Decizia CCR nr. 205 din 8.04.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 1 alin. (3), art. 4 teza a doua raportat la art. 33, precum şi ale art. 24 alin. 2–(4) şi ale art. 33–35 din Legea nr. 165/2013 - măsurile pt. finalizarea...

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, 4, 33 și 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, excepție ridicată de Gheorghe Bădulescu, Mariana Bădulescu, Victoria Crăciunescu și Societatea Comercială "Real Grup Invest“ - S.A. din București în Dosarul nr. 363/3/2012 al Tribunalului București - Secția a V-a civilă și care constituie obiectul Dosarului nr. 536D/2013 al Curții Constituționale, respectiv de Brihăilescu George și Societatea Comercială "Real Grup Invest“ - S.A. din București în Dosarul nr. 10.733/3/2012 al aceleiași instanțe judecătorești și care constituie obiectul Dosarului nr. 537D/2013 al Curții Constituționale.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 13 martie 2014, în prezența reprezentantului Ministerului Public, când Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 537D/2013 la Dosarul nr. 536D/2013, primul înregistrat, și apoi a amânat pronunțarea pentru data de 1 aprilie 2014; ulterior, în temeiul art. 57 și art. 58 alin. (3) din aceeași lege, Curtea a dispus amânarea pronunțării pentru data de 8 aprilie 2014, când a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

3. Prin încheierile din 27 iunie 2013, pronunțate în Dosarul nr. 363/3/2012, respectiv în Dosarul nr. 10.733/3/2012, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 3, 4, 33 și 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Excepțiile de neconstituționalitate au fost ridicate de Gheorghe Bădulescu, Mariana Bădulescu, Victoria Crăciunescu și Societatea Comercială "Real Grup Invest“ - S.A. din București, și, respectiv, de George Brihăilescu și Societatea Comercială "Real Grup Invest“ - S.A. din București în cauze civile având ca obiect o cerere de restituire întemeiată pe Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate având un conținut identic, autorii acesteia susțin că dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 4,art. 24 alin. (2)-(4), art. 33,art. 34 și ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 contravin normelor constituționale ale art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2), art. 15 alin. (2), art. 16,art. 20,art. 21 alin. (1), (2) și (3), art. 44 alin. (1)-(4) și (8) și art. 53, precum și prevederilor art. 6, 13 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la aceeași Convenție.

5. Cu privire la principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, autorii excepției arată că este flagrant încălcat de prevederile art. 4 și ale art. 33-35 din legea criticată, deoarece aceste norme impun termene și condiții diferite față de cele în vigoare la momentul formulării și înregistrării cererilor de retrocedare în condițiile legii atunci în vigoare - Legea nr. 10/2001.

6. Astfel, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 nu fac distincție între cererile de pe rolul instanțelor, aflate deja, la momentul intrării în vigoare a noii legi, în etapa de finalizare a procesului de restituire, care au depășit deci faza administrativă, și cele care se află la începutul procedurii de restituire.

7. Dispozițiile art. 33 din legea criticată prevăd anumite termene, între 12 și 36 de luni, în care entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001. Aceste termene, care variază în funcție de gradul de încărcare a autorităților publice competente să le soluționeze și de numărul de cereri rămase nerezolvate, încep să curgă de la 1 ianuarie 2014. Pe de altă parte, legea nouă nu a abrogat niciuna dintre dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că art. 25 din aceasta, care prevede un termen de 60 de zile în care unitatea deținătoare are obligația de a pronunța o decizie asupra cererii de restituire în natură, rămâne aplicabil în continuare. Or, în condițiile în care Legea nr. 165/2013 nu face distincție între etapa în care se află cererile sau cauzele de restituire la momentul intrării sale în vigoare, rezultă că aplicarea noilor termene specifice procedurii administrative, inclusiv a cererilor de chemare în judecată aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, contravine principiului neretroactivității legii. În virtutea acestui principiu fundamental, termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 rămâne câștigat cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, care au ca obiect soluționarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001. În concluzie, extinzându-și aplicabilitatea și asupra cererilor de retrocedare aflate pe rolul instanțelor, Legea nr. 165/2013, prin art. 4 raportat la art. 33-35, obligă persoanele îndreptățite să se supună noii ordini de drept intervenite ulterior formulării acțiunilor de chemare în judecată, anulând orice drept câștigat și născut sub imperiul legii vechi, cu încălcarea principiului neretroactivității legii, principiu ce reprezintă o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, a libertății și securității juridice.

8. Dispozițiile art. 4 și ale art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 contravin și principiului egalității în drepturi, prevăzut de art. 16 din Constituție, deoarece nu oferă drepturi egale pentru toate persoanele care au formulat cereri potrivit Legii nr. 10/2001, creând inegalități majore între persoanele care au depus cereri la entitățile învestite de lege aflate în diverse localități sau părți din teritoriul țării. Astfel, beneficiarii termenelor mai scurte (12 luni) au un regim preferențial față de cei ce sunt supuși unor termene mai lungi (36 luni), cauza discriminării create fiind dată de gradul de încărcare diferit și numărul cererilor rămase nesoluționate de entitatea învestită de lege la intrarea în vigoare a actului normativ criticat.

