Decizia CCR nr. 325 din 10.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 679 alin. (2) teza a doua din C. pr. civ.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 679 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Gheorghița Berneanu în Dosarul nr. 10.051/300/2013 al Tribunalului București - Secția a IV-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 32D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției ca neîntemeiată. În acest sens susține că deciziile Curții Constituționale privind constituționalitatea dispozițiilor art. 384¹alin. 2 din codul de procedură civilă din 1865 își mențin valabilitatea.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 11 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 10.051/300/2013, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 679 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Gheorghița Berneanu într-o cauză având ca obiect soluționarea recursului formulat împotriva unei încheieri judecătorești prin care s-a încuviințat executarea silită și s-a autorizat intrarea în spațiu.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât lipsa căilor de atac împotriva încuviințării executării silite permite greșeli și abuzuri deosebit de periculoase. Consideră că în mod corect încuviințarea executării silite ar trebui să fie prevăzută cu drept de recurs.

6. Tribunalul București - Secția a IV-a civilă opinează în sensul caracterului neîntemeiat al excepției. Apreciază că regula instituită de art. 679 alin. (2) ultima teză din Codul de procedură civilă nu conține prevederi care să încalce normele constituționale invocate. Potrivit dispozițiilor legale criticate accesul la bunurile debitorului se poate face pe cale executării silite, prin pătrunderea în imobilul debitorului, în baza încuviințării instanței, care soluționează cererea potrivit unei proceduri speciale reglementate de acest articol. Având în vedere urgența măsurii, legiuitorul nu a prevăzut și posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva încheierii primei instanțe, fără ca prin aceasta să fie diminuate drepturile procesuale ale părților față de drepturile procesuale ale altor persoane aflate într-o procedură specială similară. Mai departe arată că dreptul de acces la o instanță presupune posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Acest drept nu este absolut, putând fi restrâns, limitările aduse exercitării acestui drept neputând însă aduce atingere substanței dreptului în sine. Faptul că încheierea de încuviințare a executării silite și de autorizare a permiterii accesului în imobilul debitoarei, dată în primă instanță, nu este susceptibilă de exercitarea unei căi de atac se înscrie în categoria de limitări a dreptului de acces la instanță, limitare permisă prin prisma legitimității scopului urmărit, și anume celeritatea procedurii de executare silită. De asemenea arată că debitoarea are la dispoziție calea contestației la executare, inclusiv sub aspectul analizării fondului dreptului cuprins în titlul executoriu, conform prevederilor art. 711 și 712 din Codul de procedură civilă.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

8. Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Acestea sunt deopotrivă aplicabile tuturor persoanelor care se află în aceeași situație, în aceeași poziție procesuală. De asemenea, prevederea legală criticată nu constituie nicio îngrădire a liberului acces la justiție, întrucât acesta are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curții Constituționale, îl constituie prevederile art. 679 din Codul de procedură civilă. Având în vedere motivarea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că, în realitate, obiect al excepției de neconstituționalitate îl reprezintă art. 679 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, text de lege care are următorul conținut: "În cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătorești, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, depusă odată cu cererea de încuviințare a executării silite ori pe cale separată, instanța competentă va autoriza intrarea în locurile menționate la alin. (1). Instanța se pronunță, de urgență, în camera de consiliu, cu citarea terțului care deține bunul, prin încheiere executorie care nu este supusă niciunei căi de atac.“

12. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate încalcă prevederile din Constituție ale art. 16 privind egalitatea în drepturi și art. 21 privind accesul liber la justiție.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea Constituțională observă că dispozițiile art. 679 din Codul de procedură civilă disting între două categorii de situații, stabilindu-le reguli procedurale distincte. Când titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, pătrunderea în locurile menționate se face cu acordul persoanei, iar în caz de refuz, cu concursul forței publice, nefiind necesară o încuviințare suplimentară. Când titlul executoriu este reprezentat de un alt înscris decât o hotărâre judecătorească, accesul executorului în locurile menționate se poate face numai în baza unei autorizații date de instanța de executare. Alin. (2) al art. 679 din Codul de procedură civilă reglementează posibilitatea creditorului sau executorului judecătoresc, în cazul executării altor titluri decât hotărârile judecătorești, de a cere instanței de executare pronunțarea unei hotărâri care să îi permită intrarea în încăperile ce reprezintă domiciliul, reședința sau sediul unei persoane, precum și în orice alte locuri. Acest text trebuie coroborat cu cel al alin. (1) al aceluiași articol, care condiționează admiterea cererii de autorizare formulate de către creditor sau executorul judecătoresc, de refuzul debitorului de a-i permite accesul în încăperile ce reprezintă domiciliul, reședința sau sediul unei persoane, precum și în orice alte locuri. Astfel, simpla susținere a creditorului sau a executorului judecătoresc în sensul că nu i-a fost permisă intrarea în spațiile prevăzute de textul criticat nu este suficientă, aceștia trebuind să facă dovada refuzului debitorului de a le permite accesul în aceste spații. Totodată, Curtea constată că obținerea unei hotărâri judecătorești pentru autorizarea de a intra în locurile menționate la art. 679 alin. (1) din Codul de procedură civilă reprezintă o garanție a debitorului ce urmează a fi executat silit împotriva abuzului sau a relei-credințe a creditorului sau executorului judecătoresc. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 711 din Codul de procedură civilă, împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.

14. Pe de altă parte, Curtea a reținut în Decizia nr. 767 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 25 iulie 2011, că, în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. a) din Constituție, pentru executarea unei hotărâri judecătorești se poate deroga prin lege de la principiul inviolabilității domiciliului sau reședinței, sub acest aspect textul de lege criticat fiind reflexia normei constituționale.

15. Curtea constată că dispozițiile legale criticate sunt deopotrivă aplicabile tuturor persoanelor care se află în aceeași situație, în aceeași poziție procesuală. Nu sunt instituite privilegii sau discriminări și, ca atare, este neîntemeiată critica de neconstituționalitate privind încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

16. O asemenea prevedere nu constituie nicio îngrădire a liberului acces la justiție sau a dreptului la apărare, întrucât acesta, ca, de altfel, orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituție, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credință, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor și intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept. Stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nicio îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanță cu exigențele generale proprii unui stat de drept. În privința căilor de atac, Curtea a statuat, în mod constant, în jurisprudența sa că "accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac“. Relevantă în acest sens este Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.