Decizia CCR nr. 278 din 8.05.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 32 alin. (1) şi (2) din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de S.C. "Tilan Granit“ - S.R.L. din Remetea în Dosarul nr. 1.339/234/2013 al Judecătoriei Gheorgheni și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 841D/2013.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Sentința civilă nr. 1.007 din 7 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 1.339/234/2013, Judecătoria Gheorgheni a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, excepție ridicată de S.C. "Tilan Granit“ - S.R.L. Îin Remetea într-o cauză având ca obiect soluționarea unei plângeri formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a unei contravenții.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece condiționează accesul la o instanță de judecată de posibilitatea deplasării reclamantului - de cele mai multe ori costisitoare față de obiectul litigiului - la instanța nominalizată de textul contestat. Posibilitatea formulării, înaintării și susținerii unei plângeri contravenționale este condiționată astfel de existența unor mijloace financiare care, în măsura în care nu sunt accesibile, încalcă reclamantului liberul acces la justiție. Totodată, face trimitere la art. 111 din noul Cod de procedură civilă referitor la cererile îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public, care oferă persoanei interesate opțiunea de a sesiza instanța de domiciliu/sediu. Mai mult decât atât, o reglementare contrară celei criticate în prezenta cauză, dar care are legătură cu regimul juridic al contravențiilor, este cea cuprinsă în art. III din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit căruia, prin derogare de la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001, plângerea referitoare la contravenția de a circula fără a deține rovinietă valabilă se introduce la judecătoria în a cărei circumscripție domiciliază ori își are sediul contravenientul.

6. Judecătoria Gheorgheni apreciază că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispozițiile art. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, așa cum a fost modificat prin art. 41 pct. 4 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, lege care a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013. Analizând susținerile autorului excepției, precum și opinia instanței, Curtea constată că nemulțumirea reclamată are în vedere reglementarea referitoare la stabilirea competenței de soluționare a plângerii în favoarea judecătoriei în a cărei rază a fost săvârșită contravenția, reglementare care se regăsește numai în alin. (1) și (2) ale art. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001. Prin urmare, obiectul excepției de neconstituționalitate urmează a fi restrâns numai asupra acestor alineate care au următorul conținut:

"(1) Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția.

(2) Controlul aplicării și executării sancțiunilor contravenționale principale și complementare este de competența exclusivă a instanței prevăzute la alin. (1).“

11. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (1) și (2) referitor la accesul liber la justiție al oricărei persoane.

12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale contestate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 611 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 august 2012, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, prilej cu care a statuat că prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 care instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, și anume instanța competentă să soluționeze plângerea, nu încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin reglementarea criticată, legiuitorul nu a înțeles să limiteze controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, ci să asigure un climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestor drepturi constituționale, prin asigurarea administrării cu celeritate a probelor strânse de lucrătorii poliției rutiere. În plus, această modalitate de reglementare reprezintă opțiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție cu privire la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată. Totodată, Curtea a mai statuat că prevederile art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 reprezintă o aplicare a principiului specialia generalibus derogant, în sensul competenței atribuite legiuitorului de art. 126 alin. (2) din Constituție, care poate institui, pentru situații deosebite, reguli speciale în ceea ce privește stabilirea competenței instanțelor de judecată și a procedurii de judecată. Or, în cauza de față este criticată o ordonanță a Guvernului ce reglementează regimul juridic al contravențiilor, procedura aplicabilă fiind una specială, derogatorie de la normele dreptului comun, și nu procedura contenciosului administrativ.

13. În același sens este și Decizia nr. 654 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 13 august 2012, potrivit căreia Curtea a statuat că reglementarea competenței teritoriale a instanțelor judecătorești în cauzele având ca obiect plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenție este menită să dea expresie dreptului la un proces echitabil prin asigurarea administrării, cu celeritate, a probelor.

14. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice reconsiderarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția pronunțată prin deciziile menționate își mențin valabilitatea și în cauza de față.