Decizia CCR nr. 187 din 31.03.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Ioan Ghere în Dosarul nr. 10.986/83/2011* al Curții de Apel Timișoara - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 663D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că părțile Romstyll - S.R.L. din Satu Mare și Sorin Alexandru Cristea au depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

4. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Arată astfel că, în situația în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, iar în cursul judecății se constată că este necesară schimbarea încadrării juridice a faptei într-o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, este firesc ca aceasta să aibă posibilitatea de a formula plângere prealabilă, deoarece nu îi este imputabilă dinamica procesului penal.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Încheierea din 11 iunie 2014. pronunțată în Dosarul nr. 10.986/83/2011*, Curtea de Apel Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de loan Ghere cu ocazia soluționării apelurilor declarate într-o cauză penală în care procurorul, prin motivele de apel, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de delapidare prevăzută de art. 145 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței în infracțiunea de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 144 alin. (2) din aceeași lege, faptă al cărei conținut constitutiv se regăsește, începând cu data de 1 februarie 2014, în dispozițiile art. 242 alin. (2) și (3) din noul Cod penal. Având în vedere că, potrivit art. 242 alin. (4) din Codul penal, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, condiție neprevăzută de art. 144 din Legea nr. 85/2006, instanța de apel a dispus, în temeiul art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, citarea părții civile, cu mențiunea de a-și exprima poziția dacă înțelege

să facă plângere prealabilă pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 242 din Codul penal.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și prevederile art. 6 paragraful 1 și paragraful 3 lit. a) și c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale - care consacră dreptul la un proces echitabil și dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa, precum și dreptul acuzatului de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a putea fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer - în măsura în care sunt interpretate în sensul că organul judiciar nu este obligat să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive specifice încadrării juridice care impune plângerea prealabilă, iar persoana vătămată este repusă în termenul de a exercita o cale de atac, deși nu a atacat hotărârea instanței inferioare, respectiv este repusă în termenul de formulare a plângerii prealabile și nu este obligată să indice în mod clar fapta penală cu toate înțelege să formuleze plângerea prealabilă. Astfel, consideră că, prin dispozițiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, persoana vătămată este "repusă în drepturi", cu toate că nu a promovat calea de atac a apelului, așa cum reiese din dreptul de a formula plângere prealabilă și din obligația instanței de a continua procesul. De asemenea, persoana vătămată este repusă și în termenul de formulare a plângerii prealabile. Este adevărat că organul judiciar este cel care decide asupra încadrării juridice a unei fapte penale, dar acest drept nu poate conduce la ocolirea termenului de formulare a plângerii prealabile. Este posibil ca o persoană vătămată să nu fi depus, din varii motive, plângere prealabilă în termenul prevăzut de lege, iar, ulterior, dându-și seama de pierderea dreptului de a depune o astfel de plângere, să facă o plângere penală în care să descrie fapta, dar să-i dea în mod voit o încadrare juridică greșită pentru care declanșarea acțiunii penale să se realizeze din oficiu. În această ipoteză, dacă procurorul își însușește respectiva încadrare, persoana vătămată poate cere, în faza cercetării judecătorești ori în căile de atac, schimbarea încadrării juridice, fără a fi afectată de depășirea termenului. Faptul că procurorul a dat în cursul urmăririi penale încadrări juridice greșite faptelor nu poate să exonereze persoana vătămată de obligația depunerii plângerii prealabile în termen. Acesta este un termen de decădere, a cărui depășire conduce la tardivitatea plângerii prealabile și, pe cale de consecință, la imposibilitatea începerii ori exercitării acțiunii penale. Or, nu este echitabil ca prin folosirea, "chiar frauduloasă", de către procuror sau persoanele interesate într-o cauză a dispozițiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, în faza judecății, să fie ocolită sancțiunea tardivității. Art. 16 din Codul de procedură penală sancționează lipsa plângerii prealabile, inclusiv depunerea ei tardivă, fără a face distincție între situația normală în care încadrarea juridică a faptei care necesită o plângere prealabilă este stabilită în mod corect fie de persoana vătămată, fie de procurorul/organul de cercetare penală, din momentul formulării/primirii plângerii prealabile/plângerii penale sau denunțului ori sesizării din oficiu, și, respectiv, situația în care fie procurorul, fie instanța de judecată schimbă încadrarea juridică a unei fapte, pentru care încadrarea inițială a fost greșită, într-una care necesită plângere prealabilă. Cu alte cuvinte, textul de lege criticat are în vedere o faptă penală pentru care este necesară plângerea penală, iar nu încadrarea juridică a acesteia, tot așa cum art. 317 din Codul de procedură penală din 1968 se referea la faptă, și nu la încadrarea ei juridică.

