Decizia CCR nr. 1.018 din 29.11.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 - condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepție ridicată de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în Dosarul nr. 17.836/3/2010 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 846D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că, la dosar, partea Florica Ichim a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens jurisprudența Curții în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 17.836/3/2010, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în recursul formulat împotriva sentinței prin care s-au acordat, în temeiul textului de lege criticat, despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate ca urmare a unei hotărâri de condamnare cu caracter politic.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține următoarele:

1. În materia despăgubirilor pentru daune materiale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există 3 reglementări paralele cu aceeași finalitate, respectiv repararea prejudiciului cauzat de preluarea abuzivă de către stat a imobilelor ca urmare a condamnărilor politice și a măsurilor administrative asimilate acestora, după cum urmează: art. 7 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, art. 1 din Legea nr. 10/2001 și textul de lege criticat, respectiv art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

2. Totodată, prin considerentele Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, apreciind că prin reglementările anterior menționate, adoptate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, statul crease deja cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire a imobilelor preluate abuziv.

3. Prin Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la restituire sau la despăgubiri nu este unul absolut, putând fi supus anumitor condiții sau limitări.

4. Textul de lege criticat creează premisele unei discriminări, deoarece se instituie, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situații similare, în sensul că destinatarii acestei legi sunt favorizați în raport cu persoanele îndreptățite care au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, sub aspectul regimului stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv care nu pot fi restituite în natură.

5. În final, autorul apreciază că prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 se aduce atingere normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 ce reglementează cu privire la interzicerea paralelismului legislativ, precum și a obligației ca norma juridică să fie redactată cu precizie și claritate. Consecința este aplicarea neunitară a textului de lege criticat de către instanțele de judecată, afectându-se astfel principiul dreptății ca valoare supremă a statului român.

Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în materia restituirilor au fost adoptate mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, prin toate aceste reglementări statul creând cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire sau la acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură. Din această perspectivă textul de lege criticat este în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă. Chiar dacă legiuitorul a adoptat mai multe acte normative privind retrocedarea bunurilor imobile confiscate sau naționalizate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aceste legi nu constituie însă reglementări paralele, întrucât nu deschid calea unei reparații multiple pentru același bun, chiar dispozițiile textului criticat înlăturând această posibilitate, condiționând acordarea de despăgubiri de nerestituirea bunurilor respective sau de neacordarea de despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Cu privire la încălcarea normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000 se arată că în cadrul controlului de constituționalitate se verifică conformitatea unei dispoziții legale cu Legea fundamentală, iar nu cu un alt act normativ adoptat de legiuitorul român. Chiar dacă s-ar aprecia admisibilă o astfel de verificare, textul de lege criticat nu vine în contradicție cu dispozițiile de tehnică legislativă cuprinse în art. 2 alin. (1), art. 14 și art. 16 din Legea nr. 24/2000, fiind redactat clar și explicit.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, de vreme ce acestea se referă la persoanele cărora li s-au aplicat măsurile prevăzute de lege și cărora nu le-au fost restituite bunurile sau nu au obținut despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001. Prevederile legale criticate fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii care se acordă persoanelor privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora. Or, Curtea Constituțională a reținut, prin Decizia nr. 376 din 22 martie 2011, că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările aduse prin art. XIII pct. 2 din Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul cuprins: "(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (_)

b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;“.

Autorul excepției arată că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 aduc atingere dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) referitor la caracterul statului român și alin. (5) privind respectarea supremației Constituției și a legilor, precum și ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi.

Examinând excepția, Curtea observă că textul de lege criticat a mai fost supus controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare. Prin Decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012, nepublicată la momentul pronunțării prezentei decizii, excepția a fost respinsă, reținându-se, în esență, următoarele:

1. Criticile de neconstituționalitate formulate de autor se bazează, în esență, pe argumentele ce au fundamentat soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

2. Contrar acestor susțineri, decizia Curții Constituționale la care s-a făcut referire nu se poate aplica, însă, ad similis, și prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, întrucât obiectul de reglementare al acestor dispoziții este distinct de cel reglementat la lit. a) teza întâi. Astfel, dispozițiile legale declarate neconstituționale stabileau "acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare“, în timp ce art. 5 alin. (1) lit. b) vizează "acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative“. Așadar, natura despăgubirilor reglementate de cele două texte este diferită, în sensul că lit. a) a alin. (1) al art. 5 reglementează acordarea despăgubirilor pentru prejudicii morale, în timp ce la lit. b) sunt prevăzute despăgubiri pentru prejudicii materiale. Această distincție este esențială sub aspectul regimului juridic specific și determină lipsa de incidență a considerentelor referitoare la încălcarea art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010.

3. În plus, cu acest prilej, Curtea observă că în jurisprudența sa, de exemplu, prin Decizia nr. 1.087 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 25 noiembrie 2008, Decizia nr. 521 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 25 iulie 2012, precum și Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 anterior menționată, a statuat că acordarea de indemnizații reparatorii ori despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării“ - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept.

Acest raționament nu se poate aplica în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile materiale rezultate în urma confiscării bunurilor prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, astfel cum procedează autorul excepției. În acest caz statul este obligat la repararea prejudiciului prin acordarea de despăgubiri, pentru garantarea dreptului de proprietate al persoanelor vizate de textul de lege criticat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 22 noiembrie 2010, a sugerat, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care statul român le-ar putea lua pentru a pune capăt situației structurale cum ar fi "plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă“ (paragraful 235), iar nu renunțarea la acordarea acestora, sens în care autorul excepției a formulat concluziile sale, în ansamblu.

4. Curtea mai observă că unul dintre argumentele admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a fost acela că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoarea supremă.

Aceste argumente, reiterate de autor în motivarea prezentei excepții, nu pot fi reținute, deoarece, potrivit textului de lege criticat, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative este condiționată de nerestituirea bunurilor respective sau de neobținerea despăgubirilor prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, sau ale Legii nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.

Mai mult, Curtea observă că prin dispozițiile art. 5 alin. (1¹) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, s-a prevăzut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor reglementate de textul de lege criticat, instanța judecătorească va lua în considerare și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 30 octombrie 2001, cu modificările și completările ulterioare.

Așa fiind, Curtea constată că argumentele autorului excepției referitoare la un pretins "paralelism legislativ“ între textul de lege criticat și prevederile art. 7 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 și art. 1 din Legea nr. 10/2001 nu pot fi primite.

5. Referitor la susținerea potrivit căreia textul de lege criticat creează premisele unei discriminări, deoarece instituie un tratament juridic diferit pentru persoane aflate în situații similare, Curtea observă că aceasta nu poate fi primită, deoarece atât Legea nr. 10/2001, cât și Legea nr. 221/2009 sunt acte normative cu caracter reparator, scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestora fiind similar, pe de-o parte, restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 221/2009.

6. Revenind la cele statuate prin Decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012, Curtea observă că textul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu distinge cu privire la natura bunurilor pentru care se vor acorda despăgubiri, însă interpretarea și aplicarea acestuia intră în competența judecătorului a quo. Totodată, pentru a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, subiectele prevăzute de art. 329 din codul de procedură civilă au posibilitatea de a promova un recurs în interesul legii, solicitând Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziei menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.