Decizia CCR nr. 430 din 24.10.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, excepție ridicată de Sandu Horia Manea în Dosarul nr. 40.416/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 București - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 431 D/2013.

La apelul nominal răspunde, pentru partea Societatea Comercială "GDF Suez Energy România“ - S.A. din București, avocat Sergiu Sorescu, cu delegație depusă la dosar. Se constată lipsa autorului excepției și a părții Societatea Comercială "Distrigaz Sud Rețele“ - S.A. din București.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului părții Societatea Comercială "GDF Suez Energy România“ - S.A. din București, care pune, în principal, concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate și, în subsidiar, concluzii de respingere ca neîntemeiată a acesteia. În acest sens arată că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă raportat la critica autorului acesteia, care solicită Curții Constituționale să dea interpretarea corectă unui text de lege prin pronunțarea unei decizii de interpretare. Această soluție se impune deoarece, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești. Prin urmare, Curtea Constituțională este competentă să examineze criticile de neconstituționalitate ale textelor cuprinse în legi sau în ordonanțe prin raportare la prevederile constituționale, și nu să interpreteze sau să verifice în ce măsură un astfel de text este sau nu aplicat greșit de către o instanță judecătorească sau de arbitraj comercial.

În susbsidiar, solicită respingerea ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, întrucât dispoziția legală criticată nu încalcă prevederile constituționale. Arată că textul de lege prevede că, după momentul punerii în funcțiune, obiectivele/conductele de gaze naturale se preiau în patrimoniul operatorului licențiat în baza unui contract, prin urmare nu este vorba de o expropriere și nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate al solicitantului. Mai susține că atât în jurisprudența Curții Constituționale, cât și în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că este permisă privarea de proprietate dacă aceasta a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social și dacă răspunde unei "utilități publice“. Invocă în acest sens Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Regatului Unit.

Reprezentantul Ministerului Public, referitor la susținerile apărătorului părții Societatea Comercială "GDF Suez Energy România“ - S.A. din București privind inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate, pune concluzii de respingere a acestora, întrucât prin deciziile de interpretare, instanța de contencios constituțional realizează o interpretare proprie a normei legale, înlăturând sensul neconstituțional al acesteia. Pe fond, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 în redactarea avută la data încheierii contractului de cofinanțare și constatarea că aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că preluarea obiectivelor/conductelor în patrimoniul operatorului licențiat se face fără despăgubire.

Textul criticat reglementează ipoteza în care operatorul licențiat refuză accesul la rețeaua de distribuție a gazelor naturale pentru lipsă de capacitate sau din lipsa obiectivelor/conductelor, părți componente, iar lucrările nu sunt economic justificate pentru operatorul licențiat, caz în care solicitantul participă în cotă-parte la finanțarea obiectivelor/conductelor. Întrucât această activitate nu naște un drept de proprietate asupra conductelor, se pune problema ce fel de drept se naște în baza acestei activități. Astfel, se poate considera că în patrimoniul solicitantului se naște un drept de creanță al cărui conținut patrimonial include sumele cu care a contribuit la realizarea obiectivelor/conductelor și care din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se bucură de aceeași ocrotire întocmai ca dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale. Dacă solicitantul nu are posibilitatea de a-și valorifica dreptul de creanță, atunci ne aflăm în situația unei îmbogățiri fără justă cauză pentru operatorul licențiat, iar dacă prin contractul care se încheie nu se prevede posibilitatea unei despăgubiri, atunci norma legală criticată este neconstituțională.

Din momentul punerii în funcțiune a obiectivelor/conductelor, dreptul de proprietate asupra acestora se transmite în patrimoniul operatorului licențiat, raporturile juridice fiind reglementate pe bază contractuală între solicitant și operatorul licențiat. Or, în măsura în care prin acest contract nu s-ar prevedea o justă despăgubire a solicitantului, iar intervenția instanței ar fi exclusă, atunci dispoziția legală ar lăsa posibilitatea unei ingerințe în dreptul de proprietate ce ar afecta însăși substanța dreptului, transformându-l într-un drept iluzoriu.

