Decizia CCR nr. 527 din 12.12.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 3201alin. 1, 2 şi 8 din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 320¹alin. 1, 2 și 8 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Aurel Grigoraș în Dosarul nr. 9.079/94/2012 (1.209/2013) al Curții de Apel București - Secția a II-a penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 494D/2013.

La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției, domnul avocat Mircea Popescu din cadrul Baroului București, cu delegație la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului apărătorului ales al autorului excepției, care pune concluzii de admitere a acesteia, reiterând argumentele expuse cu prilejul invocării excepției de neconstituționalitate în fața instanței de drept comun.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 1.226/R din 27 iunie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 9.079/94/2012 (1.209/2013), Curtea de Apel București - Secția a II-a penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 320¹alin. 1, 2 și 8 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Aurel Grigoraș în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unui recurs formulat împotriva unei sentințe penale prin care, ca urmare a împăcării părților, s-a dispus, pe de o parte, încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă și, pe de altă parte, făcându-se aplicarea art. 320¹din Codul de procedură penală, condamnarea la pedeapsa închisorii de 1 an și 6 luni cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru săvârșirea infracțiunii de părăsire a locului accidentului din care a rezultat vătămarea integrității corporale a unei persoane.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că prevederile legale menționate sunt neconstituționale, deoarece inculpatul, pentru a putea beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă, se vede constrâns să renunțe la dreptul la apărare. Astfel, recunoașterea faptelor reținute este făcută în necunoștință de cauză, inculpatul neavând reprezentarea acuzațiilor aduse prin actul de sesizare și nici posibilitatea de a cumpăni dacă solicită sau nu judecata potrivit procedurii obișnuite ori simplificate, cu atât mai mult cu cât rechizitoriul nu este comunicat persoanei cercetate. De aceea, consideră că, pentru respectarea deplină a dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil, ar trebui ca procedura judecării simplificate să nu mai fie premergătoare fazei cercetării judecătorești.

Totodată, alin. 8 al art. 320¹din Codul de procedură penală nu acoperă toate situațiile care se pot ivi, deoarece judecătorul nu poate respinge cererea formulată atunci când probele administrate în faza de urmărire penală sunt nule.

Curtea de Apel București - Secția a II-a penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece aplicarea procedurii simplificate depinde exclusiv de voința inculpatului care renunță de bunăvoie la dreptul său de a se apăra în fața instanței de judecată.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale, deoarece legiuitorul oferă inculpatului o procedură alternativă cu caracter facultativ, și nicidecum obligatoriu.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile apărătorului ales al autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 320¹alin. 1, 2 și 8 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Judecata în cazul recunoașterii vinovăției, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, astfel cum a fost modificat prin art. V din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 21 decembrie 2011, care au următorul conținut:

"Până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.[_]

Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În acest caz instanța continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.“

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 referitor la Dreptul internațional și dreptul intern,art. 20 referitor la Tratatele internaționale privind drepturile omului,art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție și art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum și dispozițiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul excepției susține că inculpatul nu mai beneficiază de un proces echitabil, fiind constrâns să renunțe la dreptul său la apărare în condițiile în care nu poate decide în cunoștință de cauză cu privire la alternativa procedurală care-i este oferită de lege.

O astfel de critică este neîntemeiată, deoarece, așa cum s-a arătat în bogata jurisprudență a Curții Constituționale, procedura simplificată reprezintă o derogare de la dreptul comun și nu poate fi convertită într-un drept fundamental, inculpatul fiind liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanța de judecată, în condițiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, poate respinge cererea. Totodată, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaștere a vinovăției și de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și o garantare a aplicării prezumției de nevinovăție, deoarece judecătorul cauzei nu poate fi ținut de acceptarea vinovăției de către inculpat, ci de obligația de a se asigura că persoana respectivă a recunoscut, liber și sincer, că este autorul faptelor și de a verifica realitatea acestora. (A se vedea în acest sens Decizia nr. 988 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2013, și Decizia nr. 376 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 21 noiembrie 2013).

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele și soluția deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de aceste argumente, Curtea constată că, în pofida susținerilor autorului excepției, partea interesată poate decide în deplină cunoștință de cauză asupra opțiunii pe care o are de făcut, deoarece, cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală, învinuitului/inculpatului i se aduce la cunoștință încadrarea juridică a faptei, precum și tot materialul existent la dosar. Totodată, acesta este întrebat dacă mai are de formulat cereri noi ori de făcut declarații suplimentare. Faptul că, spre deosebire de inculpatul arestat, inculpatului cercetat în stare de libertate nu i se comunică rechizitoriul, nu poate fi convertit într-un fine de neconstituționalitate a dispozițiilor legale criticate în prezenta cauză, deoarece nimic nu-l împiedică ca, asemeni tuturor părților, să solicite eliberarea de copii de pe orice alt act al dosarului de urmărire penală, dosar care, odată ajuns la instanța de judecată, devine public. Prin urmare, autorul excepției poate să decidă până la începerea cercetării judecătorești, în cunoștință de cauză, dacă dorește sau nu să opteze pentru judecarea cauzei sale potrivit procedurii simplificate.

De asemenea, soluționarea cauzei potrivit regulilor instituite de textul contestat se face cu aplicarea dispozițiilor art. 334 și art. 340-344 din Codul de procedură penală, situație care implică opozabilitatea reglementărilor referitoare la schimbarea încadrării juridice, la ordinea în care se dă cuvântul, la ultimul cuvânt al inculpatului, la concluzii scrise și la obiectul deliberării. Aceasta nu presupune că, odată audiată partea vătămată - victimă a unei infracțiuni pentru care împăcarea părților înlătură răspunderea penală - instanța de judecată este în imposibilitate de a lua act de o asemenea declarație. Tot astfel, încadrarea juridică ar putea fi schimbată, dimpotrivă, într-o faptă care se pedepsește cu detențiunea pe viață și pentru care judecarea potrivit procedurii simplificate este prohibită. În plus, dispozițiile legale criticate nu înlătură aplicabilitatea normelor imperative referitoare la nulități ori a normelor procedurale referitoare la soluțiile care pot fi pronunțate. Prin urmare, judecătorul poate dispune, pe lângă condamnarea inculpatului în limitele speciale instituite, și achitarea ori încetarea procesului penal, după caz (dacă a intervenit decesul făptuitorului, ori dacă părțile s-au împăcat). Dimpotrivă, numai în situația în care normele speciale contestate ar interzice în mod expres soluțiile achitării ori încetării procesului penal s-ar putea pune în discuție încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil sau a prezumției de nevinovăție. Or, dispozițiile art. 3201 alin. 4 din Codul de procedură penală instituie în sarcina instanței o singură obligație, și anume aceea de a soluționa latura penală, și nicidecum de a condamna inculpatul. Faptul că alin. 7 are în vedere condamnarea inculpatului nu echivalează cu obligația judecătorului de a pronunța numai condamnarea, ci are în vedere reducerea unor limite de pedeapsă drept beneficiu ce se acordă inculpatului care a optat pentru procedura simplificată de judecare. Aceasta este, de altfel, rațiunea deliberării, ca activitate premergătoare soluționării, care poartă asupra existenței faptei și vinovăției făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, precum și asupra oricărei altei probleme privind justa soluționare a cauzei.