Decizia CCR nr. 423 din 24.10.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din OUG nr. 184/2002 pt. modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 - regimul juridic al unor imobile preluate în mod...

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, excepție ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj și de Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în Dosarul nr. 3.649/117/2006 al Curții de Apel Cluj - Secția I civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 259D/2013.

La apelul nominal se prezintă pentru partea Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, domnul avocat Somai József László, din Baroul Cluj, cu delegație depusă la dosar, pentru părțile Ambrus Erzsébet, Ambrus Kiry-Noémi, Ana Botușan, Dimitrie Botușan și Eugenia Șerban, doamna avocat Mihaela Elena Burzo din Baroul Cluj, cu delegație depusă la dosar, pentru părțile Lucia Dumuț și Mihail Dumuț, doamna avocat Raluca Stoinea din Baroul București, cu delegație depusă la dosar, pentru Daniela Lucia Zaharia, doamna avocat Onuța Igor din Baroul București, cu delegație depusă la dosar, lipsind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului părții Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, care arată că textul de lege criticat încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi consacrat de art. 16 din Constituție, deoarece unor situații juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, nefiind justificată instituirea, prin art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002, a unui termen de prescripție de 6 luni, atunci când titularul acțiunii este o persoană juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce pentru persoanele fizice Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 instituia un termen de prescripție de un an al dreptului de acțiune pentru constatarea nulității absolute.

Astfel, prin stabilirea a două tipuri de termene se încalcă egalitatea de tratament, fiind încălcat art. 16 din Constituție și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În continuare, arată că atât Curtea de Apel Cluj, cât și Biserica Unitariană Maghiară au apreciat că sunt încălcate art. 53 și 115 din Constituție, ca urmare a nesocotirii art. 21 din Legea fundamentală, limitarea termenului de prescripție al acțiunii în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor contravenind accesului liber la justiție, deoarece restrângerea exercițiului acestui drept nu este nici rezonabilă, nici proporțională cu situația care a determinat-o. Astfel, este vorba de o ordonanță de urgență care a limitat termenul de 6 luni și, dacă nu ar fi existat o asemenea limitare, dreptul la acțiune ar fi imprescriptibil. În concluzie solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.

Având cuvântul, reprezentantul părților Lucia Dumuț și Mihail Dumuț, doamna avocat Raluca Stoinea, ridică problema admisibilității sesizării Curții Constituționale, având în vedere că instanța de contencios constituțional nu a fost sesizată printr-o încheiere, ci printr-o decizie pronunțată în etapa procesuală a recursului. De asemenea, arată că actul de sesizare a Curții Constituționale nu conține punctele de vedere ale părților. Astfel, sesizarea Curții Constituționale este inadmisibilă, fiind încălcate dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992. În acest sens invocă jurisprudența Curții, respectiv Decizia nr. 3 din 12 ianuarie 2010 sau Decizia nr. 26 din 12 ianuarie 2010, prin care s-a stabilit că dosarele trebuie să cuprindă în mod obligatoriu încheierea de sesizare și poziția părților. Prin urmare, solicită restituirea dosarului și completarea acestuia. Pe fondul cauzei, face referire strict la art. 53 și 115 din Constituție, arătând că acestea nu sunt încălcate. Astfel, susține că prin dispoziția legală criticată se asigură accesul la justiție și invocă Decizia Curții Constituționale nr. 968 din 20 noiembrie 2012, prin care Curtea a reținut că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile. În vederea asigurării accesului la justiție, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.

Având cuvântul, reprezentantul părților Ambrus Erzsébet, Ambrus Kiry-Noémi, Ana Botușan, Dimitrie Botușan și Eugenia Șerban, doamna avocat Mihaela Elena Burzo, ridică aceeași problemă procedurală a admisibilității sesizării Curții Constituționale, respectiv faptul că punctele de vedere ale părților nu au fost consemnate, iar sesizarea instanței de contencios constituțional s-a făcut printr-o decizie, și nu printr-o încheiere.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate, apreciază că accesul liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, nu a fost încălcat prin prevederea unui termen de prescripție de 6 luni. Susține că, atât timp cât nu se poate discuta despre o restrângere a accesului la justiție, nu se poate pune problema încălcării art. 53 din Constituție. De asemenea, arată că nici dispozițiile art. 115 din Legea fundamentală nu au fost încălcate. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 16, arată că nu există discriminare, situațiile concrete fiind diferite, textul constituțional excluzând compararea drepturilor aparținând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice. În concluzie, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate.