9. În opinia autorilor excepției, dispozițiile art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 aduc atingere și dreptului de acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, deoarece exercitarea acestuia este permisă doar după scurgerea unui termen de 6 luni calculat din momentul expirării celorlalte termene de 12, 24 și 36 de luni stabilite pentru soluționarea cererilor/notificărilor de restituire, fără a exista vreo justificare sau o necesitate în sensul prevederilor art. 53 din Constituție. Prin aceleași norme este încălcat, de altfel, și dreptul părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, având în vedere și faptul că termenele mai sus menționate încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014. Aplicarea acestor termene exagerat de lungi, care echivalează cu prelungirea perioadei de soluționare a cererilor, în condițiile în care cererile se soluționează în ordinea înregistrării lor, reduce principiul celerității și al termenului rezonabil doar la latura sa teoretică, în special în cazurile particulare în care dosarele sunt complete.

10. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 - de asemenea criticate -, în situația în care titularul a înstrăinat drepturile ce i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea cu puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4) din lege, adică în limita a "15% din dreptul de proprietate“. Dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 4 și ale art. 24 alin. (2), (3) și (4), fiind aplicabile și raporturilor juridice legal încheiate anterior intrării în vigoare a legii examinate, ignoră ordinea de drept existentă la momentul încheierii lor și intervin în raporturile private dintre transmițător și dobânditor, anulând protecția oferită de art. 1391 și art. 1392 din Codul civil, de principiul securității juridice a legilor în vigoare, precum și de garanțiile proprietății prevăzute de art. 44 din Constituție și de art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

11. Totodată, dispozițiile legale criticate instituie o discriminare în rândul persoanelor ce au dobândit drepturi prin acte juridice de înstrăinare în temeiul legii vechi, împărțindu-i în două categorii: cei ce au reușit să obțină măsurile reparatorii pe care autorii lor au dorit și au avut dreptul să le înstrăineze și cei ce nu au reușit să le obțină, exclusiv din culpa autorităților competente să soluționeze notificările. Beneficiarii unei situații juridice contemporane aceleiași legi sunt tratați diferit de noua lege, fără o justificare de ordin social, deoarece noua reglementare introduce ca singură măsură reparatorie compensarea prin puncte, în timp ce, anterior apariției acesteia, principiul primordial în materia restituirii imobilelor preluate abuziv era restituirea în natură.

12. Limitarea libertății de a dispune de dreptul de proprietate se poate justifica numai prin îndeplinirea exigențelor prevăzute de art. 53 din Constituție. Or, înstrăinarea dreptului de proprietate de către beneficiarii legilor de restituire a fost determinată de un interes exclusiv privat, fără a pune în pericol vreun interes social-general la care norma constituțională menționată face referire. În consecință, fiind lipsită de orice justificare, limitarea dreptului de proprietate echivalează cu o expropriere fără cauză de utilitate publică și fără acordarea unei drepte și prealabile despăgubiri, așa cum dispune art. 44 alin. (3) din Constituție. În același timp, sunt afectate garanțiile prevăzute de art. 44 alin. (4) și (5) din Constituție, în virtutea cărora este interzisă confiscarea averii prezumate a fi licit dobândită, iar confiscarea din patrimoniul dobânditorului legal a procentului de 85% din drepturile stabilite de Legea nr. 10/2001, reprezentând o îmbogățire fără justă cauză a statului, contravine democrației și ordinii statului de drept. În lipsa transmisiunii, aceste drepturi ar fi trebuit să intre, în integralitatea lor, în patrimoniul persoanelor îndreptățite, beneficiari ai Legii nr. 10/2001. În concluzie, se susține că limitarea drepturilor notificatorilor, pe motiv că au transmis aceste drepturi, dispunând liber de ele și în condiții de perfectă legalitate, este în total dezacord cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

13. Tribunalul București - Secția a V-a civilă, exprimându-și opinia asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate, apreciază că textele de lege criticate sunt constituționale.

14. În acest sens, se arată că dispozițiile legale examinate nu retroactivează, ci se aplică cauzelor aflate pe rolul instanțelor, nesoluționate la momentul apariției Legii nr. 165/2013. Nici accesul liber la justiție nu este încălcat, căci chiar art. 33 și art. 35 din lege prevăd posibilitatea persoanei îndreptățite de a se adresa justiției în cazul respingerii cererii sale de restituire, dar și în cazul în care unitatea deținătoare nu emite decizia/dispoziția motivată în termenul legal stabilit la art. 33, fiind astfel asigurat controlul activității unității administrative.

15. De asemenea, instanța de judecată are în vedere contextul adoptării Legii nr. 165/2013, și anume ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României și a considerentelor pe care această instanță le-a reținut cu privire la necesitatea adoptării unor măsuri eficiente în materia restituirii, dar cu respectarea marjei de apreciere de care beneficiază autoritățile naționale în acest domeniu sensibil și cu implicații complexe.

