Decizia CCR nr. 420 din 15.10.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Ringier România“ - S.R.L. din București în Dosarul nr. 26.685/3/2012 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului nr. 411 D/2013 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public pentru susținerea concluziilor asupra excepției de neconstituționalitate.

Acesta arată că cenzurarea de către instanța judecătorească a motivului desființării postului nu echivalează cu o ingerință a statului în activitatea angajatorului - întreprindere privată, deoarece instanța verifică, pe calea controlului judecătoresc, caracterul real al desființării postului, această condiție reprezentând o garanție în favoarea angajatului împotriva posibilității concedierii arbitrare.

Reprezentantul Ministerului Public mai menționează că prin Decizia nr. 23 din 24 ianuarie 2013 Curtea s-a pronunțat în același sens mai sus indicat, iar în lipsa unor elemente noi, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției, pronunțată cu acel prilej, precum și argumentele care o justifică, se impun a fi menținute și în prezenta cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 26.685/3/2012, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Societatea Comercială "Ringier România“ - S.R.L. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea contestației formulate împotriva unei decizii de concediere.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile art. 65 alin. (2) teza a doua din Codul muncii, potrivit cărora desființarea locului de muncă trebuie să aibă o cauză reală și serioasă, permit instanței de judecată să cenzureze oportunitatea (mobilul, motivul) avută în vedere de angajator la aplicarea deciziei manageriale de desființare a postului respectiv, ceea ce reprezintă o încălcare a principiilor economiei de piață și a proprietății private, consacrate de art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) și de art. 136 alin. (5) din Constituție.

Prima condiție impusă de text, aceea ca desființarea postului să fie efectivă, are semnificația protejării angajatului de posibilitatea concedierii abuzive, bazate pe desființarea fictivă a postului, veridicitatea desființării putând fi verificată în fapt de către instanța de judecată.

A doua condiție lasă însă cauza desființării postului la aprecierea instanței, producându-se o ingerință în actul de administrare a agentului economic. Economia de piață are drept fundamente proprietatea particulară și interesul personal, fiind condusă prin mecanismele concurenței, ale cererii și ofertei, fără intervenția administrativă a statului. Prin urmare, fiecare societate/întreprindere privată, orientându-se și în funcție de propria experiență pe piață, informații și cunoștințe, sau chiar intuiție, urmărește, prin deciziile luate de organele de conducere, realizarea profitului. Or, o instanță de judecată nu poate să cenzureze cauza actului de management sau să înlocuiască deciziile obiective, economice și personale ale conducătorului sau managerului unei societăți private, fără a încălca dreptul de proprietate privată, cu cele trei atribute: usus, fructus și abusus. În acest sens, autorul excepției arată că intuiția proprietarului poate să nu întrunească, aparent, exigențele unei cauze "reale și serioase“ și nici nu poate fi dovedită, așa cum cere textul legal criticat, însă practica a demonstrat, în unele cazuri, că a fost soluția ce a salvat o societate de la pierderi sau chiar faliment.

Mai semnalează autorul excepției faptul că practica judiciară nu este constantă în această materie: unele instanțe de judecată au dispus chiar efectuarea de expertize pentru a verifica existența pierderilor ce au determinat desființarea postului, după cum alte instanțe au apreciat că nu există temei legal care să îl oblige pe angajator să insereze în decizia de concediere motivul economic, tehnic sau financiar care a determinat reorganizarea unității.

În consecință, se apreciază că prima condiție prevăzută de art. 65 alin. (2), potrivit căreia "desființarea trebuie să fie efectivă“, este suficientă pentru realizarea intenției legiuitorului de protejare a salariatului. Suplimentarea caracterului efectiv al desființării postului cu a doua condiție, constând în necesitatea existenței unei cauze reale și serioase a acestei operațiuni, transformă instanța de judecată în manager al societății comerciale private și depășește, prin urmare, limitele stabilite de art. 135 și art. 136 din Constituție.

Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale consideră că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale.

Se arată că angajatorul, în calitatea sa de subiect de drept, beneficiază de protecția oferită de dispozițiile constituționale ale art. 135 alin. (1) și (2j lit. a) și ale art. 136 alin. (5), invocate în motivarea excepției, iar în speță, acesta și-a exercitat, în concret, libera inițiativă și dreptul său de proprietate asupra bunurilor din patrimoniu prin încheierea unui contract individual de muncă. Acesta nu este însă un act de administrare unilateral al angajatorului, ci o convenție bilaterală, exprimând manifestarea acordului de voință al celor două părți contractuale, angajator și salariat. Astfel, interesul legitim legat de stabilitatea raporturilor de muncă și de ocrotirea bunei credințe impune ca exercițiul dreptului angajatorului de a pune capăt contractului individual de muncă să nu fie arbitrar.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul, exprimându-și punctul de vedere asupra excepției de neconstituționalitate, consideră că aceasta este neîntemeiată.

Textul legal criticat stabilește condițiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia. Astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în jurisprudența sa în materie, condiționarea desființării locului de muncă de existența unei cauze reale și serioase reprezintă o garanție menită să preîntâmpine o atitudine abuzivă a angajatorului față de salariat, în scopul asigurării unui echilibru de forțe între cele două părți contractuale. Totodată, textul de lege criticat nu urmărește limitarea libertății angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activității economice, ci reprezintă, în realitate, o expresie a prevederilor art. 57 din Constituție, potrivit cărora "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.“

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 65 alin. (2) din Codul muncii sunt constituționale.

