Decizia CCR nr. 290 din 28.04.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 6 alin. (1) şi ale art. 1121 alin. (2) lit. b) din Codul penal

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și ale art. 112¹alin. (2) lit. b) din Codul penal, excepție ridicată de Marius Zamfir în Dosarul nr. 3.724/109/2014 al Tribunalului Argeș - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 848D/2014.

2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, avocatul Mihai Rapcea, cu împuternicire avocațială la dosar.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul avocatului autorului excepției, care solicită admiterea acesteia și reiterează argumentele invocate în fața Tribunalului Argeș - Secția penală referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și ale art. 112¹alin. (2) lit. b) din Codul penal.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă referitor la dispozițiile art. 112¹alin. (2) lit. b) din Codul penal, întrucât acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei, respectiv ca neîntemeiată în ceea ce privește dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

5. Prin Încheierea din 4 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.724/109/2014, Tribunalul Argeș - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) și ale art. 112¹alin. (2) lit. b) din Codul penal. Excepția a fost ridicată de Marius Zamfir cu ocazia soluționării unei cereri privind aplicarea legii penale mai favorabile.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la retroactivitatea legii penale mai favorabile și ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne, raportate la prevederile art. 7 referitor la legalitatea pedepsei și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție referitor la interzicerea generală a discriminării. Astfel, arată că persoanele condamnate anterior intrării în vigoare a noului Cod penal sunt discriminate față de persoanele pentru care procedurile judiciare s-au finalizat printr-o hotărâre definitivă ulterior datei de 1 februarie 2014, cu toate că ambele categorii de persoane se află în aceeași situație juridică, fiind cercetate pentru infracțiuni comise în aceeași perioadă. Instituirea unui tratament diferit în funcție de momentul în care instanța de judecată a soluționat cauza nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, face trimitere la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011.

7. De asemenea, consideră că dispozițiile art. 112¹alin. (2) lit. b) din Codul penal încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) privind retroactivitatea legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 44 alin. (8) referitor la interzicerea confiscării averii dobândite licit și la prezumția dobândirii licite a averii. Consideră că măsurile dispuse de judecător nu pot fi luate decât pe bază de probe, iar nu pe baza convingerilor acestuia, legea fiind lacunară sub aspectul arătării modului în care judecătorul își formează convingerea că bunurile supuse confiscării extinse provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la art. 112¹alin. (1) din Codul penal. O astfel de lacună poate conduce la măsuri abuzive atunci când judecătorul dispune măsura confiscării extinse doar pe baza convingerilor, eludând obligația legală a arătării probelor pe care și-a întemeiat convingerea. Conform prevederilor constituționale, caracterul licitai dobândirii averii se prezumă, iar această prezumție nu poate fi răsturnată doar pe baza convingerilor judecătorului, ci numai pe bază de probe, în caz contrar fiind afectat dreptul la un proces echitabil al persoanei cu privire la care se ia măsura confiscării extinse.

8. Tribunalul Argeș - Secția penală apreciază că textul art. 6 alin. (1) din Codul penal este constituțional. Arată că respectivele dispoziții de lege nu vin în contradicție cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât art. 15 din vechiul Cod penal avea un caracter facultativ, deci nu reprezenta un drept al condamnatului, ci doar o vocație căreia instanța de judecată putea să-i dea sau să nu-i dea eficiență, fiind, cu atât mai mult, posibilă apariția unor soluții inechitabile în sensul că persoane cu situații similare primeau soluții diferite. În plus, menționează și deciziile nr. 8 din 26 mai 2014 și nr. 14 din 16 iunie 2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În ceea ce privește dispozițiile art. 112¹alin. (2) lit. b) din Codul penal, consideră că acestea necesită o oarecare precizare, întrucât creează posibilitatea formării unor convingeri eronate asupra caracterului licit ori ilicit al dobândirii bunurilor în discuție, atât timp cât nu se face dovada fermă a modalității de obținere. Apreciază că, pentru a se elimina orice suspiciune și eventuale speculații, ar fi de dorit ca textul de lege criticat să stabilească criteriile în baza cărora instanța își poate forma convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute în art. 112¹alin. (1) din Codul penal.

9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 6 alin. (i) și ale art. 1121 alin. (2) lit. b) din Codul penal, cel de-al doilea text de lege menționat fiind introdus prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012. Dispozițiile de lege criticate au următorul cuprins:

- Art. 6 alin. (1): "Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.“;

- Art. 112¹alin. (2) lit. b): "Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: [_] b) instanța are convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale de natura celor prevăzute la alin. (1).“

13. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) privind retroactivitatea legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 44 alin. (8) referitor la interzicerea confiscării averii dobândite licit și la prezumția dobândirii licite a averii, precum și ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne, raportate la prevederile art. 7 referitor la legalitatea pedepsei și ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție referitor la interzicerea generală a discriminării.

14. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 112¹alin. (2) lit. b) din Codul penal - referitoare la una din cele două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru dispunerea măsurii confiscării extinse - nu au legătură cu soluționarea cauzei, întrucât aceasta are ca obiect o cerere de aplicare a legii penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești [_] privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei (_)“. Prin urmare, ținând cont de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 112¹alin. (2) lit. b) din Codul penal este inadmisibilă.

15. În ceea ce privește dispozițiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) și ale art. 16 alin. (1) din Constituție și ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 379 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 august 2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal. Prin decizia menționată, paragrafele 23-25, 26, 30 și 31, Curtea a reținut că În cazul unei succesiuni de legi în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte. Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă. Astfel, Curtea a reținut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai ușoară, dar sancțiunea aplicată fie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie să nu depășească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancțiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raționament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, și a altor drepturi sau valori constituționale, precum principiul securității raporturilor juridice și autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parțial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate și valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal. Luând în considerare cele statuate în jurisprudența proprie, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

16. Referitor la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea a constatat că nu este vorba de situații identice - unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv -, astfel că se justifică în mod obiectiv și rezonabil tratamentul juridic neomogen la care se referă autorii excepției, principiul egalității în fața legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Analizând situația persoanelor condamnate definitiv și a celor în curs de judecată, Curtea a reținut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferența dintre situația persoanei condamnate pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 și persoanele care se află în curs de judecată.

17. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.