Decizia CCR nr. 134 din 13.03.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 1403alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 140³alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Gelu-Cătălin Bold în Dosarul nr. 5.840/62/2013 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și pentru cauze cu minori și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 525 D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că textul criticat nu contravine dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției. Se face trimitere la Hotărârea din 18 iunie 1971 a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei, paragraful 76.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea penală nr. 96/R din 2 august 2013, pronunțată în Dosarul nr. 5.840/62/2013, Curtea de Apel Brașov - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 140³alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, excepție ridicată de Gelu-Cătălin Bold într-o cauză având ca obiect soluționarea unui recurs declarat împotriva unei încheieri de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, recurs a cărui inadmisibilitate este invocată împreună cu prezenta excepție.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textele criticate încalcă principiul egalității armelor și, în acest fel, dreptul la un proces echitabil, prevăzute la art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acordând procurorului dreptul de a formula recurs împotriva încheierii prin care instanța dispune, în timpul urmăririi penale, înlocuirea măsurii preventive, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 140³alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, inculpatul nu are dreptul de a formula recurs împotriva încheierii prin care judecătorul respinge o astfel de cerere. Se arată că, în acest fel, legiuitorul a creat un dezechilibru ce avantajează funcția acuzării, în defavoarea apărării, părțile nebeneficiind de o egalitate de tratament pe durata desfășurării urmăririi penale. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 482 din 9 noiembrie 2004, nr. 129 din 21 februarie 2006 și nr. 69 din 8 februarie 2007.

Curtea de Apel Brașov - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că dispozițiile art. 140³alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 dau dreptul atât procurorului, cât și inculpatului să promoveze recurs împotriva încheierii prin care instanța dispune, în cursul urmăririi penale, înlocuirea unei măsuri preventive, în timp ce prevederile art. 140³alin. 1 teza a doua din același cod prevăd că încheierea de respingere a cererii de înlocuire a măsurilor preventive nu poate fi atacată nici de inculpat, nici de procuror. Se arată, totodată, că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil nu obligă la asigurarea în toate cazurile a dublului grad de jurisdicție, dar, în măsura în care acest drept este prevăzut, el trebuie asigurat tuturor părților din proces. Se susține că, pentru aceste motive, textele criticate nu încalcă principiul egalității armelor și nici dreptul părților la un proces echitabil, fiind respectate dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală și cele ale art. 6 din Convenție.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată, în acest sens, că textele criticate respectă principiul egalității armelor, potrivit dispozițiilor art. 140³alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1864, împotriva încheierii de respingere a cererii de înlocuire a măsurilor preventive neavând dreptul să formuleze recurs nici procurorul, nici inculpatul. Susține că această lipsă a căii de atac se explică, pe de o parte, prin necesitatea de a evita o prelungire abuzivă a procesului, iar, pe de altă parte, prin aceea că ea poate fi atacată cu recurs odată cu hotărârea prin care s-a soluționat fondul cauzei.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 140³alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins: "Împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum și împotriva încheierii de respingere a propunerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul și procurorul pot face recurs la instanța superioară în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.“

Prevederile art. 140³alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 au fost abrogate prin dispozițiile art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale este reglementată la art. 204 din Codul de procedură penală în vigoare. Având însă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a statuat că sintagma "în vigoare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea reține ca obiect al prezentei excepții de neconstituționalitate art. 140³alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968.

Autorul excepției susține că prevederile art. 140³alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 încalcă dispozițiile constituționale ale art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil și prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 140³alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prin Decizia nr. 15 din 20 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005, Decizia nr. 176 din 28 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 16 martie 2006, și Decizia nr. 147 din 23 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 14 martie 2006, prin care a respins excepția de neconstituționalitate, reținând că folosirea căilor de atac se realizează în condițiile legii, astfel cum prevede art. 129 din Constituție. Prin urmare, Curtea a constatat că este de competența exclusivă a legiuitorului stabilirea căilor de atac și a condițiilor în care pot fi exercitate potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, care prevede: "Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Curtea a subliniat, de asemenea, că, în conformitate cu dispozițiile art. 23 alin. (7) din Constituție, "Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege“. Totodată, Curtea a statuat că faptul că încheierea de ședință prin care s-a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive nu este supusă separat căii de atac a recursului nu aduce atingere dreptului unei persoane de a se adresa justiției sau posibilității de a folosi căile de atac stabilite de legea procedurală. În acest sens, Curtea a reținut că lipsa reglementării privind exercitarea căii de atac a recursului împotriva unor atare încheieri se justifică prin nevoia de a se evita tergiversarea inutilă a soluționării fondului cauzei.

De asemenea, Curtea a mai reținut că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, însă nu presupune accesul la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece, astfel cum s-a arătat, competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite.

Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, liberul acces la justiție nu înseamnă și accesul la căile de atac, ci posibilitatea oricărei persoane lipsite de libertate de a contesta în fața unui tribunal competent legalitatea măsurii privative de libertate luate împotriva sa, neavând semnificația reglementării unei căi de atac ulterioare îndreptate împotriva soluției date de instanța competentă (Decizia nr. 179 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 23 august 2001).

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Curtea reține că autorul prezentei excepții de neconstituționalitate susține încălcarea, prin dispozițiile art. 140³alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, a principiului egalității armelor și, în acest fel, a dreptului la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituție și art. 6 din Convenție, raportând totodată critica formulată la faptul că, potrivit prevederilor art. 140³alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, inculpatul nu are dreptul de a promova recurs împotriva încheierii prin care judecătorul respinge revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive.

Curtea observă că textul criticat, ce acordă și procurorului dreptul de a formula recurs împotriva încheierii prin care instanța dispune, în timpul urmăririi penale, înlocuirea măsurii preventive, reprezintă o formă de aplicare a principiului legalității anterior analizat, precum și a principiului egalității armelor, invocat de autorul excepției.

Curtea constată că principiul egalității armelor presupune dreptul fiecărei părți de a-și apăra propriile interese în condiții procesuale care să nu o dezavantajeze în raport cu părțile adverse. În acest context, Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 140³alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, atât procurorul, cât și învinuitul sau inculpatul pot face recurs la instanța superioară împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, înlocuirea unei măsuri preventive, în timp ce, conform dispozițiilor art. 140³alin. 1 teza a doua ale aceluiași cod, împotriva încheierii prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, înlocuirea unei măsuri preventive nu poate formula recurs niciuna dintre părți, condiții în care nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor constituționale și convenționale invocate de autorul excepției.