Mai arată că anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică prevede la pct. 17 că conductele de transport al gazelor naturale aparțin domeniului public al statului. Astfel, conductele sunt bunuri care aparțin domeniului public și nu pot fi dobândite prin accesiune mobiliară artificială.

În concluzie, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 20 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 40.416/4/2012, Judecătoria Sectorului 4 București - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, excepție ridicată de Sandu Horia Manea într-o cauză având ca obiect constatarea nulității unei clauze dintr-un contract de cofinanțare și constatarea dreptului de proprietate al Societății Comerciale "GDF Suez Energy România“ - S.A. asupra conductei de gaze naturale a cărei extindere a făcut obiectul contractului de cofinanțare.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține, în esență, că dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că preluarea din patrimoniul solicitantului în cel al operatorului licențiat a investiției realizate și al cărei proprietar este în cotă-parte solicitantul se face în mod obligatoriu cu titlu gratuit.

Așadar, în condițiile în care dispoziția legală criticată impune încheierea unui contract prin care o parte trebuie să renunțe cu titlu gratuit la dreptul său de proprietate, aceste prevederi sunt neconstituționale.

Judecătoria Sectorului 4 București - Secția civilă, invocând obiectul cererii de chemare în judecată și al cererii reconvenționale, în vederea evitării unei eventuale antepronunțări în cauză, se abține de la exprimarea opiniei asupra temeiniciei excepției de neconstituționalitate, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992. Totodată, constată că excepția de neconstituționalitate invocată îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată și precizează că norma legală criticată nu reglementează o expropriere ce presupune trecerea silită a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică și, pe cale de consecință, nici în prezența unei violări a dreptului de proprietate, aplicabilitatea normei fiind condiționată de acordarea consimțământului solicitantului. De asemenea, arată că nici prevederile art. 15 alin. (1) din Constituție nu sunt încălcate.

Avocatul Poporului consideră că art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 sunt neconstituționale în măsura în care textul legal este interpretat în sensul că preluarea din patrimoniul solicitantului în cel al operatorului licențiat a investiției realizate și al cărei proprietar în cotă-parte este solicitantul se face în mod obligatoriu gratuit.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susținerile reprezentantului părții Societatea Comercială "GDF Suez Energy România“ - S.A. din București, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 28 iulie 2004, cu modificările și completările ulterioare, care au următorul conținut: "În cazul în care realizarea obiectivelor/conductelor precizate la alin. (1) nu este economic justificată pentru operatorul licențiat, solicitantul va participa în cotă-parte, în colaborare cu acesta, la finanțarea obiectivelor/conductelor, sub condiția încheierii unui contract prin care consimte preluarea în patrimoniul operatorului licențiat a obiectivelor/conductelor din momentul punerii în funcțiune a acestora.“

Art. 65 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 a fost modificat prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 288/2005 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 116/2005 pentru modificarea și completarea Legii gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 17 octombrie 2005.

Ulterior, prin art. 200 din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012, dispozițiile Legii nr. 351/2004 au fost abrogate, cu excepția prevederilor art. 6-10. Ulterior, și dispozițiile art. 6-10 din Legea nr. 351/2004 au fost abrogate prin Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 33/2007 privind modificarea și completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 și Legii gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 3 octombrie 2012.

În opinia autorului excepției, dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (1), potrivit cărora "cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea“, și ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată.

Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională reține următoarele:

1. La data încheierii contractului de cofinanțare nr. 1700002281 din 6 noiembrie 2009 privind extinderea conductei de gaze naturale încheiat între părțile din litigiu, erau în vigoare dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 288/2005.

Deși prevederile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 sunt în mod expres abrogate, Curtea Constituțională urmează să se pronunțe asupra prevederilor legale criticate, dat fiind faptul că acestea continuă să își producă efectele juridice în cauza dedusă judecății, în acord cu Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011 prin care Curtea a stabilit că "sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare“. Așadar, Curtea urmează a se pronunța asupra excepției de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată.

2. Legiuitorul constituant a stabilit, prin dispozițiile cuprinse la art. 136 alin. (3) din Constituție, că bogățiile de interes public ale subsolului și alte bunuri stabilite de legea organică fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Prin urmare, Curtea reține că Legea gazelor nr. 351/2004 a reglementat, pe perioada cât a fost în vigoare, un domeniu de interes public, respectiv acela al politicii energetice a statului român în scopul satisfacerii cererii de gaze naturale pentru toate categoriile de consumatori.