Condițiile pe care textul criticat le reglementează urmăresc să stabilească un echilibru între cele două părți ale contractului de muncă - angajator și salariat -, astfel că nu este suficientă cerința ca desființarea locului de muncă să fie efectivă, ci este necesară și aceea de a fi justificată de o cauză reală și serioasă. Desființarea locului de muncă trebuie să fie, așadar, determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, această măsură. Toate aceste garanții ar fi lipsite de efect dacă nu ar putea fi supuse controlului instanțelor judecătorești, care pot cere administrarea de probe în vederea evidențierii existenței cauzei reale și serioase ce a determinat desființarea locului de muncă.

Contrar celor susținute de autorul excepției, dispozițiile legale examinate nu limitează, ci asigură posibilitatea manifestării libertății angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activității, însă în funcție de factorii obiectivi care o influențează, fiind exclusă doar o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului față de salariat. Așadar, aceste dispoziții nu constituie o încălcare a prevederilor fundamentale invocate, ci urmăresc exercitarea cu bună-credință a drepturilor și libertăților consacrate de Constituție.

De altfel, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat în sensul constituționalității textului legal examinat, prin Decizia nr. 23 din 24 ianuarie 2013.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și ale Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare, cu următorul cuprins:

"(2) Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.“

Normele constituționale invocate în motivarea excepției sunt cele ale art. 135 alin. (1) și (2) lit. a) referitoare la libera inițiativă și concurență ca principii ale economiei de piață și ale art. 136 alin. (5) privind principiul inviolabilității, în condițiile legii organice, a proprietății private.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prevederile de lege criticate stabilesc condițiile în care angajatorul poate dispune concedierea salariatului din motive ce nu îi sunt imputabile acestuia. Aceste condiții urmăresc să stabilească un echilibru între cele două părți ale contractului de muncă, respectiv între necesitatea de a asigura angajatorului libertatea de a dispune cu privire la desființarea unor locuri de muncă atunci când considerente obiective o impun - dificultăți economice, transformări tehnologice, reorganizarea activității etc. -, pe de o parte, și nevoia de a proteja salariatul de o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului, de cealaltă parte.

Pentru aceste rațiuni, legea prevede nu doar cerința ca desființarea locului de muncă să fie efectivă, ci și pe aceea de a fi justificată de o cauză reală și serioasă sau, altfel spus, de a fi determinată de o cauză obiectivă, de o anumită gravitate care să impună, cu adevărat, această măsură.

Sintagma "cauză reală și serioasă“ evocă fapte, ipoteze determinabile care să excludă abordările subiective. Cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, fiind impusă de nevoia surmontării unor dificultăți tehnice, economice, de imperativul economic al creșterii productivității muncii, al adaptării la evoluțiile noilor tehnologii. Cauza este serioasă atunci când situația unității angajatorului este una gravă, amenințând evoluția sau chiar viabilitatea ei.

Toate aceste garanții ar rămâne lipsite de efect dacă nu ar putea fi supuse controlului instanțelor de judecată, care pot cere administrarea de probe în vederea evidențierii existenței cauzei reale și serioase ce a determinat desființarea locului de muncă.

Curtea apreciază, așadar, că textul de lege criticat nu urmărește limitarea libertății angajatorului de a dispune cu privire la modul de administrare a activității economice, ci, din contră, asigură posibilitatea manifestării acesteia în funcție de factorii obiectivi care o influențează, excluzând doar o eventuală atitudine abuzivă a angajatorului față de salariat. Astfel, departe de a reprezenta o încălcare a dispozițiilor constituționale referitoare la libertatea economică și inviolabilitatea proprietății private, prevederile de lege criticate reprezintă, în realitate, o expresie a dispozițiilor art. 57 din Constituție, potrivit cărora "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.“

De altfel, Curtea a mai analizat o excepție de neconstituționalitate cu același obiect, ridicată de același autor și cu o motivare asemănătoare, excepție soluționată prin Decizia nr. 23 din 24 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 5 martie 2013.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează, pentru identitate de rațiune, valabilitatea și în cauza de față.

În plus, Curtea constată că Legea nr. 53/2003 - Codul muncii nu conține o enumerare a cauzelor reale și serioase care pot determina desființarea locului de muncă. Aceasta demonstrează intenția legiuitorului de a lăsa în competența instanțelor judecătorești interpretarea situațiilor concrete ce se încadrează în spiritul și litera legii, prin administrarea probelor concludente, pertinente și utile care să dovedească buna credință a angajatorului în ceea ce privește desființarea locului de muncă, justificată exclusiv de necesitatea eficientizării propriei activități și obținerea unui randament maxim cu minimum de resurse umane și financiare. Instanța de judecată nu analizează oportunitatea deciziei de restructurare internă a angajatorului și nici nu cenzurează măsurile luate în acest scop, ci efectuează, potrivit competenței sale, controlul de legalitate prin care se asigură că această măsură corespunde unei nevoi obiective, reale și serioase a societății și nu ascunde o concediere abuzivă.