Având cuvântul, reprezentantul părții Daniela Lucia Zaharia, doamna avocat Onuța Igor, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate, arătând că dispoziția legală criticată nu este de natură a încălca art. 16, 21 și 53 din Constituție. În acest sens invocă jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 101 din 22 februarie 2005, Decizia nr. 287 din 7 iunie 2005 sau Decizia nr. 542 din 18 octombrie 2005. De asemenea, susține că dispoziția legală criticată nu încalcă nici dreptul de proprietate ocrotit de Constituție. În ceea ce privește încălcarea art. 115 privind domeniul ordonanțelor de urgență din Legea fundamentală, arată că ordonanța criticată nu este de natură a afecta vreun drept fundamental și că termenul de prescripție instituit nu afectează accesul liber la justiție.

Reprezentantul Ministerului Public, referitor la cererea prealabilă privind inadmisibilitatea sesizării Curții Constituționale, se opune admiterii acestei cereri, considerând că sesizarea este legală. Arată că instanța de contencios constituțional a fost sesizată potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar faptul că sesizarea s-a făcut prin aceeași hotărâre prin care s-a soluționat și recursul, fiind însoțită de notele de ședință, nu creează o cauză de inadmisibilitate. Având în vedere că nu mai operează suspendarea de drept a soluționării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în fața Curții Constituționale, instant, prin aceeași hotărâre prin care a soluționat fondul, a sesizat și instanța de contencios constituțional.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, invocând în acest sens deciziile Curții Constituționale nr. 101 din 22 februarie 2005, nr. 287 din 7 iunie 2005 și nr. 663 din 8 decembrie 2005, decizii care își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză. Se mai arată că imprescriptibilitatea unor drepturi nu este un principiu constituțional, astfel încât legiuitorul poate deroga de la această regulă consacrată în dreptul comun.

De asemenea, susține, în privința încălcării art. 115 din Constituție, că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 a fost emisă de Guvern sub imperiul regimului constituțional guvernat de Constituția din 1991, iar, potrivit dispozițiilor art. 114 de la acea vreme, Guvernul nu era ținut de interdicția expresă, de rang constituțional, a reglementării, printr-o ordonanță de urgență, a unor măsuri de natură să afecteze drepturi, libertăți sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală, astfel încât critica este lipsită de obiect.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 171/R/2013 din 17 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3.649/117/2006, Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, excepție invocată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, la data de 22 noiembrie 2012, dată la care a pus-o în discuția părților și, pentru a acorda acestora posibilitatea de a formula concluzii cu privire la problemele de drept puse în discuție, a amânat judecarea cauzei pentru data de 10 ianuarie 2013.

La data de 7 ianuarie 2013, intimata Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, a depus la dosar, pentru termenul din data de 10 ianuarie 2013, note de ședință prin care invocă și ea excepția de neconstituționalitate a prevederilor titlului II art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002.

Astfel, Curtea reține că excepția de neconstituționalitate a fost invocată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj, iar, prin notele de ședință depuse la dosar, și Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, a invocat aceeași excepție de neconstituționalitate.

În motivarea excepției de neconstituționalitate Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă susține, în esență, că constatarea neconstituționalității termenului inițial de prescripție ar determina o altă soluție în cauză, pentru că, în lipsa acestui text, acțiunea ar fi imprescriptibilă față de declararea deja neconstituțională a altor termene de prescripție introduse prin acte normative ulterioare.

Dispoziția legală criticată este neconstituțională, deoarece instituirea unui termen de prescripție este o limitare a accesului liber la justiție, care este un drept fundamental, motiv pentru care poate fi adusă doar printr-o lege sau un act asimilabil legii, conform art. 53 din Constituție.

