Decizia CCR nr. 1.073 din 13.12.2012 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Aurel Moga și Asociația de Locatari din bd. Corneliu Coposu nr. 1D, sectorul 3, București, în Dosarul nr. 6.226/302/2012 al Judecătoriei Sectorului 5 București - Secția I penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.054D/2012.

La apelul nominal lipsesc autorii excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că autorul excepției Asociația de Locatari din bd. Corneliu Coposu nr. 1D, sectorul 3, București, a depus la dosar note scrise prin care aduce la cunoștința Curții faptul că a formulat cerere de repunere în termen și recurs împotriva Sentinței penale nr. 951 din 24 aprilie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București - Secția I penală în Dosarul nr. 6.226/302/2012.

Cauza este în stare de judecată.

Președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, invocând, în acest sens, jurisprudența în materie a Curții Constituționale.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Sentința penală nr. 951 din 24 aprilie 2012, așa cum a fost îndreptată prin încheierea din 29 mai 2012, ambele pronunțate în Dosarul nr. 6.226/302/2012, Judecătoria Sectorului 5 București - Secția I penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Excepția a fost ridicată de Aurel Moga și Asociația de Locatari din bd. Corneliu Coposu nr. 1D, sectorul 3, București, cu ocazia soluționării contestației în anulare împotriva unei sentințe penale prin care a fost respinsă o cerere de revizuire.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că dispozițiile art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la un recurs efectiv, precum și condițiile și limitele restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, întrucât examinarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire nu are loc în ședință publică, ci presupune o activitate unilaterală, iar nu contradictorie, părțile fiind, astfel, în imposibilitate de a-și susține punctul de vedere în fața instanței.

Judecătoria Sectorului 5 București - Secția I penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece dispozițiile art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere prevederilor din Legea fundamentală invocate de autorii excepției.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului precizează că își menține punctul de vedere reținut în deciziile Curții Constituționale nr. 325/2012 și nr. 518/2012, în sensul că dispozițiile de lege criticate surit constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală, modificate prin art. XVIII pct. 53 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Textul de lege criticat are următorul cuprins: "Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță, în camera de consiliu, fără citarea părților și fără participarea procurorului. Instanța examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege și dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.“

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autorii excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2) referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (1) și (2) privind accesul liber la justiție și ale art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și a prevederilor art. 1 privind obligația de a respecta drepturile omului, ale art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la principiile accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil, invocate și în prezenta cauză, și față de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 518 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 20 iunie 2012, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor de lege criticate, reținând că revizuirea este o cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor penale definitive și poate fi exercitată numai în condițiile reglementate în art. 393 și următoarele din Codul de procedură penală.

Anterior modificării dispozițiilor art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală prin art. XVIII pct. 53 din Legea nr. 202/2010, instanța de judecată examina cererea de revizuire ascultând concluziile procurorului și ale părților. În prezent, cererea se examinează în camera de consiliu, fără citarea părților și fără participarea procurorului.

Așa fiind, Curtea a constatat că, în cadrul acestor din urmă reglementări, partea interesată se adresează procurorului cu o cerere prin care solicită revizuirea unei hotărâri penale definitive, iar acesta va fi obligat să efectueze o seamă de acte de cercetare, care vor fi înaintate împreună cu concluziile sale instanței competente. Prin art. 403 din Codul de procedură penală a fost instituită procedura prealabilă a admiterii în principiu, stabilindu-se în alin. 1 că instanța, pe baza materialului primit de la procuror, examinează, în camera de consiliu, fără citarea părților și fără participarea procurorului, dacă cererea de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege și dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.

Or, prin natura și conținutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a revizuirii sub aspectul admisibilității în principiu, nu vizează însăși soluționarea căii extraordinare de atac, ci doar verificarea întrunirii condițiilor de exercitare a acesteia referitoare la încadrarea cererii în termenul legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege și depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cazului de revizuire. Altfel spus, instanța se pronunță asupra unei probleme care privește exclusiv buna administrare a justiției, ca și în cazul judecării recuzării sau al strămutării pricinilor. Or, așa cum a stabilit în repetate rânduri instanța de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenției, "drepturi civile“ și, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în acest sens, sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunțat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (Cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunțată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y și Z împotriva Elveției (Cererea nr. 6.916/75).

Așadar, cât timp procedura admiterii în principiu nu privește însăși judecarea pe fond a cererii de revizuire - o atare procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv în art. 405 din Codul de procedură penală -, Curtea a constatat că dispozițiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se ocupă de fondul cauzelor, de drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci numai de aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părților.

De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor ordinare și a celor extraordinare de atac, legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac. Aceste prevederi constituționale dau expresie principiului consacrat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunțată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că "statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale“.

întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru motivele arătate, dispozițiile art. 403 alin. 1 din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici prevederilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Referitor la invocarea, ca temei al excepției de neconstituționalitate, a art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, Curtea constată că o atare încălcare nu poate fi reținută, întrucât principiul egalității cetățenilor nu înseamnă uniformitate, astfel că, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite, tratamentul nu poate fi decât diferit.

În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin textul de lege ce face obiectul excepției, a art. 53 din Constituție, aceasta nu poate fi reținută, prevederile constituționale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, restrângere care nu s-a constatat.