7. Autorul excepției consideră că plângerea prealabilă formulată de persoana vătămată în baza art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală ar trebui să conțină toate elementele cerute de art. 289 din Codul de procedură penală. Or, textul de lege criticat nu obligă nici instanța să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive specifice încadrării juridice care impune plângerea prealabilă și nici persoana vătămată să indice în plângerea prealabilă elementele respective. Mai arată că nu știe față de ce infracțiune să-și facă apărarea, întrucât rechizitoriul este extrem de confuz cu privire la faptele pentru care a fost trimis în judecată, iar persoana vătămată nu a descris nicio faptă în plângerea prealabilă formulată în fața instanței de apel.

8. Curtea de Apel Timișoara - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens, arată că textul de lege criticat este incident și în apel, potrivit art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală. Astfel, din moment ce un proces penal concret a fost cârmuit de principiul oficialității, parcurgând toate etapele procesului penal, până în fața instanței de apel, abandonarea acestui principiu - ca efect al constatării necesității schimbării încadrării juridice într-o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă - nu poate lăsa un vid, ci se impune a fi făcută doar prin înlocuirea acestuia cu principiul disponibilității. Aceasta presupune tocmai chemarea persoanei vătămate pentru a indica în ce măsură înțelege să formuleze plângere prealabilă. O soluție legislativă contrară ar pune persoana vătămată într-o situație discriminatorie în raport cu persoana care a știut de la început că trebuie să formuleze plângere prealabilă și ar încălca prevederile art. 21 din Constituție referitoare la accesul liber la justiție. În acest caz, nu operează o repunere în termenul de formulare a plângerii prealabile, întrucât, pe de o parte, persoana vătămată participă deja în procesul penal ca subiect procesual principal sau ca parte civilă, iar, pe de altă parte, problema termenului de formulare a plângerii prealabile apare doar de la momentul schimbării încadrării juridice, conform art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, până la acel moment procesul penal fiind guvernat de principiul oficialității, care nu presupune un termen. Această posibilitate prevăzută de lege, inclusiv în cursul judecății în apel, nu echivalează în sine cu o repunere în situația de a exercita o cale de atac pe care persoana vătămată nu a formulat-o, având în vedere că atât repunerea în termen, prevăzută de art. 411 din Codul de procedură penală, cât și efectul extensiv al apelului, prevăzut de art. 419 din Codul de procedură penală, sunt instituții procesuale distincte, cu efecte proprii. Face trimitere, totodată, la Decizia nr. 125 din 27 martie 2003, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 286 din Codul de procedură penală din 1968.

9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale. Arată că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate a art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală față de prevederile art. 21 din Constituție. Astfel, în art. 286 din vechiul Cod de procedură penală exista o reglementare similară, asupra căreia Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul constituționalității acesteia prin Decizia nr. 125 din 27 martie 2003. Cu acest prilej, instanța de contencios constituțional a reținut că dispozițiile legale criticate reglementează, în perfectă concordanță cu prevederile constituționale, procedura plângerii prealabile într-o situație specială, și anume atunci când, după pornirea procesului penal, pentru o faptă la care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, se constată că este necesară schimbarea calificării faptei într-o infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În această situație, procesul penal n-ar putea continua fără plângere prealabilă, fapt pentru care legea obligă organul judiciar să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să formuleze plângere. Dacă răspunsul este negativ, se pronunță încetarea urmăririi penale sau, dacă este cazul, încetarea procesului penal. Acest aspect este de natură să asigure accesul liber la justiție al persoanei vătămate prin săvârșirea faptei.

