Decizia CCR nr. 250 din 7.04.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Mihail Vlasov în Dosarul nr. 2.418/2/2014 al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.193 D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că niciuna dintre criticile autorului excepției nu poate fi reținută, întrucât dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală nu reglementează un drept fundamental, ci un drept procedural, la care părțile pot să acceadă sau nu, în condițiile stabilite de Codul de procedură penală. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la prevederile art. 320¹din Codul penal din 1969, respectiv la deciziile nr. 975 și nr. 988 din 22 noiembrie 2012, prin care instanța de contencios constituțional a arătat că procedura recunoașterii vinovăției, care a fost preluată într-o formă similară în cuprinsul actualului Cod de procedură penală, reprezintă o garanție a prezumției de nevinovăție, și nu o încălcare a acesteia, și că textele analizate nu limitează rolul judecătorului în soluționarea cauzelor, întrucât acesta are posibilitatea să analizeze întregul probatoriu, să tragă concluziile care se impun și să admită sau să respingă solicitarea de recunoaștere a vinovăției și de aplicare a procedurii simplificate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 13 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.418/2/2014, Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Mihail Vlasov într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăției inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută la art. 291 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 și art. 7 lit. d) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că sintagma "în totalitate“ din cuprinsul textului criticat restrânge într-un mod nepermis dreptul de a recurge la procedura simplificată, încălcând dispozițiile constituționale invocate. Se arată că scopul reglementării procedurii simplificate este acela de asigurare a celerității procesului penal, prin evitarea administrării unui probatoriu inutil, îndelungat și costisitor, scop ce justifică condiția recunoașterii faptelor prezentate în actul de sesizare a instanței, pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale. Este subliniată, în același timp, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de procedură simplificată sau de a reveni la procedura obișnuită atunci când cunoașterea adevărului o impune, dar și legătura dintre principiul afiării adevărului și procedura prevăzută la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Se arată că, logic și juridic, aceasta înseamnă că prin sintagma "faptele reținute în sarcina sa“ legiuitorul a înțeles să se refere la faptele rezultate din probele deja administrate, pe care inculpatul le acceptă, și că orice desprindere a tabloului faptic de probatoriul administrat ar însemna valorizarea peste probatoriu a opiniilor, presupunerilor și supozițiilor autorului actului de sesizare, ceea ce l-ar transforma pe acesta într-un dictator al întregului proces penal și ar goli de conținut principiul egalității părților și prezumția de nevinovăție. În acest sens, se arată că probele administrate în faza urmăririi penale pot conduce spre concluzii univoce, incontestabile, privind starea de fapt, sau pot avea o relevanță limitată, aprecierea lor fiind prerogativa judecătorului, care le poate reține sau înlătura. Se susține, prin urmare, că expresia "în totalitate“ din actuala redactare a textului criticat, precum și trimiterea la actul de sesizare a instanței făcută prin sintagma "reținute în sarcina sa“ limitează nepermis rolul judecătorului, transformând actul de justiție într-o simulare. Pe de altă parte, se arată că desprinderea recunoașterii de probatoriu și de concludenta acestuia determină inegalități de șanse între inculpați, de la un proces la altul, sau chiar în cadrul aceluiași proces, făcând ca recunoașterea să depindă de obiectivitatea și corectitudinea cu care autorul actului de sesizare a interpretat probatoriul administrat.

6. Referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, autorul excepției susține că sintagma criticată desființează egalitatea părților în fața justiției și a legii, subordonând-o manierei și măsurii în care actul de sesizare interpretează cu obiectivitate probele administrate și că aceasta situează procurorul mai presus de lege, dând efect juridic major, restrictiv de drepturi și libertăți, modului în care acesta interpretează - corect sau greșit - probele, transformându-l într-un interpret de necontestat al situației de fapt.

7. Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, se arată că egalitatea părților, de care depinde nemijlocit caracterul echitabil al procesului, este știrbită de obligația impusă inculpatului de a accepta fără rezerve interpretarea faptelor și a probelor, precum și a concluziei că faptele rezultă nu din probe (pe care are onestitatea să le recunoască), ci din redactarea rechizitoriului. Se subliniază, totodată, că perspectiva garantată de lege a reducerii limitelor pedepselor devine un element de constrângere a voinței libere a inculpatului, pus să accepte nu numai realitatea faptelor, așa cum rezultă indubitabil din probe, ci și interpretarea lor subiectivă și represivă de către procuror.

8. În susținerea încălcării, prin prevederile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, a normei constituționale de la art. 24 alin. (1), se arată că dreptul la apărare ar fi înlocuit cu dreptul la aliniere la gândirea, cunoștințele profesionale și conștiința procurorului și că monopolul acestuia asupra administrării probelor în faza de urmărire penală, extins - prin consimțământul inculpatului - și la faza de judecată, este transformat, într-un mod nedorit de legiuitor și inacceptabil constituțional, în desființarea practică a apărării inculpatului, care nu mai poate pune în discuție niciun aspect neclar, echivoc sau chiar contrar realității evidente.

9. Referitor la încălcarea, prin dispozițiile legale criticate, a prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituție, autorul arată că valorizarea nemăsurată a gândirii autorului rechizitoriului absoarbe practic prerogativa instanțelor de a discerne în aflarea adevărului și că libertatea judecătorului de a interpreta faptele reținute în rechizitoriu, de a stabili caracterul lor infracțional sau lipsa acestuia, precum și de a da dezlegările corecte este redusă la pecetluirea unei stări de fapt elaborate de un reprezentant al Ministerului Public.

10. Curtea de Apel București - Secția a II-a penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, arătând că textul criticat nu încalcă prezumția de nevinovăție a inculpatului și nici dreptul la apărare. Referitor la pretinsa încălcare a dreptului la apărare, instanța subliniază că procedura simplificată este una specială, care se aplică în urma solicitării inculpatului, în limitele și în condițiile impuse de lege. Se susține că apărarea inculpatului nu este înlăturată de recunoașterea de către acesta a totalității faptelor săvârșite, așa cum au fost reținute în actul de sesizare a instanței, pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, și că acest drept a fost exercitat de către inculpat în faza camerei preliminare, când el a putut contesta legalitatea obținerii probelor. Se arată, totodată, că discuțiile contradictorii, vizând aspectele neclare, echivoce sau contrare realității pot fi o modalitate concretă de exercitare a dreptului la apărare și țin de caracterul contradictoriu al ședinței de judecată, care presupune dreptul părților de a lua cunoștință de observațiile sau probele propuse de cealaltă parte și de a ie pune în discuție.

11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

12. Guvernul susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 975 și nr. 988 din 22 noiembrie 2012 și arătând că atât soluția, cât și considerentele acestora sunt aplicabile mutatis muiandis în prezenta cauză.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).“

16. Se susține că textele criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) cu privire la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare și art. 126 alin. (1) cu privire la instanțele judecătorești.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală reprezintă o preluare a dispozițiilor art. 320¹alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, conform cărora: "Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată“.

18. Dispozițiile art. 320¹alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate identice, prilejuri cu care Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate astfel invocate. În acest sens, cu titlu exemplificativ, Curtea reține Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, și Decizia nr. 988 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2013.

19. Prin Decizia nr. 975 din 22 noiembrie 2012, instanța de contencios constituțional a reținut că aplicarea procedurii simplificate este o derogare de la dreptul comun și presupune soluționarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în prima fază a procesului penal au fost dezlegate în totalitate aspectele legate de existența infracțiunii și de vinovăția inculpatului. Această procedură nu este însă un drept fundamental și inculpatul este liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanța de judecată, în condițiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, poate respinge cererea.

