibă o justificare obiectivă și rezonabilă, aspect ce semnifică lipsa unui scop legitim sau lipsa unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Se susține că diferența de tratament invocată de autorul excepției este justificată de scopul legitim al respectării autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești de condamnare prin care au fost dispuse pedepse ce nu depășesc maximul special prevăzut de Codul penal în vigoare. Se subliniază faptul că autoritatea de lucru judecat produce, pe lângă efectul pozitiv al posibilității punerii în executare a hotărârii rămase definitive, și un efect negativ, care face imposibilă rejudecarea cauzei având același obiect, aceleași părți și aceeași cauză. Se arată că autorii excepției solicită, în realitate, aplicarea ultraactivă a prevederilor art. 15 din Codul penal din 1969, și nu aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile. Se susține că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal și ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu contravin prevederilor art. 16 din Constituție, întrucât cele două categorii de persoane la care se face trimitere în critica de neconstituționalitate se află în situații juridice diferite, aspect ce justifică diferențele de tratament juridic invocate.

13. Judecătoria Oradea - Secția penală, în Dosarul nr. 528 D/2014, contrar dispozițiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată.

14. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

15. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2), se arată că soluția legislativă criticată se justifică prin prisma necesității asigurării unui echilibru între principiile constituționale referitoare la separația puterilor în stat, legalitatea pedepsei și neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale și contravenționale mai favorabile. Astfel, principiul separației puterilor în stat presupune restrângerea minimă a intervenției legiuitorului asupra autorității de lucru judecat, restrângere ce poate fi justificată doar prin prisma aplicării altor principii constituționale, cum este cel al legalității pedepsei și al aplicării legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, în situația invocată de autorii excepției, legea nouă nu prevede o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii, astfel încât nu poate fi reținută o eventuală încălcare a prevederilor art. 7 din Convenție. Se susține că, de altfel, prevederile art. 6 din Codul penal reprezintă o aplicare directă a normei europene anterior referite, impunând reducerea pedepselor aplicate prin hotărâri definitive la maximul special prevăzut de legea nouă. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, se arată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor condamnate definitiv la pedepse ce nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunile săvârșite.

16. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

17. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 6 din Codul penal și ale art. 4 din Legea nr. 187/2012. Din analiza excepției de neconstituționalitate Curtea reține însă că autorii critică, de fapt, prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal și ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins:

- Art. 6 alin. (1) din Codul penal: "(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim."

- Art. 4 din Legea nr. 187/2012: "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi."

19. Se susține că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 11 referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) referitor la accesul liber la justiție, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 alin. (2) cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi și al unor libertăți, art. 126 alin. (1) privind instanțele judecătorești, precum și prevederilor art. 6 paragraful 1 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil și la dreptul la un recurs efectiv.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, prin care a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, reținând că dispozițiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd că "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi".

21. Astfel, Curtea a observat că autorii excepției de neconstituționalitate critică încălcarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispozițiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât și dispozițiile art. 15 alin. (1) din Codul penal din 1969.

22. Curtea a constatat existența anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei și aplicarea aceluiași principiu în situația în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

23. Astfel, Curtea a statuat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, s-a reținut că legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014, dată pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, pronunțată conform art. 475 din Codul de procedură penală).

24. De asemenea, Curtea a observat existența anumitor diferențe și în ceea ce privește aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite.

25. Astfel, Curtea a reținut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai ușoară, dar sancțiunea aplicată fie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie să nu depășească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancțiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raționament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză.

26. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, și alte drepturi sau valori constituționale, precum principiul securității raporturilor juridice și autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parțial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate și valorile care justifică această încălcare a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

27. Luând în considerare cele statuate în jurisprudența proprie, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

28. Referitor la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea a observat că autorii excepției deduc neconstituționalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acelei legi, și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica dispozițiile în vigoare începând cu 1 februarie 2014.

29. În ceea ce privește principiul egalității, Curtea a reținut că, în mod constant, în jurisprudența sa a statuat că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

30. Curtea a constatat că, în cauza de față, persoanele nu se regăsesc în situații identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorii excepției, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

31. Analizând situația persoanelor condamnate definitiv și a celor în curs de judecată, Curtea a reținut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferența dintre situația persoanei condamnate pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 și persoanele care se află în curs de judecată.

32. Pentru argumentele expuse mai sus, Curtea a constatat că nu se pot reține nici criticile formulate cu privire la încălcarea prevederilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

33. Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 prin Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, și Decizia nr. 385 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 31 iulie 2014, prin care a reținut, în ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 15 din Constituție, că renunțarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile denotă un scop legitim, acela al respectării principiului autorității de lucru judecat și implicit cel al separației puterilor în stat. De altfel, s-a observat că principiul aplicării legii penale mai favorabile constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă, care este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale.

34. Curtea a constatat, de asemenea, că în practică, referitor la noile dispoziții din Codul penal, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, a statuat că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracțiuni, într-o primă etapă se verifică incidența dispozițiilor art. 6 din Codul penal cu privire la pedepsele individuale. În a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal. În cazul în care pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depășește maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.

35. Prin aceleași decizii, anterior referite, cu privire la principiul autorității de lucru judecat, s-a reținut că rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat. De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării. Așa cum s-a arătat mai sus, Constituția reglementează principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcție teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite și, prin ea însăși, constituie cadrul și măsura aplicabilității sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite.

36. Totodată, Curtea a reținut că principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională și în cea a Uniunii Europene, cât și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunțată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

37. În ceea ce privește Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin jurisprudența sa, a amintit importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale (Hotărârea din 29 iunie 2010, pronunțată în Cauza C-526/08-Comisia Europeană împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului, paragraful 26). Acest principiu este expresia principiului securității juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunțată în Cauza C-126/97- Eco Swiss China Time Ltd împotriva Benetton International NV., paragraful 46). Astfel, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca deciziile judecătorești devenite definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea din 3 septembrie 2009, pronunțată în Cauza C-2/08-Amministrazione dell’Economia e delle Finanze și Agenzia delle entrate împotriva Fallimento Olimpiclub Sri., paragraful 22).

38. Astfel, Curtea a constatat că, având în vedere importanța principiilor autorității de lucru judecat, al securității juridice și cel al separației puterilor în stat, legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

39. Referitor la încălcarea, prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012, a prevederilor constituționale ale art. 16, s-a reținut prin deciziile mai sus arătate că, în mod constant, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferență de tratament, făcută de stat între indivizi aflați în situații analoage, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.

40. Curtea a reținut că, deși persoanele la care se referă autorii excepției sunt condamnați, ceea ce ar determina clasificarea situației acestora ca fiind identică, nu trebuie ignorat faptul că sancțiunile aplicate unora depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, pe când sancțiunile aplicate autorilor excepției se încadrează în limitele de pedeapsă pe care noua reglementare le conține.

41. Analiza realizată din această dublă perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situații diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancțiune aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalității.

42. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.