Decizia CCR nr. 303 din 28.04.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 23 alin. 1 lit. a), c)-e) şi alin. 2, art. 24,art. 27,art. 29 alin. 2 şi art. 33 din Legea nr. 217/2003 pt. prevenirea şi combaterea violenţei în familie

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) și alin. (2), art. 24,art. 27,art. 29 alin. (2) și art. 33 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, excepție ridicată de Florin Petru Motoca în Dosarul nr. 20.231/271/2014 al Judecătoriei Oradea - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului nr. 1.103D/2014 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca neîntemeiată, sens în care precizează că măsurile prevăzute de lege au caracter limitat în timp, scopul acestora fiind acela de a proteja integritatea fizică și psihică a victimei violenței.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4. Prin Încheierea din 30 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 20.231/271/2014, Judecătoria Oradea - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) și alin. (2), art. 24,art. 27,art. 29 alin. (2) și art. 33 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Excepția a fost ridicată de Florin Petru Motoca într-o cauză având ca obiect cererea de emitere a unui ordin de protecție.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, în esență, că prin luarea măsurilor prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) din Legea nr. 217/2003 se aduce o îngrădire nejustificată libertății individuale, dreptului la liberă circulație, dreptului la viață intimă, familială și privată, dreptului părintelui de a asigura educația copiilor minori, dreptului de proprietate privată, fiind, de asemenea, depășit, cadrul constituțional în care poate avea loc restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. Luarea măsurilor prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) din Legea nr. 217/2003 se dispune de judecătorul instanței secției civile, desemnat de legiuitor ca având competență exclusivă în ceea ce privește soluționarea cererilor privind emiterea ordinelor de protecție, și nu de către judecătorul de drepturi și libertăți al secției penale, care ar fi competent să soluționeze acest fel de cereri.

6. Susține că măsurile dispuse sunt veritabile măsuri preventive sau, după caz, măsuri de siguranță, care pot fi dispuse în mod excepțional și doar pe parcursul unui proces penal, aflat în curs de desfășurare. De asemenea, pentru a se putea dispune în mod legal o măsură restrictivă de drepturi și libertăți, este absolut obligatorie respectarea condiției prevăzute de art. 23 alin. (13) din Constituție, potrivit căruia sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală. Or, prin dispozițiile art. 23 din Legea nr. 271/2003 se conferă posibilitatea judecătorului instanței civile să dispună luarea de măsuri preventive pentru o perioadă determinată, sub denumirea de "ordin de protecție" sau "măsuri de protecție" în cursul unui proces civil, cu încălcarea competențelor funcționale specifice secției în care își desfășoară activitatea. Se încalcă, astfel, și dispozițiile art. 126 din Constituție.

7. În raport cu art. 53 din Constituție, autorul excepției susține că exercițiul drepturilor fundamentale poate fi limitat doar pentru desfășurarea instrucției penale (caz aplicabil în speță), și nu în cadrul desfășurării unui proces civil. Prin competența atribuită de legiuitor, judecătorul instanței civile poate dispune restrângerea drepturilor fundamentale ale persoanei, chiar în cazuri în care pretinsul agresor se limitează la fapte cu un pericol social redus, respectiv "utilizarea de cuvinte sau expresii jignitoare", în acest caz nefiind respectată nici exigența proporționalității. De asemenea, măsurile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) din Legea nr. 217/2003 sunt considerate măsuri de o severitate extremă, îngrădind dreptul persoanei de a avea un contact cu familia sa, de a exercita autoritatea părintească față de copiii săi, precum și de a-și exercita prerogativa folosinței propriului domiciliu. Astfel, prin instituirea posibilității îndepărtării agresorului din locuință, deși este titularul dreptului de proprietate, legiuitorul a încălcat art. 44 din Constituție.

8. În același timp susține că prevederile art. 24, 27, 29 și 33 din Legea nr. 217/2003 încalcă dreptul la apărare, în condițiile în care textele de lege criticate dau judecătorului posibilitatea de a soluționa cauza fără concluziile părților, doar în baza înscrisurilor depuse la dosar. De asemenea, nu se poate considera că se respectă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, având în vedere că, potrivit art. 27 alin. (7) din Legea nr. 217/2003, "nu sunt admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat", această sintagmă fiind lăsată exclusiv la interpretarea judecătorului cauzei.