16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

17. Avocatul Poporului, în punctul său de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 4,art. 24 alin. (2), (3) și (4) și ale art. 31-35 din Legea nr. 165/2013, apreciază următoarele:

18. Dispozițiile art. 4, prin raportare la prevederile art. 33 din Legea nr. 165/2013, aduc atingere principiului neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție. În considerarea acestor norme, în cele mai multe cauze similare celei de față, instanțele judecătorești au ridicat, din oficiu, excepția prematurității acțiunilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de persoanele îndreptățite care, respectând termenele stabilite prin această din urmă lege, au adresat, în prealabil, notificări sau cereri de restituire către persoanele juridice deținătoare ale imobilelor ce fac obiectul legii. Astfel, art. 22 din Legea nr. 10/2001 stabilea un termen de 6 luni de la data intrării sale în vigoare, în interiorul căruia trebuia depusă o notificare, termenul fiind prelungit apoi de două ori cu câte 3 luni, expirând la 1 an după intrarea în vigoare a legii, și anume la 14 februarie 2002. Din momentul înregistrării notificării în condițiile legii, pentru fostul proprietar, titular al notificării, se naște dreptul de a redobândi în natură imobilul sau dreptul la despăgubiri, iar pentru unitatea deținătoare a imobilului se naște obligația de a emite, în termen de 60 de zile, decizia sau dispoziția de restituire sau de propunere de acordare a despăgubirilor. Întrucât acestea din urmă nu au soluționat notificările, persoanele îndreptățite s-au adresat, conform legii, justiției, solicitând instanțelor de judecată să se pronunțe asupra notificărilor. Or, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, termenul inițial de 60 de zile este modificat în sensul instituirii unor noi termene (de 12, 24 și 36 de luni) care curg de la data de 1 ianuarie 2014. Prin urmare, instanțele judecătorești, în aplicarea art. 4 și art. 33 din Legea nr. 165/2013, au respins cererile de chemare în judecată ca prematur introduse, deși acestea au fost formulate în anii precedenți, anterior intrării în vigoare a noului act normativ. Așa fiind, dispozițiile art. 4 și art. 33 din legea examinată au caracter retroactiv în ceea ce privește cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a acesteia, întrucât acționează asupra fazei inițiale de constituire a situației juridice, modificând în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea cererilor de chemare în judecată în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum.

19. Avocatul Poporului apreciază ca fiind întemeiate și criticile de neconstituționalitate ale art. 4 și art. 33 din Legea nr. 165/2013 cu referire la încălcarea principiului egalității în drepturi, care presupune că la aceleași situații juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic, iar diferența de tratament juridic, dacă există, trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil. Or, textele legale menționate tind să genereze discriminări cel puțin din două puncte de vedere: a) persoanele ale căror procese s-au finalizat au beneficiat de un tratament juridic favorabil față de cel reglementat prin Legea nr. 165/2013 pentru procesele aflate pe rolul instanțelor judecătorești, deci nefinalizate, procese al căror curs va fi întrerupt, deși ambele categorii de persoane au depus cererile de chemare în judecată în aceeași perioadă, sub imperiul aceleiași reglementări; b) dispozițiile art. 33 impun termene diferite de soluționare a cererilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta variind în funcție de gradul de încărcare a autorităților publice competente să le soluționeze și de numărul de cereri rămase nerezolvate. Se arată, în acest sens, că în numeroase cazuri durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părților care pot formula sau nu diverse cereri etc., ci se datorează altor circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a activității instanțelor. Simpla împrejurare de fapt constând în soluționarea cu întârziere a cererilor de chemare în judecată de către instanțele judecătorești, existența unui grad înalt de încărcare a autorităților publice sau numărul mare de cereri rămase nerezolvate la momentul intrării în vigoare a noii legi nu poate fi apreciată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor prevăzute în ipoteza normei. În situația dată, statul ar fi putut să ia anumite măsuri pentru suplimentarea personalului competent să soluționeze cererile de restituire, astfel încât termenul de rezolvare să fie același, iar toate persoanele prevăzute de ipoteza normei să beneficieze de același tratament egal, din moment ce sunt în situații identice.

20. Totodată, prevederile art. 4 raportat la art. 33-35 din Legea nr. 165/2013 aduc atingere și accesului liber la justiție, deoarece impun ca procesele aflate pe rolul instanțelor în curs de judecată să fie întrerupte, prin respingerea cererilor de chemare în judecată ca prematur introduse, ca urmare a invocării de către instanța judecătorească, din oficiu, a excepției de prematuritate. Or, în acest sens, este invocată Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, prin care Curtea Constituțională a statuat că o imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcționa, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze și pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecință ruperea echilibrului constituțional dintre aceste autorități.

21. Reluarea procedurilor cu caracter administrativ (ca urmare a respingerii acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă datorită noilor termene legale de soluționare a notificărilor) contravine și principiului soluționării cauzei într-un termen optim și previzibil, astfel cum acesta este definit de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

22. În final, se menționează că Legea nr. 165/2013 nu aduce în plan legislativ o problemă nouă, ci, dimpotrivă, modifică acte normative vechi, în speță din anul 2001. Tocmai de aceea, noile termene în care legiuitorul a impus să fie soluționate cererile depuse în urmă cu 12 ani nu sunt rezonabile, întrucât astfel se mărește foarte mult, în mod nejustificat, fără criterii obiective, perspectiva soluționării conflictelor ivite în materia restituirii imobilelor preluate abuziv.