Potrivit art. 21 din Legea gazelor nr. 351/2004, activitatea de transport al gazelor naturale constituie "serviciu public de interes național“, iar lucrările de realizare, exploatare și întreținere a obiectivelor sau sistemelor de transport de gaze naturale sunt "lucrări de utilitate publică“.

Așadar, Curtea constată că activitatea de distribuție a gazelor naturale este o activitate economică, cu caracter de serviciu public, desfășurată de o societate comercială sub controlul autorității publice.

3. În continuare, referitor la acordarea accesului noilor utilizatori la sistemul de distribuție a gazelor, Curtea constată că, potrivit art. 62 din lege, accesul la sistem are două componente, respectiv racordarea la sistem și utilizarea acestuia.

Potrivit cap. IV din Regulamentul privind accesul la sistemele de distribuție a gazelor naturale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.043/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 2 august 2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a avea acces la sistemul de distribuție, solicitantul depune o cerere în acest sens prin care solicită rezervarea de capacitate și racordarea propriu-zisă la sistemul de distribuție.

Refuzul privind accesul la sistemul de distribuție, potrivit art. 13 din regulament, se face în condițiile legii, respectiv, în speță, în condițiile art. 64 din Legea gazelor nr. 351/2004. În acest caz, rezultă obligația operatorului licențiat de a întocmi un studiu de fezabilitate prin care se determină condițiile tehnice și economice de acordare a accesului solicitanților la sistem.

În situația în care studiul de fezabilitate evidențiază faptul că realizarea lucrărilor privind accesul la sistem nu este economic justificată pentru operatorul licențiat, s-a instituit în sarcina solicitantului obligația de a participa la finanțarea lucrării alături de operatorul licențiat cu o cotă-parte. Astfel, în acest caz, solicitantul participă, în conformitate cu art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, la cofinanțarea lucrărilor necesare pentru conectarea la sistemul de distribuție a gazelor naturale.

Totodată, prin alin. (2) al art. 65 din lege este instituită obligația solicitantului de a consimți, prin încheierea unui contract, la preluarea în patrimoniul operatorului licențiat a obiectivelor/conductelor din momentul punerii în funcțiune a acestora.

Pentru respectarea strictă a prevederilor art. 65 din Legea gazelor nr. 351/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2005, s-a prevăzut corelativ, la art. 109 pct. 4 din lege, măsura sancționării contravenționale a persoanelor fizice sau juridice care execută lucrări noi, modifică ori extind obiective din sectorul gazelor naturale cu încălcarea art. 65.

4. În ipoteza normei criticate, respectiv în situația preluării obiectivelor/conductelor în patrimoniul operatorului licențiat, Curtea are în vedere că obligația suportării cheltuielilor prevăzute la art. 65 alin. (2) din lege revine în sarcina solicitantului, care trebuie să avanseze sumele necesare pentru modificarea instalațiilor de distribuție a gazelor naturale, ca urmare a acordării accesului, în situația în care aceste modificări nu sunt economic justificate pentru operatorul licențiat. Este firesc ca asemenea cheltuieli să fie suportate de cel în al cărui interes se fac, însă legiuitorul trebuia să prevadă ce anume reprezintă aceste cheltuieli, în sensul că ele dau naștere unui drept de creanță sau unui drept de proprietate asupra obiectivelor/conductelor, astfel că, trecând în proprietatea operatorului licențiat, trebuie să se prevadă modalitatea de despăgubire a solicitantului.

Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la faptul că predarea în mod gratuit către operatorul licențiat a cotei-părți din lucrarea pe care o finanțează echivalează cu o expropriere fără despăgubire, Curtea reține că norma criticată nu reglementează o măsură de expropriere, care este o garanție a dreptului de proprietate, ce presupune trecerea silită a unui bun din proprietatea privată în proprietatea publică, cu justă și prealabilă despăgubire.