Potrivit art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală însă ordonanțele de urgență nu pot afecta drepturile și libertățile prevăzute de Constituție. Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 se introduce un termen de prescripție de 6 luni pentru exercitarea unor acțiuni având ca obiect constatarea nulității absolute.

În lipsa acestui termen, potrivit dreptului comun, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, exercitarea acestor acțiuni ar fi imprescriptibilă.

Instanța a quo apreciază că "legiuitorul, abilitat conform art. 53 din Constituție să statueze asupra limitărilor dreptului fundamental privind accesul la justiție, a stabilit că acțiunile în constatarea nulității pot fi introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare, aceasta fiind, în fapt, singura limitare constituțională, cel puțin formal, sub aspectul autorității competente, limitarea introdusă până la această dată prin ordonanță de urgență fiind neconstituțională și termenul de prescripție aplicabil fiind cel prevăzut de art. 2 din Decretul nr. 167/1958.“

Biserica Unitariană Maghiară, prin Episcopia Unitariană Cluj, în esență, aduce aceleași critici de neconstituționalitate art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 ca și Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, însă, în plus, susține că textul de lege criticat contravine principiului constituțional al egalității în drepturi și al accesului liber la justiție, deoarece unor situații juridice similare le este aplicat un regim juridic diferit, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate nefiind justificată instituirea, prin art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002, criticat în prezenta cauză, a unui termen de prescripție de 6 luni, atunci când titularul acțiunii este o persoană juridică, respectiv unul din cultele religioase din România, în vreme ce pentru persoanele fizice art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 instituia un termen de prescripție de un an al dreptului de acțiune pentru constatarea nulității absolute. Prin adoptarea și menținerea unor termene diferite pentru diferite categorii de persoane, ca înlăuntrul căruia să se poată exercita un anumit drept, nu este altceva decât o încălcare a art. 16 și 21 din Constituție, precum și a dispozițiilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată și arată că, în ceea ce privește motivul de neconstituționalitate extrinsecă, acesta vizează în esență faptul că dispozițiile legale criticate au fost adoptate prin ordonanță de urgență, deși, prin efectul lor, afectează dreptul de proprietate al persoanelor îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000. Or, la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență a Guvernului, respectiv la 18 decembrie 2002, Constituția prevedea în art. 114 alin. (4) o singură condiție pentru adoptarea ordonanțelor de urgență, respectiv existența unei situații extraordinare care să justifice urgența reglementării, astfel că domeniul ordonanțelor de urgență nu era limitat prin alte condiții suplimentare.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate intrinsecă, aceasta nu poate fi primită pentru că legiuitorul are opțiunea de a stabili termene diferite de prescripție pentru acțiunile în nulitate, în funcție de regimul juridic aplicabil imobilelor ce fac obiectul măsurilor reparatorii.

Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. În acest sens, arată că prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 au fost abrogate în mod expres prin dispozițiile art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005, astfel încât, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, textul de lege criticat nemaifiind în vigoare.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile părților prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Referitor la actul de sesizare a instanței de contencios constituțional, Curtea constată că dispozițiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 prevăd că "sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere [_]“. În dezvoltarea acestei prevederi legale a fost adoptată Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 26/2010 privind actele de sesizare a Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 27 decembrie 2010. Or, în speța de față, sesizarea Curții s-a realizat prin Decizia civilă nr. 171/R/2013 din 17 ianuarie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3.649/117/2006 de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă. În aceste condiții, Curtea reține că, în practică, pot apărea și situații particulare, respectiv atunci când instanța a quo sesizează instanța de contencios constituțional chiar prin hotărârea de soluționare a cauzei deduse judecății sale. Pentru a analiza legalitatea sesizării sale, Curtea Constituțională observă că, odată cu modificările operate prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, legiuitorul a eliminat suspendarea de drept a cauzei pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate și a introdus, corelativ, un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive.

În acest caz, aplicarea art. 2 din Hotărârea Plenului Curții Constituționale nr. 26/2010 ar fi excesivă având în vedere finalitatea controlului de constituționalitate. De asemenea, Curtea are în vedere și respectarea dreptului părților de a formula cerere de revizuire în temeiul art. 322 din codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 din Codul de procedură civilă, în cazul în care Curtea constată neconstituționalitatea prevederii care a făcut obiectul excepției, mai ales că până la judecarea excepției de neconstituționalitate există posibilitatea ca litigiul din fața instanței ordinare să se fi soluționat.