23. Referitor la celelalte critici de neconstituționalitate ale art. 1 alin. (3), art. 24 alin. (2), (3) și (4), art. 31,art. 32,art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, Avocatul Poporului apreciază că sunt în concordanță cu principiile constituționale invocate de autorii excepției. Atât modalitatea de compensare prin puncte, cât și stabilirea cuantumului despăgubirilor în anumite limite nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate privată, deoarece, potrivit art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, conținutul și limitele acestuia sunt stabilite de lege.

24. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actele de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

25. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

26. Obiectul excepției de neconstituționalitate, potrivit încheierilor de sesizare, îl constituie prevederile art. 1 alin. (3), art. 3, 4, 33 și 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, modificată și completată prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013.

27. Potrivit motivării autorilor excepției, având conținut identic, sunt indicate ca fiind criticate, mai întâi, dispozițiile art. 4,art. 31-35, art. 1 alin. (3), art. 4 și art. 24 din Legea nr. 165/2013, însă în cuprinsul cererilor scrise sunt menționate, punctual, împreună cu argumentele ce susțin pretinsa neconstituționalitate, următoarele prevederi: art. 4 raportat la art. 33, 34 și 35, art. 33-35 (distinct), respectiv art. 1 alin. (3), art. 4 și art. 24 alin. (2), (3) și (4) din lege.

28. Curtea constată, așadar, o diferență în ceea ce privește dispozițiile legale criticate ce constituie obiectul excepției, în sensul că autorii excepției au indicat (și motivat), în plus față de ceea ce a reținut instanța judecătorească în dispozitivul încheierilor de sesizare, art. 24 alin. (2)-(4) și art. 34 din Legea nr. 165/2013. Totodată, dispoziții ce nu se regăsesc în motivarea autorilor excepției sunt cele ale art. 3 din aceeași lege.

29. Dată fiind această lipsă de identitate între dispozițiile legale criticate, rămâne Curții Constituționale, astfel cum s-a arătat în jurisprudența sa, sarcina de a stabili obiectul real al excepției de neconstituționalitate asupra căruia se va pronunța. Practica instanței constituționale în situații asemănătoare este de a stabili obiectul excepției orientându-se după elementele prezente în cuprinsul argumentării scrise a excepției, elemente care, din varii motive, nu se regăsesc și în cuprinsul încheierii de sesizare (uneori chiar erori materiale, lipsa atenției sau a consecvenței de redactare pe parcursul încheierii de sesizare). Chiar dacă actul de învestire a Curții este încheierea de sesizare a instanței judecătorești, iar Curtea nu se poate sesiza din oficiu, nici asupra dispozițiilor legale criticate și nici asupra temeiurilor fundamentale invocate în susținerea excepției, Curtea a considerat, în jurisprudența sa, că relevant și justificator pentru stabilirea obiectului real al excepției este interesul autorului excepției, incidența în cauză a dispozițiilor legale criticate și asigurarea efectivă a accesului său la justiția constituțională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012).

30. Din această perspectivă, Curtea constată că obiectul real al excepției de neconstituționalitate, în cele două cauze conexate, îl constituie prevederile art. 1 alin. (3), art. 4 teza a doua raportat la art. 33, precum și ale art. 24 alin. (2)-(4) și ale art. 33-35 din Legea nr. 165/2013. În privința art. 3 din iege, indicat doar în încheierea de sesizare și asupra căruia autorii excepției nu fac niciun fel de referire, deci nici motivare a neconstituționalități, Curtea apreciază că nu reprezintă obiectul criticilor de neconstituționalitate formulate și deci nici al excepției de față.

31. Textele de lege criticate au următoarea redactare:

- Art. 1 alin. (3): "În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4).“;

- Art. 4 teza doua: "Dispozițiile prezentei legi se aplică (_) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (_) la data intrării în vigoare a prezentei legi.“;

- Art. 24 alin. (2)-(4): "(2) În dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

(3) Numărul de puncte acordat în condițiile alin. (2) nu poate reprezenta o valoare mai mare decât cea stabilită potrivit art. 21 alin. (6) și (7).

(4) În cazul în care din documentele depuse la dosarul de restituire nu rezultă prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate, punctele vor reprezenta echivalentul a 15% din valoarea stabilită conform art. 21 alin. (6).“;

- Art. 33:"(1) Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora, după cum urmează:

a) în termen de 12 luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de până la 2.500 de cereri;

b) în termen de 24 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr cuprins între 2.500 și 5.000 de cereri;

c) în termen de 36 de luni, entitățile învestite de lege care mai au de soluționat un număr de peste 5.000 de cereri.

(2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2014.