20. Curtea a constatat, totodată, că aspectele legate de identificarea faptei și vinovăția autorului așa cum au fost reglementate în textul criticat nu neagă celelalte judecăți referitoare la aplicarea pedepsei și la individualizarea ei, judecătorul putând dispune condamnarea inculpatului cu reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și cu reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Astfel, s-a arătat că, potrivit art. 72 din Codul penal din 1969, la stabilirea și la aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a aceluiași cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Or, așa cum rezultă din chiar alin. 1 și 2 al art. 320¹din Codul de procedură penală din 1969, inculpatul, din proprie voință, poate declara că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în rechizitoriu și poate solicita ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și, cu titlu de excepție, pe baza unor înscrisuri în circumstanțiere pe care le poate administra la acel termen. În consecință, această procedură, pe lângă beneficiul celerității, este de natură a oferi inculpaților și alte rațiuni pentru a depune toate diligentele necesare apărării ori pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de obținerea unor acte în circumstanțiere, de legitimă apărare, de scuza provocării ori altele asemenea. În măsura în care consideră că urmărirea penală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale, inculpatul este liber să nu uzeze de procedura simplificată.

21. Prin urmare, Curtea a constatat că nu putea fi primită susținerea referitoare la încălcarea prin textul criticat a principiului egalității în fața legii, a accesului liber la justiție și a dreptului la apărare și nici cea potrivit căreia art. 320¹din Codul de procedură penală din 1969 afectează actul de înfăptuire a justiției, prin aceea că nu au fost lămurite aspecte importante legate de depășirea legitimei apărări, discernământ diminuat sau o altă participație decât cea stabilită prin rechizitoriu, întrucât, pe de o parte, așa cum s-a arătat mai sus, instanța poate respinge cererea de aplicare a dispozițiilor art. 320¹din Codul de procedură penală din 1968 și, pe de altă parte, în situația în care face aplicarea procedurii simplificate, instanța poate uza de prevederile art. 334 din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la schimbarea încadrării juridice.

22. Așa fiind, Curtea a reținut că, ori de câte ori există dubii cu privire la vinovăția inculpatului ori la existența legitimei apărări, care prin ele însele pot constitui cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori care înlătură caracterul penal al faptei, tocmai în virtutea temeiului constituțional invocat, al art. 124 alin. (1), instanța este datoare să respingă cererea formulată, întrucât înfăptuirea justiției presupune aplicarea legii în acord cu dreptatea ca valoare supremă a statului de drept. Nici nu ar putea fi admisă o teză contrară, deoarece ar echivala cu admiterea posibilității condamnării unui inculpat nevinovat pentru o faptă pe care, din diferite rațiuni, acesta a înțeles să o recunoască odată cu cererea de aplicare a prevederilor art. 320¹din Codul de procedură penală din 1968. Prin urmare, așa cum rezultă din economia sistematică a prevederilor contestate, legiuitorul, în acord cu dispozițiile constituționale invocate, creează cadrul procesual adecvat unei justiții echitabile.

23. De asemenea, prin Decizia nr. 988 din 22 noiembrie 2012, Curtea a constatat că limitele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată au în vedere criterii obiective și rezonabile, întrucât, indiferent că ne aflăm în fața unei recunoașteri totale sau parțiale a vinovăției, ceea ce prevalează constă în existența unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției. De altfel, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției și de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și o garantare a aplicării prezumției de nevinovăție, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-și recunoaște vinovăția. Așa fiind, s-a concluzionat că judecătorul nu este obligat, în absența convingerii sincerității inculpatului ca autor al faptelor, să admită cererea formulată, chiar dacă acesta a recunoscut și fapte pe care este posibil ca ulterior să le nege.

