Decizia CCR nr. 220 din 2.04.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, excepție ridicată de Sindicatul Hidroelectrica Hidrosind, în numele și pentru membra sa Georgeta Nedelea, în Dosarul nr. 31.691/3/2013(3.062/2014) al Curții de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 982D/2014.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, invocând Decizia Curții Constituționale nr. 64 din 24 februarie 2015, pune concluzii de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 și de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) teza a doua din același act normativ.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 25 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 31.691/3/2013(3.062/2014), Curtea de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Excepția a fost ridicată de Sindicatul Hidroelectrica Hidrosind, în numele și pentru membra sa Georgeta Nedelea, într-un dosar având ca obiect soluționarea apelului declarat împotriva unei sentințe civile prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva deciziei de concediere emise în cadrul procedurii insolvenței.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, deoarece s-a încălcat dreptul la protecție socială a muncii al salariaților, principiu consacrat de Constituție, sub aspectul faptului că nu s-a respectat dreptul de preaviz și nu a fost informat și consultat în legătură cu criteriile avute în vedere la concediere.

6. Arată că textul legal criticat înlătură, în cazul angajatorului aflat în insolvență, dreptul salariaților la consultare și informare atunci când au loc concedieri colective, drept recunoscut, în general, salariaților și reglementat expres în art. 69 și următoarele din Codul muncii, aducând o derogare și cu privire la termenul de preaviz ce trebuie respectat în această situație.

7. Consideră că prin Hotărârea din 3 martie 2011, pronunțată în Cauza C-235/10 David Claes și alții, în interpretarea Directivei 98/59/CE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat o interpretare directă dreptului fundamental al salariaților de a fi consultați și informați, inclusiv în procedura insolvenței (în cazul respectiv societatea se afla chiar în lichidare). În aceste condiții, în opinia autorului excepției, este evident că această hotărâre este generatoare de efecte juridice obligatorii pentru statele membre, în sensul recunoașterii acestor drepturi.

8. De asemenea, apreciază că prin modul neclar, imprecis și lipsit de previzibilitate în care textul este formulat nu se poate determina intenția reală a legiuitorului, dacă a dorit sau nu reglementarea unei derogări de la normele generale privind termenul de preaviz în caz de concediere colectivă, menționate în Codul muncii, termen de 20 de zile. Se are în vedere faptul că, la data adoptării Legii nr. 85/2006, în Codul muncii era reglementat un termen de 15 zile lucrătoare de preaviz în caz de concediere colectivă, termen modificat în anul 2011, fiind instituit un termen de 20 de zile lucrătoare de preaviz. Or, legea criticată face referire la un termen de 15 zile, care pare a fi o transpunere a termenului existent în forma anterioară a dispozițiilor în materie din Codul muncii și care era de 15 zile.

9. Mai arată că expresia folosită "doar preavizul de 15 zile“ este de natură a crea confuzie, în sensul dacă aceasta reprezintă o derogare în continuarea derogării din teza inițială sau, în contextul vechii reglementări a Codului muncii, doar o normă de întărire a normei generale. Neclaritatea și imprevizibilitatea normei art. 86 alin. (6) teza finală din Legea nr. 85/2006 rezultă și din faptul că aceasta este contrară reglementării instituite la alin. (5) al aceluiași articol, unde se impune obligația "respectării termenelor legale de preaviz“.

10. Astfel, apreciază că cel disponibilizat, precum și autoritățile competente chemate să aplice legea nu pot avea certitudinea reglementării termenului de preaviz în caz de concediere, întrucât în perioada 2011-2014 nu este clar și precis reglementat dacă legiuitorul a avut în vedere sau nu o derogare de la norma generală, aplicarea legii depinzând de o interpretare subiectivă.