(3) Entitățile învestite de lege au obligația de a stabili numărul cererilor înregistrate și nesoluționate, de a afișa aceste date la sediul lor și de a le comunica Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Datele transmise de entitățile învestite de lege vor fi centralizate și publicate pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

(4) Cererile se analizează în ordinea înregistrării lor la entitățile prevăzute la alin. (1).“;

- Art. 34:"(1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.

(2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni.

(3) Numărul dosarelor prevăzute la alin. (1) și data înregistrării dosarelor prevăzute la alin. (2) se publică pe pagina de internet a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și se comunică, la cerere, persoanelor îndreptățite.“;

- Art. 35:"(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

(2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi.

(4) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.

(5) Cererile sau acțiunile în justiție formulate în temeiul alin. (1) și (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru.“

32. În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate normele constituționale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, ale art. 4 alin. (2) referitoare la interzicerea discriminării și criteriile de discriminare, ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 44 alin. (1)-(4) și (8) referitoare la dreptul de proprietate privată și garanțiile sale și ale art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și prevederile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil,art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv și ale art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 1 referitor la proprietate din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 1 - Interzicerea generală a discriminări din Protocolul nr. 12 la aceeași Convenție.

(1) Admisibilitatea excepției de neconstituționalitate

33. Litigiile în cadrul cărora a fost invocată excepția de neconstituționalitate au ca obiect soluționarea unor acțiuni de chemare în judecată întemeiate pe Legea nr. 10/2001, prin care autorii excepției de neconstituționalitate solicită instanței judecătorești să soluționeze pe fond notificările adresate entității deținătoare a imobilelor preluate abuziv, ca urmare a refuzului nejustificat al acesteia de a le soluționa în termenul legal de 60 de zile, prevăzut de art. 25 alin. (1) din legea amintită, și să dispună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele preluate abuziv în perioada 1945-1989, imobile ce nu pot fi restituite în natură. Cererile de chemare în judecată au fost introduse în anul 2012, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar la termenul de judecată la care instanța legal învestită cu soluționarea litigiului a sesizat, prin încheiere, Curtea Constituțională cu prezenta excepție de neconstituționalitate, instanța judecătorească a pus în discuție, din oficiu, excepția prematurității acțiunilor în justiție, având în vedere aplicabilitatea dispozițiilor art. 3, 4, 33 și 35 din noua lege în materia finalizării procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România - Legea nr. 165/2013. Ulterior acestui termen de judecată, instanța judecătorească, în urma admiterii excepției prematurității invocate din oficiu, a respins acțiunile de chemare în judecată ca "devenite premature“.

34. În acest context, reclamanții au ridicat prezenta excepție de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 4 teza a doua, art. 24 alin. (2)-(4) și art. 33-35 din Legea nr. 165/2013, astfel cum Curtea Constituțională a determinat obiectul său real.

35. În ceea ce privește dispozițiile art. 34 din Legea nr. 165/2013, Curtea reține că acestea se referă la soluționarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și la cele care vor fi transmise acestuia ulterior datei intrării în vigoare a legii, iar dispozițiile art. 35 din aceeași lege reglementează căile de atac împotriva deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 și ale art. 34 din Legea nr. 165/2013 sau a refuzului entității învestite de lege de a emite această decizie. Având în vedere reglementările criticate, raportate la obiectul litigiilor în cadrul cărora s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că acestea nu au legătură cu soluționarea cauzei în sensul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, acestea având ca obiect refuzul nejustificat al entității prevăzute de lege de a răspunde în termen de 60 de zile notificării depuse de persoana interesată, potrivit Legii nr. 10/2001.

36. Conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia“. Or, "legătura cu soluționarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului. În aceste condiții, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 și ale art. 35 din Legea nr. 165/2013 urmează să fie respinsă ca fiind inadmisibilă.

37. Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013, Curtea constată că aceste norme sunt criticate prin raportare la termenele și procedura prevăzute la art. 33,art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013.

38. Analizând obiectul litigiilor în care a fost invocată excepția, Curtea observă că incidente în cauză sunt doar dispozițiile art. 33, în special în condițiile în care instanțele judecătorești au respins acțiunea ca devenită prematură, interpretând art. 4 din lege în sensul că persoanele îndreptățite care s-au adresat instanței trebuie să se supună noilor termene administrative prevăzute de acest text pentru ca, ulterior, să poată solicita direct instanței realizarea dreptului lor.

39. Prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, încă nepublicată la data pronunțării prezentei decizii, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

40. Dată fiind identitatea dintre criticile formulate cu privire la dispozițiile art. 4 în prezenta cauză și motivele pentru care Curtea a pronunțat, la o dată ulterioară însă sesizării cu prezenta excepție, o decizie de admitere, sub rezervă de interpretare, rezultă că soluția ce se justifică, potrivit jurisprudenței sale în materie, este cea de respingere, ca devenită inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza a doua raportat la art. 33 din Legea nr. 165/2013. Aceasta deoarece, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu pot face obiectul excepției de neconstituționalitate prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

41. Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014 urmează să își producă efectele juridice pentru viitor, de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, inclusiv în cauza pendinte în cadrul căreia s-a ridicat prezenta excepție de neconstituționalitate, având în vedere că prin această decizie a fost stabilită în mod definitiv și general obligatoriu modalitatea de interpretare constituțională a textului ce constituie obiectul excepției. Totodată, întrucât deciziile Curții sunt general obligatorii și produc efecte numai pentru viitor, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept și au putere de lucru judecat, care se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.