În aceste condiții, Curtea reține că a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulat, îl reprezintă prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și pentru stabilirea unor măsuri pentru accelerarea aplicării acesteia și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 929 din 18 decembrie 2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004, publicată în Monjtorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 25 martie 2004. În realitate, Curtea observă că obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă art. VI alin. (4) cuprins în titlul II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002.

Deși prevederile art. VI alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002 sunt în mod expres abrogate prin art. VI cuprins în titlul II din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, Curtea Constituțională urmează să se pronunțe asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să își producă efectele juridice în cauza dedusă judecății, astfel încât, în acord cu propria sa jurisprudență (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), prin care s-a stabilit că "sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare“, Curtea urmează a se pronunța pe fondul prezentei excepții de neconstituționalitate.

Textul de lege criticat are următorul cuprins: "(4) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Pentru soluționarea acestor cauze instanțele judecătorești competente vor avea în vedere dispozițiile art. 46 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare.“

În opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 115 alin. (6) privind domeniul ordonanțelor de urgență. De asemenea, sunt invocate și prevederile art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 privind protecția proprietății din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională reține că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, constatându-se constituționalitatea acestora. În acest sens este Decizia nr. 349 din 24 septembrie 2013, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii, prin care Curtea a reținut următoarele:

I. În privința criticilor de neconstituționalitate extrinsecă: Curtea a constatat că ordonanța de urgență criticată a fost emisă de Guvern sub imperiul regimului constituțional guvernat de Constituția din 1991, în forma sa nerevizuită, astfel încât controlul de constituționalitate al condițiilor de formă ale acestui act normativ trebuie raportat la prevederile constituționale corespunzătoare, în vigoare la momentul emiterii sale, moment care este anterior revizuirii și republicării Constituției în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu reactualizarea denumirilor și o nouă numerotare a textelor. Astfel, soluția de reglementare cuprinsă în fostul art. 114 alin. (1)-(5) Delegarea legislativă, din Constituția nerevizuită, se regăsește în art. 115 alin. (1)-(8) - Delegarea legislativă, după revizuirea și republicarea Constituției în 2003.

Astfel, invocarea încălcării unei condiții de fond a ordonanței de urgență, cuprinsă în art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, referitoare la neafectarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor constituționale, interdicție care nu era instituită însă anterior revizuirii Legii fundamentale, în fostul art. 114 alin. (1)-(5) din Constituție, nu poate fi reținută având în vedere că la data emiterii ordonanței de urgență criticate Guvernul nu era ținut de interdicția expresă, de rang constituțional, a reglementării, printr-o ordonanță de urgență, a unor măsuri de natură să afecteze drepturi, libertăți sau îndatoriri prevăzute prin Legea fundamentală, astfel încât susținerile autoarei excepției sunt fără obiect

II. În privința criticilor de neconstituționalitate intrinsecă:

1. În privința criticii de neconstituționalitate referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, Curtea a reținut că principiul egalității în drepturi a cetățenilor, prevăzut de art. 16 din Constituție, nu este aplicabil și persoanelor juridice în mod direct, ci numai în măsura în care, prin intermediul persoanei juridice, cetățenii își exercită un drept sau o libertate constituțională, cum este, în prezenta cauză, libertatea credinței religioase, exercitată prin intermediul unui cult religios (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996).

Însă, față de obiectul actului normativ criticat în prezenta cauză, respectiv măsuri pentru accelerarea aplicării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, Curtea reține că analizarea respectării exigențelor constituționale ce privesc asigurarea unei egale protecții în fața legii a drepturilor garantate constituțional nu poate fi raportată ia libertatea credințelor religioase, protejată prin art. 29 din Constituție, ci are în vedere dreptul de proprietate aparținând unei persoane juridice, centru de cult sau centru eparhial, astfel cum acestea sunt definite prin art. 1 alin. (8) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, respectiv instituția, cu sediul în România, care coordonează toate unitățile locale ale unui cult religios sau care are jurisdicție asupra unui număr de unități locale de cult situate într-o anumită zonă geografică a țării.