11. Curtea de Apel București - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată.

12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare au fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

13. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Referitor la critica de neconstituționalitate formulată prin raportare la art. 41 alin. (2) din Constituție, arată că legiuitorul a condiționat valorificarea unor drepturi de exercitarea acestora în cadrul unei anumite proceduri, reprezintă tocmai o consacrare a normelor constituționale. Consideră că nici dreptul la un proces echitabil nu este încălcat, deoarece persoanele interesate se pot adresa justiției și se pot prevala de toate garanțiile acestui drept constituțional. Cât privește critica formulată prin raportare la art. I alin. (5) din Constituție, arată că autorul excepției este nemulțumit de necorelarea de către legiuitor a dispozițiilor criticate cu cele din Codul muncii referitoare la termenul de preaviz. Astfel, eventualele necorelări de ordin legislativ dintre dispozițiile Legii nr. 85/2003 și cele ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate și nici nu pot fi invocate drept argument în sprijinul susținerii neconstituționalității unor reglementări. Examinarea acestora intră în competența exclusivă a Parlamentului de a interveni pe calea unor modificări, completări sau abrogări pentru a asigura ordinea juridică necesară.

14. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

15. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

16. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, potrivit cărora, "Prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgență de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.“

17. Curtea reține că Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar și prevederile art. 343 din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "Procesele începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse legii aplicabile anterior acestei date“, Curtea urmează să analizeze prevederile art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu care a fost sesizată.

18. Autorul excepției susține că dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 41 alin. (2) privind dreptul la măsuri de protecție socială. Invocă și încălcarea art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 29 privind dreptul la informare și consultare în procedurile de concediere colectivă din Carta socială europeană, art. 27 privind dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pct. 17 și 18 privind informarea, consultarea și participarea lucrătorilor din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor și Directiva 98/59/C.E. a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, transpusă în art. 69 și următoarele din Codul muncii.

19. De asemenea, invocă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 3 martie 2011, pronunțată în Cauza C-235/10 - David Claes și alții împotriva Landsbanki Luxembourg SA, referitoare la dreptul fundamental al salariaților de a fi consultați și informați, inclusiv în procedura insolvenței. Totodată, cu privire la cerința de claritate și previzibilitate a normei legale, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66, jurisprudența reținută și de Curtea Constituțională, spre exemplu în Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare, iar prin Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, nepublicată în Monitorul Oficial al României până la data pronunțării prezentei decizii, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 sunt neconstituționale, iar, în ceea ce privește art. 86 alin. (6) teza a doua din Legea nr. 85/2006, Curtea a constatat că aceste prevederi sunt constituționale, în raport cu criticile formulate.

21. Astfel, referitor la prevederile art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006, prin decizia de admitere precitată, Curtea a reținut că o componentă esențială a dreptului la muncă o reprezintă protecția socială a muncii ce cuprinde, la rândul ei, aspectele prevăzute în art. 41 alin. (2) din Constituție, aceasta avându-și sorgintea în art. 1 alin. (3) din Constituție, care consacră principiul statului social. Cu privire la garanțiile drepturilor fundamentale la muncă și la protecția socială a muncii, Curtea a stabilit că acestea vizează reglementarea legală a raporturilor de muncă, asigurarea stabilității acestora, a drepturilor și obligațiilor angajatorilor și ale angajaților, ele având menirea, pe de o parte, să asigure desfășurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios și echitabil, apărarea deopotrivă a intereselor legitime, atât ale angajatorilor, cât și ale salariaților, și, pe de altă parte, să împiedice angajatorii să dispună, din propria inițiativă, încetarea raporturilor de muncă în mod abuziv, nelegal și nejustificat, și, corelativ, să asigure exercitarea dreptului de apărare al salariaților împotriva oricăror măsuri nelegale sau neîntemeiate.

22. În esență, Curtea a reținut că dreptul la informare și consultare al angajaților, pe de o parte, este reglementat în Carta socială europeană revizuită, iar, pe de altă parte, în art. 69-73 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, texte legale care transpun obligații internaționale asumate de statul român, astfel încât, atât prin prisma tezei întâi, cât și a tezei a doua a dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Constituție - teze care cuprind condiții alternative pentru calificarea unor măsuri de protecție socială a muncii ca fiind părți componente ale dreptului fundamental pe care acestea îl consacră -, dreptul la informare și consultare nu se plasează în coordonatele unei simple opțiuni legislative, ci, din contră, este inerent conținutului normativ al dreptului fundamental la măsuri de protecție socială a muncii. În acest context, Curtea a constatat că informarea și consultarea angajaților sunt elemente componente ale dreptului la măsuri de protecție socială a muncii cu valențe constituționale (a se vedea cu privire la această sintagmă și Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012), alăturându-se, pe cale interpretativă, celor expres menționate în cuprinsul art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituție.