42. Prin urmare, de la același moment al publicării deciziei de admitere a Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, instanțele judecătorești vor interpreta și vor aplica dispozițiile art. 4 teza a doua raportat la art. 33 din Legea nr. 165/2013 în acord cu această decizie a Curții în toate cauzele pendinte în care acestea sunt incidente, precum și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data sus-menționată; în această ultimă ipoteză, dacă litigiul a fost soluționat, deciziile pronunțate de Curtea Constituțională constituie temei al revizuirii potrivit art. 322 pct. 10 din codul de procedură civilă din anul 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul Cod de procedură civilă, după caz.

43. Astfel, deși în cauza de față Curtea va pronunța o soluție de respingere ca devenită inadmisibilă a excepției, se impune precizarea că, în temeiul deciziei de admitere mai sus menționate, prezenta decizie poate constitui motiv de revizuire, potrivit art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din anul 1865 sau art. 509 alin. (1) pct. 11 din noul Cod de procedură civilă, după caz, dacă litigiul a fost definitiv soluționat în timp ce excepția de neconstituționalitate se afla, spre soluționare, pe rolul Curții Constituționale, deoarece aceasta a fost ridicată anterior publicării Deciziei nr. 88 din 27 februarie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I. În consecință, soluția procedurală în cauza de față nu împiedică, ci, din contră, dă posibilitatea valorificării deciziei de admitere menționate în condițiile arătate.

44. Având în vedere că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 teza a doua raportat la art. 33, precum și ale art. 34 și 35 din Legea nr. 165/2013 nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate, prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum s-a arătat mai sus, rezultă că instanța de contencios va examina pe fond doar excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), ale art. 24 alin. (2), (3) și (4) și ale art. 33 din legea menționată.

(2) Analiza pe fond a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), ale art. 24 alin. (2), (3) și (4) și ale art. 33 din Legea nr. 165/2013

45. Cu privire la dispozițiile art. 1 alin. (3) din legea examinată, Curtea reține că sunt criticate prin coroborare cu art. 4 și art. 24 alin. (2)-(4) din același act normativ de către unul dintre autorii excepției care are calitatea de cesionar al drepturilor litigioase pretinse în temeiul Legii nr. 10/2001. Potrivit acestor texte legale, dacă titularul a înstrăinat drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă cesionarului dreptului este compensarea printr-un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului, astfel cum aceasta a fost stabilită prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 de către Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Valoarea astfel determinată se exprimă în puncte, iar un punct are valoarea de un leu.

46. În opinia autorului excepției (ce are și calitatea de cesionar de drepturi litigioase în cauză), dispozițiile legale sunt neconstituționale, deoarece încalcă prevederile art. 44 alin. (1)-(4) și (8), ale art. 15,art. 16,art. 20 și ale art. 53 din Legea fundamentală, precum și ale art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin aceea că doar în cazul cesionarului de drepturi litigioase este plafonată la 15% contravaloarea imobilului supus restituirii, cu aplicarea principiului compensării prin puncte, fiind astfel afectat contractul părților (cedent - cesionar) și înfrântă încrederea și speranța legitimă a cesionarului de a obține aceleași drepturi ca și persoana îndreptățită - titularul inițial al dreptului acordat de lege.

47. Față de aceste critici, Curtea reține că, în vederea finalizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, Legea nr. 165/2013 instituie trei forme de despăgubire, și anume: regula este restituirea în natură [art. 1 alin. (1)], iar în situația în care aceasta nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensările prin puncte, potrivit procedurii prevăzute în cap. III din lege. De asemenea, în urma modificării art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013, au fost menținute măsurile reparatorii în echivalent instituite prin legislația anterioară, și anume compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, cu modificările și completările ulterioare. Singura derogare de la principiul prevalentei restituirii în natură, consacrat, de altfel, expressis verbis prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 165/2013, este reprezentată de situația în care titularul a înstrăinat drepturile ce i se cuveneau potrivit legilor anterioare de restituire a proprietății.

48. Astfel, prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc că, în situația în care titularul a înstrăinat drepturile ce i se cuveneau în temeiul legilor anterioare de restituire, singura măsură reparatorie acordată de legea nouă este cea a compensării prin puncte, în condițiile art. 24 alin. (2) din lege, fără a mai putea beneficia de măsurile reparatorii instituite prin legile reparatorii anterioare, sau de măsurile reparatorii ale compensării integrale prin puncte. Potrivit acestei din urmă prevederi legale, cesionarii drepturilor izvorâte din legile de restituire beneficiază de un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate, la care se adaugă și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului, astfel cum aceasta rezultă din grila notarială valabilă la data intrării în vigoare a legii.