9. Judecătoria Oradea - Secția civilă consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, invocând prevederile art. 53 din Constituție, care permit restrângerea prin lege a exercițiului unor drepturi și libertăți, în cazul Legii nr. 217/2003 fiind vorba despre protejarea drepturilor membrilor familiei. În ceea ce privește dreptul la apărare, instanța apreciază că acesta este respectat, prin posibilitatea administrării de probe care nu necesită timp îndelungat, prin obligația comunicării ordinului de protecție și prin posibilitatea celui împotriva căruia se dispune ordinul de protecție de a exercita calea de atac, aspecte procedurale impuse de starea de pericol în care se află victima actelor de violență în familie. Cu privire la susținerea privind încălcarea dreptului de proprietate privată reține că, prin lege, se pot prevedea anumite limitări ale acestui drept, astfel încât și sub acest aspect excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce privește încălcarea, prin măsurile instituite de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, a unor drepturi fundamentale, precum libertatea individuală, dreptul la liberă circulație, dreptul la viață intimă, familială și privată, dreptul părintelui de a asigura educația copiilor minori și dreptul la proprietate privată, precizează că niciunul dintre drepturile menționate nu este un drept absolut și că fiecare dintre libertățile individuale menționate se termină acolo unde începe libertatea individuală a altei persoane, în cazul de față, a unui alt membru al familiei. Măsurile reglementate prin lege, și care pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, sunt prevăzute pentru ocrotirea drepturilor și libertăților altor persoane, denumite în actul normativ "victime ale violenței", și sunt menite să protejeze drepturi inviolabile, precum dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică. Cu privire la critica formulată în raport cu art. 53 din Constituție arată că, în cazul de față, restrângerea exercițiului unor drepturi ale agresorului este justificată și chiar impusă de necesitatea apărării, în esența lor, a altor drepturi fundamentale care privesc persoana și libertatea personală a victimei. În acest context, departe de interpretarea împinsă spre extrem a autorului excepției, în încercarea de a demonstra disproporționalitatea măsurii legale, ordinul de protecție se dispune în cazul în care viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea reclamantului/reclamantei sunt puse in pericol printr-un act de violență; prin urmare, pentru a fi dispus ordinul de protecție, actul de violență trebuie să pună în pericol valori sociale de maximă importanță, nefiind vorba, astfel cum sugerează autorul excepției, de acte de violență, constând doar în "utilizarea de cuvinte sau expresii jignitoare".

12. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia numai o instanță competentă în materie penală (iar nu și civilă) poate dispune măsuri cu caracter preventiv sau de siguranță și numai condiționat de existența unui proces penal, precizează că art. 23 alin. (13) din Constituție, potrivit căruia "sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală", are în vedere acele sancțiuni reglementate în cuprinsul art. 23, și anume reținerea și arestarea preventivă. Or, în cazul măsurilor prevăzute de art. 23 din Legea nr. 217/2003 nu este vorba despre niciuna dintre aceste sancțiuni privative de libertate. De altfel, măsurile prevăzute de Legea nr. 217/2003 sunt măsuri de natură să conducă la siguranța victimei și protejarea intereselor minorilor, fără a avea natură sancționatorie față de agresor; acesta răspunde, în temeiul legii penale, în măsura în care faptele sale constituie infracțiuni. În temeiul aceleiași legi penale se pot dispune și sancțiuni preventive.

13. În materie de competență, art. 126 alin. (2) din Constituție permite ca atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată să fie stabilite de lege, specializarea instanței sau împărțirea competenței între secții nereprezentând aspecte de natură constituțională.

14. În ceea ce privește susținerea privind încălcarea dreptului la apărare apreciază că Legea nr. 217/2003 oferă toate garanțiile dreptului la apărare în cadrul procesului, adaptate ipotezei normei legale, de natură să asigure în același timp realizarea scopului legii, acela de apărare a unor valori sociale de primă importanță.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) și alin. (2), art. 24,art. 27,art. 29 alin. (2) și art. 33 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014, având următorul cuprins:

- Art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) și alin. (2): "(1) Persoana a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei poate solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligații sau interdicții:

a) evacuarea temporară a agresorului din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate:

[...]

c) limitarea dreptului de folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanțe minime determinate față de victimă, față de copiii acesteia sau față de alte rude ale acesteia ori față de reședința, locul de muncă sau unitatea de învățământ a persoanei protejate;

e) interdicția pentru agresor de a se deplasa în anumite localități sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

[...]

(2) Prin aceeași hotărâre, instanța poate dispune și suportarea de către agresor a chiriei și/sau a întreținerii pentru locuința temporară unde victima, copiii minori sau alți membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilității de a rămâne în locuința familială.";

- Art. 24: "(1) Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție se stabilește de judecător, fără a putea depăși 6 luni de la data emiterii ordinului.

(2) Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului.";

- Art. 27:"(1) Cererile se judecă de urgență, în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie.

(2) Citarea părților se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente.

(3) La cerere, persoanei care solicită ordinul de protecție і se poate acorda asistență sau reprezentare prin avocat.

(4) Asistența juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecție este obligatorie.

(5) În caz de urgență deosebită, instanța poate emite ordinul de protecție chiar în aceeași zi, pronunțându-se pe baza cererii și a actelor depuse, fără concluziile părților.