În consecință, având în vedere natura criticilor de neconstituționalitate, precum și conținutul normativ al textului legal supus controlului de constituționalitate, Curtea trebuie să stabilească dacă soluția legislativă criticată reprezintă o limitare a dreptului de proprietate și dacă limitarea este justificată. Prin urmare, Curtea va analiza dacă limitele impuse de legiuitor dreptului de proprietate al solicitanților accesului la sistemul de distribuție a gazelor prin reglementarea obligației acestora de a preda obiectivele/conductele în patrimonial operatorului licențiat reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporționată în raport cu obiectivul dorit.

Curtea reține că, potrivit art. 555 din Codul civil (art. 480 din Codul civil din 1864), proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, de a folosi și de a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege. Conținutul juridic al dreptului de proprietate cuprinde posesia, folosința și dispoziția, atribute care configurează puterea pe care proprietarul o are asupra lucrului. Bunurile proprietate privată sunt în circuitul civil, iar acest aspect este de natură să asigure esența unei economii de tip concurențial. Este unul din motivele pentru care dreptul de proprietate privată constituie obiectul unui regim de ordin constituțional, fiind garantat prin art. 44 din Constituție.

În acest sens, Curtea, indiferent de calificarea cheltuielilor realizate, constată că atât obiectivele/conductele, cât și creanța în sine reprezintă un bun, iar solicitantul justifică un drept de proprietate fie asupra obiectivelor/conductelor în limitele cotei-părți cu care a participat la realizarea lor, fie asupra creanței.

În ceea ce privește autorul limitării dreptului de proprietate, respectiv statul sau o terță persoană, Curtea constată că statul, prin norma legală edictată, este cel care intervine în formarea acordului de voință, obligând solicitantul să consimtă la preluarea în patrimonial operatorului licențiat a obiectivelor/conductelor din momentul punerii în funcțiune a acestora.

Curtea reține că limitarea dreptului de proprietate trebuie să fie justificată, iar justificarea trebuie să se întemeieze pe o dispoziție expres prevăzută de Constituție. În acest sens, Curtea reține că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție. Însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăși suprimarea dreptului de proprietate.

Astfel cum s-a arătat și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia reglementării folosirii bunurilor, spre exemplu în Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Mellacher și alții împotriva Austriei, paragraful 45, sau în Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Regatului Unit, paragrafele 45-46, este de competența statului reglementarea folosinței unor bunuri proprietate privată atunci când se urmărește un scop de interes general, dar, în aceeași măsură, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raportului de proporționalitate implică acordarea unei despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.

În acest sens, Curtea trebuie să stabilească dacă scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată este unul legitim. Astfel, Curtea constată că scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligației preluării obiectivelor/conductelor în patrimoniul operatorului licențiat, în ipoteza normei criticate, îl constituie satisfacerea interesului general și apărarea drepturilor fundamentale ale individului, respectiv asigurarea securității și continuității în furnizarea gazelor naturale, realizarea serviciului public în condiții de eficiență energetică și de protecție a mediului, respectarea prevederilor impuse de standardele de performanță specifice, precum și asigurarea accesului terților la sistemele de distribuție.

Curtea constată că măsura luată este adecvată, fiind adaptată scopului urmărit, și este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigențele acestuia.

Referitor la necesitatea măsurii, Curtea reține că exercitarea de către operatorul licențiat a controlului folosirii instalațiilor și executării lucrărilor de întreținere la acestea reprezintă un interes general major. Mai mult, lipsa acestei măsuri presupune existența a numeroși proprietari ai obiectivelor/conductelor, cu consecințe asupra regimului de uz și servitute asupra terenurilor afectate de acestea. Curtea constată că, așa cum rezultă și din prevederile art. 86 din Legea gazelor nr. 351/2004, concesionarii din sectorul gazelor naturale au beneficiat, în condițiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare și de întreținere a capacităților respective de dreptul de uz și dreptul de servitute legală asupra terenurilor și altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice.

Prin urmare, dreptul de uz și de servitute asupra proprietăților afectate de capacitățile/conductele de gaze naturale poate fi acordat doar operatorului licențiat, nu și solicitantului (eventual proprietar al obiectivelor/conductelor), rațiunea acordării acestor drepturi fiind asigurarea, în final, a condițiilor de securitate în alimentarea cu gaze naturale de către operatorul licențiat.