49. Din analiza textelor de lege criticate, Curtea reține că legiuitorul a reglementat în mod diferit modalitatea de despăgubire, în raport de persoana beneficiarilor măsurilor reparatorii conferite de Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, și anume titularii dreptului la măsuri reparatorii, în temeiul legislației reparatorii anterioare, pe de o parte, și persoanele către care au fost înstrăinate drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietății, pe de altă parte. Contrar susținerilor autorilor excepției de neconstituționalitate - care au calitatea de cesionari ai dreptului la despăgubire, această opțiune a legiuitorului nu reprezintă o sancționare a titularilor originari ai acestui drept, care au înstrăinat dreptul la obținerea măsurilor reparatorii, dat fiind faptul că, prin ipoteză, în patrimoniul acestora nu se mai regăsește acest drept. Ca efect al cesiunii de creanță specifice, încheiată anterior intrării în vigoare a noii legi reparatorii, dreptul pretins de cedenți, constând în acordarea măsurilor reparatorii conferite de legislația anterioară în domeniul proprietăților preluate în mod abuziv, a fost transferat către cesionari.

50. În ceea ce privește pretinsa discriminare creată prin textele de lege criticate, Curtea reține că titularii dreptului la măsuri reparatorii, în temeiul legislației reparatorii anterioare, pe de o parte, și persoanele care au dobândit, în temeiul unor contracte cu titlu oneros, drepturile cuvenite potrivit legilor de restituire a proprietății, pe de altă parte, se află în aceeași situație juridică, făcând parte din categoria persoanelor îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, în sensul art. 1 alin. (3) și art. 3 pct. 3 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare. Din acest punct de vedere, acordarea unor măsuri reparatorii diferite, în funcție de beneficiarii acestora, echivalează cu instituirea unui tratament juridic diferit, fără ca aceasta să constituie eo ipso o discriminare, dat fiind faptul că, în sensul jurisprudenței Curții Constituționale, nu orice diferență de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție sau a celor convenționale relative la interzicerea discriminării. În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia tratamentul diferențiat al persoanelor aflate în situații similare este considerat a fi discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu urmărește un obiectiv legitim sau dacă nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele întrebuințate și obiectivul avut în vedere (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Curții Constituționale nr. 164 din 12 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 mai 2013, precum și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului din 11 iunie 2002 și 29 aprilie 2008, pronunțate în cauzele Willis împotriva Regatului Unit, paragraful 48 și, respectiv, Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Mai mult, Curtea europeană a statuat că art. 14 - Interzicerea discriminării cuprins în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu interzice unui stat membru să trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta "inegalitățile de fapt“ dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă și în ce măsură diferențele în situații similare justifică un tratament diferit, Convenția lăsând statului contractant o astfel de marjă de apreciere în domeniul măsurilor economice sau de strategie socială (a se vedea, în acest sens, Decizia cu privire la Cererea nr. 13.902/11 pronunțată în Cauza Ionel Panfile împotriva României, paragraful 27, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 11 mai 2012).

51. În acest context, Curtea reține că, având în vedere obiectul de reglementare al Legii nr. 165/2013, și anume măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și domeniul special de reglementare, constând în acordarea de măsuri reparatorii în considerarea abuzurilor săvârșite în perioada comunistă în materia preluărilor de către stat a imobilelor aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, opțiunea legiuitorului de a exclude de la măsura reparatorie a restituirii în natură, precum și de la cea a compensării integrale prin puncte persoanele în patrimoniul cărora a fost transmis, prin intermediul unor contracte cu titlu oneros, dreptul de a obține măsurile reparatorii apare ca fiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, dat fiind faptul că asupra acestora din urmă nu s-au răsfrânt direct sau indirect măsurile de preluare abuzivă. Cu alte cuvinte, dat fiind caracterul abuziv al preluării bunurilor imobile de către stat, aspect ce s-a răsfrânt asupra persoanei, legislația cu caracter reparator a vizat exclusiv titularul dreptului sau moștenitorii acestuia.

52. Mai mult, având în vedere că, în ipoteza supusă controlului de constituționalitate, legiuitorul a acordat cesionarilor dreptului la despăgubire un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului, Curtea reține că măsura legislativă criticată păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit - despăgubirea integrală doar a titularilor originari ai măsurilor reparatorii sau a moștenitorilor acestora - și mijloacele folosite, cesionarul urmând a obține atât prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia, cât și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului.

53. În ceea ce privește susținerea referitoare la încălcarea dreptului de proprietate al cesionarului, ceea ce contravine dispozițiilor art. 44 alin. (1)-(3) din Constituție, Curtea reține că aceasta este neîntemeiată. Așa cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, în acord cu dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfințite de lege - și de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative, cu condiția ca valoarea despăgubirii acordate pentru o privare de proprietate operată de stat să fie în mod rezonabil proporțională cu valoarea bunului. Totodată, în sensul jurisprudenței Curții europene, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu garantează un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe, o compensație numai parțială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile. În mod special, anumite obiective legitime, de utilitate publică, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piață integrală (a se vedea în acest sens hotărârile din 21 februarie 1986 și din 8 iulie 1986, pronunțate în cauzele James și alții împotriva Regatului Unit și, respectiv, Lithgow și alții împotriva Marii Britanii). Prin urmare, în prezenta cauză, împrejurarea că legiuitorul român a stabilit că singura măsură reparatorie care se poate acorda altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, este compensarea prin puncte, precum și faptul că a plafonat despăgubirile acordate în situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, nu echivalează cu o expropriere, această reglementare încadrându-se în sfera măsurilor cu caracter general sugerate chiar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fi adoptate de statul român. Mai mult, în acest caz, legiuitorul a acordat cesionarilor dreptului la despăgubire un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului.