(6) Procurorul are obligația de a informa persoana care solicită ordinul de protecție asupra prevederilor legale privind protecția victimelor infracțiunii.

(7) Judecata se face de urgență și cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat.

(8) Pronunțarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordinului se face în cel mult 48 de ore de la pronunțare.";

- Art. 29 alin. (2): "La cererea victimei sau din oficiu atunci când împrejurările cauzei impun astfel, instanța va putea hotărî ca executarea să se facă fără somație sau fără trecerea vreunui termen.";

- Art. 33: "La expirarea duratei măsurilor de protecție, persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecție, dacă există indicii că, în lipsa măsurilor de protecție, viața, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol."

18. În opinia autorului excepției, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 23 privind libertatea individuală, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 25 privind libera circulație, art. 26 privind dreptul la viață intimă, familială și privată, art. 29 alin. (6) potrivit căruia "Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine", art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 126 privind instanțele judecătorești.

19. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile de lege supuse controlului de constituționalitate instituie cu claritate reguli substanțiale și procedurale privind emiterea ordinului de protecție, în cazul persoanei a cărei viață, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violență din partea unui membru al familiei. Astfel, măsurile-obligații sau interdicțiile în discuție pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, au caracter provizoriu, sunt prevăzute pentru a proteja dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică al persoanelor victime ale violenței din partea unui membru al familiei, violență care se manifestă sub formele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 217/2003.

20. De asemenea, Curtea reține că măsurile sau interdicțiile dispuse au caracter temporar, astfel cum rezultă din art. 24 din Legea nr. 217/2003, potrivit căruia "Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție se stabilește de judecător, fără a putea depăși 6 luni de la data emiterii ordinului", iar "Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului".

21. În aceste condiții, Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituționalitate formulată în raport cu normele constituționale ale art. 25 privind libera circulație, art. 26 privind dreptul la viață intimă, familială și privată, art. 29 alin. (6) potrivit căruia "Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine" și art. 44 privind dreptul de proprietate privată. Prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori fundamentale, precum viața și integritatea fizică și psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce drepturile fundamentale invocate pot fi supuse anumitor limitări ori restricții sau ingerințe din partea autorităților publice, dacă au un scop legitim și dacă respectă un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul propus. În același timp, potrivit dispozițiilor art. 57 din Constituție, "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți".

22. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligația negativă de a nu împiedica exercițiul deplin al drepturilor fundamentale, ci și o obligație pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecții efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza A. împotriva Croației, paragrafele 76 și 77).

23. În acest sens, în Expunerea de motive la Legea nr. 217/2003, se arată că este nevoie de "intervenția statului și a întregii societăți civile", prin elaborarea unui act normativ, care, "prin măsurile sale punitive să-i descurajeze pe agresori" și să protejeze victimele violenței domestice, având în vedere că, potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 217/2003, ocrotirea și sprijinirea familiei, dezvoltarea și consolidarea solidarității familiale, bazată pe prietenie, afecțiune și întrajutorare morală și materială a membrilor familiei, constituie un obiectiv de interes național, iar prevenirea și combaterea violenței în familie fac parte din politica integrată de ocrotire și sprijinire a familiei și reprezintă o importantă problemă de sănătate publică.

24. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate formulată în raport cu art. 23 din Constituție, Curtea reține că măsurile-obligații sau interdicțiile prevăzute de Legea nr. 217/2003 au o natură juridică distinctă față de măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală, fiind dispuse în scopul înlăturării stării de pericol create printr-un act de violență din partea unui membru al familiei, menite să confere siguranța victimei și protejarea intereselor sale, fără a putea fi considerate măsuri de natură penală, aplicate față de agresor. Faptul că un subiect de drept este supus unor restricții sau limitări - de a intra ori folosi o anumită locuință, de a interacționa sau de a se apropia de o anumită persoană ori de a se afla într-un loc determinat - nu reprezintă o sancțiune de natură penală și nu reprezintă o încălcare a libertății individuale. Curtea reține, așadar, că dispozițiile Legii nr. 217/2003 reprezintă expresia exigențelor constituționale prevăzute de art. 22 alin. (1) și art. 23 alin. (1) din Legea fundamentală care garantează dreptul persoanei la integritate fizică și psihică și statuează inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei.

25. Referitor la invocarea dispozițiilor art. 126 din Constituție, Curtea precizează că dispozițiile constituționale menționate stabilesc că atât competența instanțelor judecătorești, cât și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. În același timp, Curtea observă că prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanții procesuale adecvate și suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenței juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecție, potrivit art. 27 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond și în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecție și citarea obligatorie la soluționarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003 - garanții de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiții, Curtea constată că prevederile de lege criticate permit părților interesate să beneficieze de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale și înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranța, integritatea fizică și psihică a victimei. Aceste prevederi nu contravin dispozițiilor art. 24 și art. 126 din Constituție.