Curtea reține că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, în accepțiunea conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind soluții juridice echitabile. Curtea observă că legiuitorul a inserat chiar în textul criticat pentru neconstituționalitate prevederea referitoare la consimțământul solicitantului privind preluarea în patrimoniul operatorului licențiat a obiectivelor/conductelor. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul a dat expresie imperativului de satisfacere a interesului general și apărare a drepturilor fundamentale ale individului.

Însă prin condiționarea accesului la sistemul de gaze de încheierea contractului prevăzut de art. 65 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004 prin care solicitantul consimte preluarea în patrimoniul operatorului licențiat a obiectivelor/conductelor realizate, fără acordarea posibilității solicitantului de a-și recupera contravaloarea investiției realizate prin mijloacele financiare și materiale proprii, precum și prin interpretarea că preluarea se face în mod obligatoriu cu titlu gratuit, Curtea reține că este înfrânt justul echilibru care trebuie să existe între interesele generale și cele individuale. Or, statul prin actele normative pe care le adoptă trebuie să protejeze dreptul de proprietate al indivizilor. Astfel, prin nerespectarea principiului proporționalității, s-a afectat însăși substanța dreptului de proprietate, măsura neputând fi calificată ca una de stabilire a limitelor dreptului de proprietate, în sensul art. 44 alin. (1) din Constituție.

5. Reținând încălcarea dreptului fundamental menționat, se pune problema analizării constituționalității dispozițiilor legale criticate și prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituție.

Curtea este competentă să efectueze controlul de constituționalitate și prin raportare la acest text constituțional ce devine incident, din moment ce, în prealabil, a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor legale criticate în raport cu textele constituționale invocate de autorul excepției de neconstituționalitate. Este o consecință firească, ce dă expresie principiului supremației Constituției prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 24 martie 2004).

Or, art. 1 alin. (5) din Constituție consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerințe de claritate și previzibilitate, astfel încât acești destinatari să își poată adapta în mod corespunzător conduita.

În acest sens, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011).

Analizând ipoteza normativă criticată, Curtea constată că legiuitorul nu a stabilit un cuantum al cotei-părți de participare a solicitantului.

Or, Curtea reține că prin modificarea inițială adusă Legii gazelor nr. 351/2004 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 116/2005 la alin. (7) al art. 65 se preciza ce reprezintă cota-parte de participare a solicitantului, respectiv cota-parte reprezenta acea valoare a lucrării care, potrivit studiului de fezabilitate, nu este economic justificată pentru operatorul licențiat. Însă, după aprobarea ordonanței de urgență prin Legea nr. 288/2005, alin. (2) și (7) ale art. 65 s-au comasat, rezultând redactarea actuală a alin. (2), care nu face o delimitare clară a cotei-părți de participare la finanțarea obiectivelor/conductelor a fiecărei părți contractante.

De asemenea, nu se precizează nici dacă activele folosite pentru execuția lucrării de racordare sunt în sarcina operatorului licențiat sau a solicitantului, ci se instituie doar obligativitatea încheierii unui contract prin care solicitantul accesului consimte la preluarea în patrimoniul operatorului licențiat a obiectivelor/conductelor din momentul punerii în funcțiune a acestora.

Din analiza redactării alin. (2) al art. 65 din Legea gazelor nr. 351/2004 s-ar putea înțelege faptul că se lasă la aprecierea, respectiv negocierea părților contractante, atât a naturii contractului pe care îl vor încheia, cât și a caracterului oneros sau gratuit al contractului încheiat. De asemenea, nu este clară nici natura dreptului ce se naște din aceste activități.

Astfel, textul de lege criticat este echivoc încălcând prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitoare la precizia și claritatea normei juridice.

Așadar, dispozițiile legale criticate sunt neclare și lipsite și de precizie, ca o condiție esențială a calității și constituționalității normei juridice, contravenind art. 1 alin. (5) din Constituție, iar lipsa de claritate și de previzibilitate a actului normativ afectează în mod direct și dreptul de proprietate, care este în egală măsură încălcat.

Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 351/2004 contravin și prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.