54. În concluzie, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și ale art. 24 alin. (2), (3) și (4) din Legea nr. 165/2013, prin raportare la criticile de neconstituționalitate formulate.

55. Autorii excepției formulează în mod distinct critici de neconstituționalitate și în privința dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 165/2013, pe care le consideră contrare art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție, deoarece instituirea unor termene diferite creează discriminarea cetățenilor sub aspectul egalității lor în fața legii, iar condiția impusă justițiabilului de a se adresa instanței numai după curgerea acestor termene împiedică accesul său la justiție pentru realizarea efectivă a dreptului acordat de lege.

56. Critici de neconstituționalitate asemănătoare au fost analizate, parțial, de Curtea Constituțională cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 95 din 27 februarie 2014, nepublicată încă la data pronunțării prezentei decizii. Prin această decizie, Curtea a reținut, în esență, că dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 instituie pentru persoane aflate în aceeași situație termene diferite (12 luni, 24 de luni, respectiv 36 de luni) de soluționare a cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, și de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a acestora, ceea ce echivalează cu instituirea unui tratament diferit.

57. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a Curții Constituționale a României, dar și în acord cu prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu orice diferență de tratament semnifică însă, în mod automat, încălcarea dispozițiilor constituționale sau convenționale relative la interzicerea discriminării, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în domeniul măsurilor economice sau de strategie socială, statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă și în ce măsură diferențele în situații similare justifică un tratament diferit. Astfel, instanța europeană a statuat că tratamentul diferențiat al persoanelor aflate în situații similare este discriminatoriu dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmărește un obiectiv legitim sau dacă nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele întrebuințate și obiectivul avut în vedere.

58. Analizând dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013 din perspectiva acestor exigențe, Curtea a constatat, prin decizia amintită, că termenele introduse prin textul legal criticat au ca scop eficientizarea procedurilor administrative și, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în același timp un scop legitim; acestea sunt termene pe care legiuitorul și le-a asumat și trebuie să le respecte, fără a interveni pentru amânarea aplicării lor, pentru că, în acest fel, s-ar goli de conținut dreptul consacrat de norma criticată și s-ar anula însuși scopul legii.

59. De asemenea, Curtea a constatat existența unui raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia, având în vedere expunerea de motive a Legii nr. 165/2013, potrivit căreia la stabilirea termenelor prevăzute de dispozițiile art. 33 s-au avut în vedere procedurile administrative necesare implementării noului cadru legislativ, alocările de resurse materiale și umane pentru ca autoritățile locale și centrale să își îndeplinească obligațiile legale prevăzute de noua reglementare, numărul mare de cereri și posibilitatea completării cu înscrisuri a dosarelor depuse la entitățile învestite de lege.

60. Totodată, Curtea a mai reținut, cu titlu de evidență, că un termen considerat adecvat pentru soluționarea unui număr de 2.500 de cereri nu poate păstra aceeași caracteristică și în ceea ce privește soluționarea unui număr de 5.000 de cereri.

61. În concluzie, Curtea a statuat că tratamentul juridic diferențiat instituit de textul de lege criticat are o justificare obiectivă și rezonabilă și nu se constituie într-o încălcare a dispozițiilor constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetățenilor.

62. Pentru identitate de rațiune, Curtea constată că cele reținute prin decizia amintită își mențin valabilitatea și în această cauză, sub aspectul criticilor de neconstituționalitate referitoare la încălcarea, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, a prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție referitoare la principiul egalității și interzicerea discriminării.

63. Curtea constată ca fiind neîntemeiate și criticile de neconstituționalitate referitoare la încălcarea, prin art. 33 din Legea nr. 165/2013, a accesului liber la justiție, drept fundamental garantat de art. 21 alin. (1)-(3) din Constituție. Aceasta deoarece textul legal menționat nu împiedică exercitarea liberului acces la justiție, ci doar îl condiționează de respectarea unor termene înăuntrul cărora entitățile prevăzute de lege au obligația soluționării cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în sensul emiterii unei decizii de admitere sau de respingere a acestora. Potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din lege, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești fie împotriva deciziei emise de entitatea prevăzută de lege (în termen de 30 de zile de la data comunicării), fie împotriva refuzului nejustificat al soluționării cererii de către aceeași entitate (în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor). De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept - subiectiv sau procesual -, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, ocrotite în egală măsură (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 201 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 mai 2012, sau Decizia nr. 754 din 20 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 23 octombrie 2012).