Decizia CCR nr. 308 din 5.06.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Sindicatul Finanțelor Publice "Samfisc" Satu Mare, în reprezentarea membrului de sindicat Ecaterina Ana Maghiar, în Dosarul nr. 4.651/83/2013 al Tribunalului Satu Mare - Secția I civilă și care constituie obiectul Dosarului nr. 881D/2013 al Curții Constituționale.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în dosarele Curții Constituționale nr. 882D/2013 și nr. 883D/2013, având ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, ridicată de Sindicatul Finanțelor Publice "Samfisc" Satu Mare, în reprezentarea membrilor de sindicat Maria Magdolna Guiaș, și, respectiv, Lucia Lung, în dosarele nr. 4.652/83/2013 și, respectiv, nr. 4.654/83/2013 ale Tribunalului Satu Mare - Secția I civilă.

4. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Președintele Curții, având în vedere identitatea dintre obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție problema conexării lor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a dosarelor menționate. Curtea, în

temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 882D/2013 și nr. 883D/2013 la Dosarul nr. 881D/2013, care a fost primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, arătând că își mențin valabilitatea Decizia Curții Constituționale nr. 260 din 6 mai 2014 și Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin încheierile din 11 decembrie 2013, pronunțate în dosarele nr. 4 651/83/2013, nr. 4.652/83/2013 și nr. 4.654/83/2013, Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepție ridicată de Sindicatul Finanțelor Publice "Samfisc" Satu Mare, în reprezentarea membrilor de sindicat Ecaterina Ana Maghiar, Maria Magdolna Guiaș și, respectiv, Lucia Lung, în cauze având ca obiect soluționarea unor contestații formulate împotriva unor decizii de concediere.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, încălcarea principiului egalității cetățenilor în drepturi, deoarece art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 exclude salariații din instituțiile și autoritățile publice de la beneficiile aplicabile celorlalte categorii de angajați, cuprinse la art. 68 - 73 din aceeași lege, referitoare la anumite măsuri de protecție socială luate cu prilejul concedierilor colective. Aceste măsuri vizează, în principiu, obligații ale angajatorul de a-i informa pe salariați cu privire la măsura concedierii colective și de a purta discuții sau negocieri cu aceștia sau prin intermediul sindicatului cu rolul de a găsi soluții de natură să evite sau să atenueze consecințele negative ale concedierii colective (cum ar fi sprijinul pentru recalificare sau reconversie profesională și compensațiile ce urmează a fi acordate). Normele de lege criticate vin în contradicție, în opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, și cu prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție, deoarece înlătură dreptul persoanelor astfel concediate la măsuri de protecție socială, iar prin faptul că restricțiile/restrângerile criticate nu sunt justificate sub aspectul necesității lor într-o societate democratică și nici nu sunt proporționale, dispozițiile art. 74 alin. (5) din lege încalcă și prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 53 din Legea fundamentală.

9. Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011.

10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 nu aduc atingere exigențelor impuse de art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (2) și art. 53 din Constituție, astfel cum a constatat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011.

12. Se arată, în acest sens, că diferența de tratament a salariaților din instituțiile și autoritățile publice în raport cu ceilalți salariați, în sensul că acestora nu le sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Codul muncii cu privire la concedierea colectivă și garanțiile unei asemenea măsuri, se justifică prin aceea că cele două categorii de salariați nu se află în situații identice sau comparabile. Astfel, cei angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele - denumite cheltuieli de personal -, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile de ia buget, dezechilibrarea acestora putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între angajat și un angajator. Ca atare, măsurile de concediere colectivă a personalului bugetar se pot lua doar în baza unor reglementări primare speciale, care vor cuprinde măsuri corespunzătoare, de natură să nu discrimineze această categorie de salariați față de salariații din mediul privat

13. Cu privire la posibila încălcare a art. 41 alin. (2) din Constituție, se arată că reglementarea măsurilor de protecție socială aste de competența exclusivă a legiuitorului; în plus, nicio dispoziție constituțională nu consacră dreptul persoanelor concediate la plăți compensatorii.

14. În final, se mai susține că nu poate fi reținută nici critica de neconstituționalitate față de prevederile art. 53 din Constituție, întrucât textul legal examinat nu pune în discuție restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale.

15. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul- raportor, concluziile procurorului și dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

16. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

17. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare, al căror conținut este următorul:

- Art. 74 alin. (5): "Prevederile art. 68-73 nu se aplică salariaților din instituțiile publice și autoritățile publice."

18. Dispozițiile art. 68-73, la care fac trimitere normele legale criticate,fac parte din capitolul V "Încetarea contractului individual de muncă", secțiunea 5 "Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaților și procedura concedierilor colective" și se referă la garanții ale salariaților aflați în situația concedierii colective.

19. Dispozițiile constituționale apreciate ca fiind încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (5) potrivit cărora "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie", ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor, ale art. 41 alin. (2) privind dreptul salariaților la măsuri de protecție socială și ale art. 53 - Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. De asemenea, invocând art. 20 din Constituție, referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, autorii excepției consideră că sunt încălcate și prevederile art. 2 și art. 7 din Declarația Universală privind Drepturile Omului și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, texte referitoare la principiul egalității și interzicerea discriminării.

20. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat, în jurisprudența sa, cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

21. Sesizată pe calea controlului de constituționalitate a priori asupra unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum și a legii în ansamblul său, Curtea Constituțională a analizat conformitatea prevederilor legale criticate cu exigențele principiului egalității în drepturi a cetățenilor, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. Prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 21 aprilie 2011, Curtea a reținut că soluția legislativă criticată "creează, într-adevăr, un tratament juridic diferit pentru salariații din instituțiile publice și autoritățile publice în raport cu ceilalți salariați, în sensul în care acestora nu le sunt aplicabile dispozițiile codului referitoare la concedierea colectivă și garanțiile care însoțesc o asemenea măsură". Analizând însă dacă cele două categorii de salariați se află în situații identice ori comparabile prin prisma normei legale avute în vedere, Curtea a constatat că angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație cu cei din sfera privată pentru a se pretinde egalitatea în drepturi între aceștia. S-a arătat, în acest sens, făcându-se referire și la jurisprudența anterioară a Curții în materie (Decizia nr 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011), că elementul ce diferențiază în mod obiectiv cele două categorii de salariați constă în sursa de alimentare a cheltuielilor de personal, care, în cazul angajaților publici, se identifică cu bugetul național, astfel că este nevoie de o atentă administrare a acestora pentru a nu crea dezechilibre la nivelul bugetului public național. Cele reținute mai sus nu au semnificația faptului că nu se vor putea lua măsuri de concediere colectivă la nivelul instituțiilor și autorităților publice și nici că eventualele măsuri de concediere colectivă pot fi dispuse de către angajatorul public numai în virtutea propriei voințe și a propriului act de decizie. Din contră, măsurile de concediere colectivă în privința personalului din instituțiile și autoritățile publice al cărui raport de muncă izvorăște în temeiul unui contract individual de muncă se vor putea face doar în baza unor reglementări primare speciale, care vor cuprinde măsuri de acompaniere corespunzătoare, de natură să nu discrimineze această categorie de salariați față de salariații din mediul privat.

22. Curtea constată că cele reținute prin decizia amintită, cu privire la pretinsa nerespectare a principiului egalității în drepturi și a principiului nediscriminării, își păstrează valabilitatea și în această cauză.

23. În plus, în legătură cu justificarea tratamentului diferit de care cele două categorii de angajați beneficiază, este de menționat că, în cazul angajatului din sectorul public, angajatorul este o instituție sau o autoritate publică, deci nu o întreprindere sau unitate economică. O astfel de instituție sau autoritate publică este organizată și funcționează în baza unui act normativ, iar schema numărului necesar de posturi pentru buna sa funcționare este prevăzută printr-un ordin al ministrului de resort sau într-un act normativ cu forță juridică superioară. Măsurile de concediere colectivă sunt dispuse prin acte juridice de aceeași natură, fiind o consecință a reorganizării administrative conform unui plan de guvernare ce urmărește anumite obiective. Așa fiind, decizia de concediere nu ține de aprecierea directă și personală a angajatorului, așa cum se întâmplă în mediul de afaceri privat, ci aparține legiuitorului/executivului, în calitatea sa de exponent al puterii legislative sau executive, după caz.

24. Referitor la critica vizând restrângerea neconstituțională a exercițiului dreptului salariaților la măsuri de protecție socială, Curtea reține că art. 41 alin. (2) din Constituție precizează că acest drept privește "securitatea și sănătatea salariaților; regimul de muncă al femeilor și al tinerilor; instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională ", fără a face referire expresă la dreptul de informare și consultare prealabilă concedierii colective. Este adevărat că enumerarea măsurilor de protecție socială nu este exhaustivă, legiuitorul constituant utilizând expresia "precum și alte situații specifice, stabilite prin lege", ceea ce înseamnă că revine competenței exclusive a legiuitorului stabilirea lor, precum și a condițiilor în care se acordă aceste măsuri de protecție, în funcție de împrejurările concrete și obiectivele vizate, putând institui, așa cum s-a arătat mai sus, tratamente juridice diferite pentru persoane aflate în situații obiectiv diferite. Sub acest aspect, Curtea remarcă voința clară a legiuitorului de a nu exclude total salariații din sectorul bugetar de la aplicarea prevederilor dreptului comun în materie-dreptul muncii. Astfel, art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 prevede că doar dispozițiile art. 68-73 nu se aplică salariaților din instituțiile publice și autoritățile publice, rezultând, per a contrario, că celelalte norme juridice ale legii îi vizează și pe aceștia. Pe de altă parte, în situația unor categorii speciale de salariați ai instituțiilor sau autorităților publice - cum ar fi funcționarii publici, al căror statut este reglementat de Legea nr. 188/1999 - legiuitorul a prevăzut, prin lege specială, statutul acestora, incluzând deci drepturi și obligații relative la desfășurarea raporturilor de serviciu specifice.

25. În privința invocării art. 1 alin. (5), a art. 20 și a art. 53 din Constituție, Curtea constată că aceste norme nu au incidență în planul prezentei excepții de neconstituționalitate, deoarece în cauză nu se poate reține încălcarea vreunei dispoziții infraconstituționale, a exercițiului vreunui drept sau al unei libertăți fundamentale și nici a vreunei reglementări internaționale privind drepturile fundamentale ale omului mai favorabile.

26. De altfel, Curtea observă că Legea nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii - actul normativ prin care a fost introdusă reglementarea criticată - face referire, în expunerea de motive ce o însoțește, la Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr. 225 din 12 august 1998, care reglementează măsuri de protecție sporită a lucrătorilor în cazul concedierilor colective. Art. 1 alin. (2) lit. b) din aceasta precizează: "Prezenta directivă nu se aplică în cazul: (...) (b) lucrătorilor din administrația publică sau din instituțiile de drept public (sau, în statele membre în care acest concept nu este cunoscut, de organisme echivalente)." Prin urmare, Curtea constată că textul legal criticat transpune în planul legislației interne o normă de drept unional, ca efect al obligației generale a statelor membre de armonizare a cadrului normativ național cu cel al Uniunii Europene. Desigur, această prevedere nu exclude adoptarea de către legiuitorul național a unor măsuri speciale care să vizeze în mod distinct categoria salariaților din sectorul public, aspect la care s-a făcut anterior referire.