Decizia CCR nr. 279 din 8.05.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 18 alin. (1) lit. g) din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. g) din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, excepție ridicată de Kiseleff Business Piaza - S.A. din București în Dosarul nr. 39.682/3/2012 al Tribunalului București - Secția a Vl-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 880D/2013.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, doamna avocat Gabriela-Elena Petcu, din cadrul Baroului București, cu delegație la dosar, și lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care pune concluzii de admitere a acesteia, deoarece prin legalizarea unei supravegheri ministeriale a destinației unui imobil este afectat dreptul de proprietate privată. Depune în acest sens concluzii scrise.

4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată și face trimitere la jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5. Prin Încheierea din 5 decembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 39.682/3/2012, Tribunalul București - Secția a Vl-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. g) din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, excepție ridicată de Kiseleff Business Piaza - S.A. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea unei acțiuni civile în constatarea nulității unui act.

6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece, prin instituirea competenței Ministerului Tineretului și Sportului de a supraveghea menținerea destinației bazelor sportive din domeniul public sau privat al statului, este afectată exercitarea libertății de dispoziție cu privire la bunurile cu destinație de bază sportivă care au aparținut domeniului public, dar care au intrat în circuitul privat. Protecția referitoare la garantarea și ocrotirea proprietății private în mod egal, indiferent de titular, se impune a fi recunoscută tuturor titularilor dreptului de proprietate privată, inclusiv persoane juridice de drept public, cum este în speță cazul Complexului Sportiv Național "Lia Manoliu“. De aceea, persoanele juridice de drept public trebuie tratate ca particulari, nefiind justificată din punct de vedere constituțional vreo discriminare în modul de exercitare a acestui drept de proprietate privată. În concluzie, prerogativa unei autorități publice centrale de a supraveghea proprietatea privată a unui subiect de drept, fie aceasta chiar persoană juridică de drept public, pentru menținerea unei destinații avute de un asemenea bun anterior trecerii sale din domeniul public în domeniul privat în condițiile legii, reprezintă o limitare consistentă a prerogativei dispoziției din conținutul dreptului de proprietate privată, echivalentă cu atingerea substanței dreptului garantat, incompatibilă cu regimul constituțional instituit de art. 44 din Constituție.

7. Tribunalul București - Secția a Vl-a civilă opinează că excepția de neconstituționalitate ridicată este neîntemeiată, deoarece textul criticat nu instituie vreo discriminare în modul de exercitare a dreptului de proprietate privată și nici o limitare a prerogativei dreptului de proprietate privată. Faptul că în alte situații legiuitorul/autoritatea de reglementare a creat un tratament distinct din punctul de vedere al destinației terenurilor sau atribuțiilor de supraveghere a menținerii acestei destinații nu echivalează cu o discriminare în modul de exercitare a dreptului de proprietate privată și nici cu o limitare a prerogativei acestui drept, întrucât există diferențe obiective care impun astfel de reglementări.

8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, susținerile autorului excepției, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. g) din Legea educației fizice și sportului nr. 69/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 9 mai 2000, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul conținut: "(1) Ministerul Tineretului și Sportului se organizează și funcționează potrivit legii și are următoarele atribuții principale în domeniul sportului: [_]

g) supraveghează menținerea destinației bazelor sportive din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, precum și a celor care au aparținut domeniului public și au intrat în circuitul privat după 1989;“.

12. Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 44 alin. (1) și (2) referitor la garantarea și ocrotirea proprietății private în mod egal.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin Hotărârea Guvernului nr. 377/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 20 mai 1999, s-a aprobat, în baza art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, trecerea din domeniul public al statului în domeniul privat al statului a terenului aflat în București, Str. Ștrandului nr. 1, sectorul 1, și a construcțiilor existente pe acest teren, care au rămas în administrarea Complexului Sportiv Național "Lia Manoliu“ București din subordinea Ministerului Tineretului și Sportului. Ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr. 1.034/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 618 din 17 decembrie 1999, s-a aprobat transmiterea, cu titlu gratuit, din proprietatea privată a statului în proprietatea Complexului Sportiv Național "Lia Manoliu“, instituție publică din subordinea Ministerului Tineretului și Sportului, a bunurilor situate în municipiul București, Str. Ștrandului nr. 1, sectorul 1. La data de 23 octombrie 2000, Complexul Sportiv "Lia Manoliu“ a încheiat cu autorul excepției, respectiv Kiseleff Business Piaza - S.A. din București (anterior Trigranit România S.A.), un contract de închiriere având ca obiect un teren aflat în proprietatea sa privată. La data de 12 octombrie 2012, Ministerul Tineretului și Sportului a solicitat în instanță constatarea nulității centratului de închiriere. În cadrul acestei acțiuni Kiseleff Business Plaza S.A. a invocat prezenta excepție pentru motivele deja arătate.

14. Așa fiind, examinând excepția de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată, Curtea constată că dispozițiile legale contestate dispun cu privire la atribuția Ministerul Tineretului și Sportului de a supraveghea menținerea destinației bazelor sportive din domeniul public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale, precum și a celor care au aparținut domeniului public și au intrat în circuitul privat după 1989. O astfel de competență nu aduce în niciun fel atingere dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (1) și (2), deoarece rolul Ministerului Tineretului și Sportului este indisolubil legat de posibilitatea de schimbare a destinației bazelor sportive sau de desființare a lor în acord cu art. 79 din Legea nr. 69/2000, potrivit cărora acest lucru este posibil numai prin hotărâre a Guvernului și cu constituirea prealabilă a altor baze sportive similar celor desființate, regulă care se aplică inclusiv societăților care dețin active patrimoniale destinate activității sportive ce au aparținut statului. Or, obligația referitoare la păstrarea destinației bazelor sportive și menținerea acestora în stare de funcționare sau obligația privind construirea altor baze sportive similare în prealabil desființării sau a schimbării destinației acestora, ce revine și societăților comerciale, deci unor subiecte de drept privat, este o obligație propter rem, justificată prin faptul că educația fizică și sportul reprezintă activități de interes național, pe care statul trebuie să le susțină și să le încurajeze în cadrul obligației sale de a asigura dreptul la ocrotirea sănătății, prevăzut de art. 34 din Constituție. Ca atare, nu se poate vorbi de o încălcare a proprietății private, deoarece bazele sportive au aparținut statului și unităților administrativ-teritoriale, fie în domeniul public, fie în domeniul privat, cu unicul scop de a realiza activitățile de interes național sprijinite de stat - educația fizică și sportul (a se vedea în acest sens și Decizia nr. 328 din 23 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 21 mai 2010).

15. Totodată, Curtea constată că autorul excepției din prezenta cauză nu are calitatea de proprietar. Drept urmare, ținând seama de jurisprudența sa, Curtea nu poate reține încălcarea dreptului de proprietate, întrucât locatarul preia din momentul încheierii contractului de închiriere doar posesia și folosința bunului ce a constituit obiectul contractului, fapt care nu îi oferă garanțiile de care ar beneficia în calitate de proprietar (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 1.382 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2012, și Decizia nr. 279 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2011).