24. Raportând jurisprudența Curții Constituționale anterior invocată la criticile formulate în prezenta cauză, Curtea constată că susținerea conform căreia textul criticat discriminează inculpatul în raport cu procurorul, întrucât îl obligă pe cel dintâi să recunoască întocmai faptele reținute prin rechizitoriu pentru a putea beneficia de efectele procedurii accelerate, nu poate fi reținută, întrucât soluționarea cauzelor penale, chiar și prin aplicarea dispozițiilor ce reglementează procedura în cazul recunoașterii învinuirii, au la bază principiul aflării adevărului, prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală. Potrivit acestuia, instanța de judecată este obligată să verifice faptele reținute în cuprinsul actului de sesizare în sarcina inculpatului și probele administrate în cursul urmăririi penale. De altfel, o interpretare contrară ar da posibilitatea condamnării unei persoane nevinovate, care, din rațiuni exterioare ideii de înfăptuire a justiției, a recunoscut fapte pe care nu le-a comis.

25. De asemenea, Curtea reține că textul criticat nu contravine prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, referitoare la dreptul la un proces echitabil, și nici celor ale art. 126 alin. (1) din Constituție, susținerea că vinovăția inculpatului este stabilită pe baza rechizitoriului și depinde de felul în care acesta este redactat, și nu pe baza probelor, fiind neîntemeiată. În realitate, conform art. 375 din Codul de procedură penală, dacă există dubii cu privire la vinovăția inculpatului, conform art. 375 alin. (3) din Codul de procedură penală, instanța poate respinge cererea acestuia de a fi judecat în condițiile prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală și poate proceda conform dispozițiilor art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală. Totodată, art. 377 din Codul de procedură penală referitor la cercetarea judecătorească în cazul recunoașterii învinuirii prevede, la alin. (4), că dacă instanța constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părților, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuție noua încadrare, iar, la alin. (5), că dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești, dispozițiile art. 374 alin. (5)-(10) din Codul de procedură penală aplicându-se în mod corespunzător. Toate aceste aspecte procesuale sunt garanții ale asigurării dreptului la un proces echitabil, invocat de autorul excepției, precum și ale respectării prezumției de nevinovăție, în procedura judecării cauzelor în cazul recunoașterii învinuirii, garanții care obligă instanța de judecată, ca în cazul aplicării acestei proceduri să asigure existența corespondenței faptelor reținute prin rechizitoriu cu cele săvârșite de inculpat, a vinovăției acestuia și a caracterului liber și sincer al solicitării formulate de către el conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, asigurând, în același timp, exercitarea de către instanța de judecată implicată în soluționarea cauzei a rolului său constituțional, prevăzut la art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală.

26. Pentru motivele anterior invocate, Curtea constată că textul criticat nu contravine prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituție, procedura de judecată în cazul recunoașterii învinuirii oferind toate garanțiile necesare exercitării de către inculpat a dreptului la apărare. În exercitarea acestui drept, conform normelor procedurale mai sus invocate, inculpatul poate opta între procedura obișnuită și cea prevăzută de lege în cazul recunoașterii învinuirii și poate propune probe cu înscrisuri, conform art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală. În acest sens, este de precizat că dreptul de a recurge la procedura accelerată de judecare a cauzelor penale și de a beneficia de efectele aplicării acesteia nu este un drept fundamental al inculpatului, ci o opțiune pe care o poate exercita în condițiile și limitele prevăzute la art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală. Dacă inculpatul apreciază că urmărirea penală a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor legale sau că faptele reținute în sarcina sa ori probele administrate în scopul demonstrării vinovăției sale nu corespund realității, acesta poate opta pentru judecarea cauzei conform procedurii penale obișnuite, în cadrul căreia poate pune în discuție aspectele neclare, echivoce sau neconforme cu realitatea din cuprinsul rechizitoriului, exercitându-și în mod efectiv dreptul la apărare. De asemenea, Curtea reține că dispozițiile art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală vizează faza de judecată, momentul aplicării lor fiind așadar ulterior procedurii camerei preliminare, în care inculpatul a putut invoca excepții referitoare la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.