23. În aceste condiții, Curtea a subliniat că dreptul la informarea și consultarea angajaților în ipoteza concedierilor colective vizează orice procedură de concediere colectivă, indiferent de particularitățile domeniului în care aceasta intervine, legiuitorul putând adecva modul de configurare a dreptului, fără a putea nega, însă, acest drept. Astfel, Curtea a remarcat că prin modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze procedura concedierilor colective în ipoteza unei societăți aflate în procedura insolvenței, acesta a negat dreptul la informarea și consultarea angajaților, ceea ce echivalează cu nesocotirea dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Constituție. În consecință, Curtea a constatat că prevederile art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 sunt neconstituționale, fiind contrare art. 41 alin. (2) din Constituție, astfel cum acesta este interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin prisma părții I pct. 21 și 29 din Carta socială europeană, revizuită.

24. Într-o atare situație, în prezenta cauză, devin incidente prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale“.

25. Prin urmare, reținând că acest caz de inadmisibilitate a intervenit după momentul sesizării Curții Constituționale de către instanța de judecată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă.

26. În procesul de aplicare și interpretare a legislației incidente în speța dedusă soluționării, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție, instanța de judecată urmează să respecte deciziile Curții Constituționale atât sub aspectul dispozitivului, cât și al considerentelor pe care acesta se sprijină. Prin urmare, chiar dacă, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca devenită inadmisibilă, Curtea reține că, potrivit jurisprudenței sale, în temeiul deciziei de admitere mai sus menționate, prezenta decizie poate constitui motiv de revizuire, în condițiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul Cod de procedură civilă.

27. Cu privire la critica prevederilor art. 86 alin. (6) teza a doua din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că acestea se referă la termenul de preaviz care se acordă salariaților și care are o durată de 15 zile. Autorii excepției de neconstituționalitate, raportându-se la dispozițiile constituționale ale art. 1 alin. (5), apreciază că prevederile criticate sunt de natură să provoace confuzie, având în vedere faptul că, la data adoptării Legii nr. 85/2006, în Legea nr. 53/2003 - Codul muncii era reglementat un termen de 15 zile lucrătoare de preaviz în caz de concediere colectivă, termen care a fost modificat în anul 2011, fiind instituit un termen de 20 de zile lucrătoare de preaviz, însă Legea nr. 85/2006 nu a fost modificată pentru a prelua acest termen de preaviz de 20 de zile.

28. Prin Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, precitată în contextul criticii formulate, Curtea a observat că stabilirea duratei termenului de preaviz de 15 zile ține de opțiunea legiuitorului, având în vedere situația specifică a procedurii insolvenței. Dispozițiile de lege criticate sunt precise și previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, astfel încât nu se poate reține încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție.

29. Totodată, în condițiile admiterii excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006, Curtea a reținut că soluția legislativă consacrată prin sintagma "doar preavizul de 15 zile lucrătoare“ trebuie interpretată în sensul că se referă la o durată a termenului de preaviz mai scurtă decât cea reglementată în dreptul comun, respectiv art. 75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu respectarea, așadar, a dreptului la informare și consultare a angajaților.

30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să justifice reconsiderarea jurisprudenței în materie a Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziei mai sus amintite își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, referitor la art. 86 alin. (6) teza a doua din Legea nr. 85/2006.

31. În ceea ce privește pretinsa contrarietate a prevederilor legale criticate cu dispozițiile art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil din Constituție și cu cele ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constată că autorul excepției de neconstituționalitate nu motivează concret în ce anume constă această încălcare. În aceste condiții, Curtea reține că simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate, astfel încât această critică nu poate fi reținută.