11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere plângere prealabilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, In caz contrar dispunând încetarea procesului penal."

14. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 6 paragraful 1 și paragraful 3 lit. a) și c) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, dreptul acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa și dreptul acuzatului de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a putea fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer.

15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată printr-o infracțiune își manifestă voința de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de care nu poate interveni aplicarea legii penale și, ca urmare, nu poate începe și nici continua procesul penal. Astfel, plângerea prealabilă are valențele unei duble manifestări de voință a persoanei vătămate, pe de o parte, ca încunoștințare a organelor judiciare, iar, pe de altă parte, ca expresie a voinței acesteia ca infracțiunea comisă să fie urmărită și judecată.

16. Curtea a reținut în jurisprudența sa, de exemplu prin deciziile nr. 161 din 21 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 23 octombrie 2000, și nr. 197 din 12 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 1 noiembrie 2000, că stabilirea atât a infracțiunilor în cazul cărora este necesară plângerea prealabilă, cât și a celor în care urmărirea penală se desfășoară din oficiu reprezintă o opțiune a legiuitorului. Totodată, prin Decizia nr. 19 din 18 ianuarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 26 martie 2001, Curtea a reținut că, prin punerea în mișcare a acțiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, legiuitorul a avut în vedere și posibilitatea ca inculpatul să fie iertat de persoana vătămată și, astfel, să înceteze procesul penal, posibilitate pe care inculpatul o poate avea numai în mod excepțional în cazul în care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

17. Și noul Cod de procedură penală - în art. 7 alin. (3) - prevede, ca și cel anterior, cu titlu de excepție de la principiul oficialității procesului penal, că punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Justificarea existenței acestei instituții are în vedere gradul redus de pericol social pe care îl prezintă anumite fapte, respectiv o serie de consecințe negative ale publicității pe care ar genera-o desfășurarea procesului penal privind repetarea suferințelor persoanei vătămate, ajungerea la cunoștința opiniei publice a unor chestiuni intime și delicate și compromiterea reputației și a intereselor victimei și ale familiei sale, cu atât mai mult cu cât, în unele cazuri, ar fi chiar imposibilă constatarea caracterului delictuos al infracțiunii, peste voința și fără concursul persoanei vătămate.

18. În aceste cazuri, oficialitatea este înlocuită cu aspecte proprii disponibilității, dar fără a se confunda cu cea specifică procesului civil. O diferență esențială este aceea că, spre deosebire de procesul civil, în care persoana interesată are dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată, în procesul penal persoana vătămată nu poate determina limitele acțiunii penale declanșate.

19. În cazul infracțiunilor cu privire la care legea penală impune existența plângerii prealabile, aceasta constituie o condiție esențială pentru aplicarea sancțiunilor penale, lipsa plângerii prealabile și retragerea ei fiind, potrivit art. 16 alin. (1) lit. e) și g) din Codul de procedură penală, cauze de împiedicare a punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale. Ca natură juridică, plângerea prealabilă are un caracter mixt, fiind atât o instituție de drept penal, cât și o instituție de drept procesual penal. Potrivit reglementării penale, plângerea prealabilă este o cauză de pedepsibilitate, iar, din punct de vedere procesual penal, reprezintă o condiție de procedibilitate, deoarece de existența ei depind declanșarea și desfășurarea procesului penal. Astfel, lipsa plângerii prealabile constituie o cauză de impunibilitate a faptei, iar, din punct de vedere formal, constituie un impediment pentru promovarea acțiunii penale și, în general, pentru procedibilitate.