Din această perspectivă, Curtea a reținut că principiul constituțional al egalității în drepturi nu are incidență în cauză, deoarece acesta are în vedere asigurarea unei protecții egale în fața legii a drepturilor cetățenilor, ipoteza normativă a acestui text constituțional excluzând compararea drepturilor aparținând persoanelor fizice cu cele ale persoanelor juridice.

În subsidiar, Curtea a reținut că nu se poate susține că este discriminatorie stabilirea unui termen de 6 luni pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a bunurilor imobile supuse restituirii către cultele religioase din România, spre deosebire de termenul de un an pe care îl aveau la dispoziție persoanele fizice îndreptățite la restituire, în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005. Astfel, de la intrarea în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 și până la emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002, cultele religioase au avut la dispoziție un termen prin ipoteză mai lung în care puteau invoca nulitatea absolută, spre deosebire de termenul de un an instituit ab initio de Legea nr. 10/2001 pentru persoanele fizice.

2. În privința criticii de neconstituționalitate referitoare la faptul că limitarea termenului de prescripție al unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic contravine dispozițiilor art. 21 din Constituție, deoarece restrânge în mod nejustificat accesul liber la justiție al titularilor dreptului la acțiune, respectiv cultele religioase din România, Curtea a reținut că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite limitări sau condiționări, de natură a permite valorificarea în bune condiții a dreptului vizat. Astfel, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul drepturilor altor titulari, în egală măsură ocrotite (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 400 din 5 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.012 din 3 noiembrie 2004, sau Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007).

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia accesul liber la justiție nu este un drept absolut, el putând fi supus la restricții legitime, cum ar fi termenele legale de prescripție. Mai mult, s-a arătat în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, limitările ce pot fi aduse acestui drept sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 21 februarie 1975, 28 mai 1985, 21 mai 2001 sau 30 mai 2013, pronunțate în cauzele Golder împotriva Regatului Unit paragraful 38, Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 56, Z și alții împotriva Regatului Unit, paragraful 93, respectiv Nataliya Mikhaylenko împotriva Ucrainei, paragraful 31).

Curtea a reținut că principiul accesului liber la justiție a fost respectat prin instituirea dreptului de a sesiza instanța cu o acțiune în constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, în temeiul art. 6 alin. (2) din acest act normativ. Ulterior, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002, actul normativ criticat în prezenta cauză, a limitat la 6 luni exercițiul dreptului la acțiune pentru invalidarea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor ce fac obiect de reglementare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, însă acest lucru nu îndreptățește partea interesată să susțină că nu a beneficiat de acces la justiție, pe care l-a putut exercita în cadrul termenului legal instituit.

Astfel, instituirea unui termen de prescripție a dreptului la acțiune pentru constatarea nulității absolute nu are semnificația unei restrângeri a exercițiului dreptului de acces la justiție. În acord cu jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, însuși conținutul juridic al dreptului de acces la justiție include și posibilitatea stabilirii de către legiuitor, în condițiile legii, a unor limitări, cum sunt termenele de prescripție, fără ca prin aceasta să fie adusă vreo îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, să se asigure condițiile pentru valorificarea sa în concordanță cu exigențele statului de drept, consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție, între care se află și aceea a respectării principiului securității raporturilor juridice. Așadar, măsura legislativă este adecvată și necesară pentru îndeplinirea scopului urmărit de legiuitor, și anume asigurarea unui echilibru între interesele persoanelor îndreptățite la restituire, pe de o parte, și cele ale persoanelor care au dobândit cu bună-credință aceleași imobile, în temeiul legii, pe de altă parte.

Pentru aceste considerente, având în vedere că nu a fost constatată încălcarea niciunui drept fundamental, Curtea nu va proceda la analiza respectării condițiilor cuprinse în art. 53 din Constituție, referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, astfel încât constată că această prevedere constituțională nu este incidență în cauză.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în decizia menționată își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.