20. Plângerea prealabilă este, din punct de vedere procesual, un act de sesizare a organului competent să o primească și o condiție indispensabilă începerii urmăririi penale, punerii în mișcare a acțiunii penale și desfășurării în continuare a procesului penal, însă ea nu reprezintă în sine un act de punere în mișcare a acțiunii penale. Titular al acțiunii penale, deci al dreptului de a o pune în mișcare, ca și de a dispune de ea, este, prin urmare, tot statul, prin organele judiciare, și nu persoana vătămată. Persoana vătămată care nu introduce sau care își retrage plângerea prealabilă nu dispune de acțiunea penală, ci face doar să fie îndeplinită condiția sub care statul renunță la acțiunea penală.

21. Codul de procedură penală prevede, cu titlu de noutate, în art. 386 alin. (2) că, în cazul în care, în faza de judecată, se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată și noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată - la fel cum procedează și organul de urmărire penală, potrivit art. 297 alin. (2) din același Cod, în faza urmăririi penale - cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere prealabilă. În situația în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Potrivit art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, textul de lege criticat este incident și în apel.

22. În ipoteza în care instanța constată că într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală și de judecată până la 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod penal, pentru o infracțiune pentru care, potrivit noilor dispoziții, este necesară plângerea prealabilă - în speță, gestiunea frauduloasă în variantele calificate prevăzute de art. 242 alin. (2) și (3) din Codul penal, alte exemple fiind violarea de domiciliu în formă calificată, prevăzută de art. 224 alin. (2) din Codul penal, și tulburarea de posesie, prevăzută de art. 256 din același Cod - instanța de fond sau de apel trebuie să cheme persoana vătămată și să o întrebe dacă înțelege să formuleze plângere prealabilă, dispunând încetarea procesului penal în cazul în care persoana vătămată renunță la formularea respectivei plângeri.

23. În situația în care persoana vătămată alege să facă plângere în condițiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu poate fi vorba de o repunere în termenul de formulare a plângerii prealabile, întrucât, pe de o parte, persoana vătămată participă în procesul penal ca subiect procesual principal sau ca parte civilă, iar, pe de altă parte, problema termenului de formulare a plângerii prealabile nu se mai poate pune la momentul schimbării încadrării juridice, având în vedere că procesul penal a fost guvernat până în momentul respectiv de principiul oficialității. Totodată, această posibilitate prevăzută de lege și în cursul judecății în apel nu echivalează nici cu o repunere în situația de a exercita o cale de atac pe care persoana vătămată nu a formulat-o, având în vedere că repunerea în termenul de declarare a apelului, prevăzută de art. 411 din Codul de procedură penală, este o instituție procesuală distinctă, cu efecte proprii.

24. Pentru motivele mai sus arătate, dispozițiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici drepturilor acuzatului de a fi informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa și de a se apăra el însuși sau de a fi asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a putea fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, drepturi prevăzute de art. 6 paragraful 3 lit. a) și c) din Convenție. Dispozițiile de lege criticate nu numai că nu încalcă prevederile constituționale și convenționale invocate, ci, dimpotrivă, reglementează în perfectă concordanță cu acestea procedura plângerii prealabile în situația specială în care, în cursul judecării unei fapte pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, se constată că este necesară schimbarea încadrării juridice date faptei într-o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Or, dacă nu s-ar da posibilitatea persoanei vătămate să facă plângere, chiar dacă au trecut mai mult de trei luni din ziua în care aceasta a aflat despre săvârșirea faptei, s-ar încălca accesul liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție.

25. Autorul excepției urmărește, în realitate, completarea dispozițiilor art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a prevedea, pe de o parte, că instanța trebuie să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive specifice încadrării juridice care impune plângerea prealabilă și, pe de altă parte, că persoana vătămată trebuie să indice în mod clar fapta penală cu toate elementele sale constitutive și persoana împotriva căreia înțelege să formuleze plângerea prealabilă. O asemenea solicitare nu intră, însă, în competența de soluționare a Curții Constituționale, care, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

26. De asemenea, eventualele greșeli de aplicare a legii invocate de autorul excepției nu pot constitui motive de neconstituționalitate a dispozițiilor de lege criticate și, prin urmare, nu intră sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de Curte, ci sunt de competența instanței judecătorești învestite cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.