Decizia CCR nr. 390 din 27.05.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 pt. reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prev. Legii...

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, excepție ridicată de Clement Glăvan în Dosarul nr. 2.152/231/2014 al Judecătoriei Focșani - Secția civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 92D/2015.

2. Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 28 aprilie 2015, în prezența reprezentantului autorului excepției, avocat Ana Corina Săcrieru, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu, și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 57 și art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunțării pentru data de 14 mai 2015. La această dată, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 și art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, amânarea pronunțării pentru data de 19 mai 2015 și, ulterior, în temeiul acelorași dispoziții, pentru data de 27 mai 2015, dată la care Curtea a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

3. Prin Încheierea din 30 octombrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. 2.152/231/2014, Judecătoria Focșani - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, excepție ridicată de Clement Glăvan într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri de partaj judiciar prin care se solicită ieșirea din indiviziune cu privire la o suprafață de 82 ha de pădure, aflată în proprietatea obștii de moșneni din comuna Nereju, județul Vrancea.

4. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că indiviziunea forțată reglementată de textul de lege criticat în legătură cu terenurile cu vegetație forestieră organizate în diverse forme asociative de proprietate, în speță a obștii de moșneni, este de natură a îngrădi în mod nejustificat exercițiul dreptului de proprietate, cu încălcarea dispozițiilor constituționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi. Se mai arată că la data când dreptul de proprietate asupra suprafeței cu vegetație forestieră aparținând autorului excepției de neconstituționalitate a fost dobândit prin vânzare-cumpărare era în vigoare Codul silvic din 1910, care reglementa posibilitatea ieșirii din indiviziune dacă bunul era partajabil în natură. Pe de altă parte, se mai arată că situația terenurilor cu vegetație forestieră, organizate în forma asociativă a obștii de moșneni și care au fost dobândite prin vânzare-cumpărare, este alta decât cea a terenurilor donate comunităților locale, fiind stăpânite de acestea din urmă în devălmășie.

5. Judecătoria Focșani - Secția civilă își exprimă opinia asupra excepției de neconstituționalitate, arătând că aceasta este neîntemeiată.

6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

7. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile reprezentantului autorului excepției de neconstituționalitate, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

8. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă prevederile art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, potrivit cărora: "(5) Suprafețele forestiere aflate în proprietate comună, conform naturii acestora, rămân în proprietate indiviză pe toată durata existenței lor.“

10. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în 44 alin. (1) referitor la garantarea dreptului de proprietate și art. 53 alin. (1) privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

11. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că autorul excepției de neconstituționalitate susține că textul legal criticat, care prevede că suprafețele forestiere aflate în proprietate comună, conform naturii acestora, rămân în proprietate indiviză pe toată durata existenței lor, încalcă art. 44 alin. (1) și art. 53 alin. (1) din Constituție, prin prisma faptului că se aplică și cu privire la terenurile forestiere proprietate individuală care anterior intrării în obști erau în proprietatea privată a persoanei.

12. Curtea constată că pădurile stăpânite de moșneni sau răzeși sunt supuse pentru prima oară regimului silvic prin Codul silvic din 1910, publicat în Monitorul Oficial nr. 8 din 9 aprilie 1910; chiar la epoca adoptării acestuia, s-a subliniat că "trecerea acestor păduri sub regimul silvic era absolut necesară, pentru ca proprietarii lor să poată fi supuși la toate îndatoririle ce decurg din aplicarea acestui regim“ (a se vedea expunerea de motive la Codul silvic din 1910). Finalitatea urmărită de legiuitorul din 1910 a fost aceea de a pune capăt "stării de anarhie în care se găsesc astăzi cetele noastre de moșneni sau de răzeși proprietari de păduri, împiedicându-i de a distruge puținele păduri cari au mai rămas încă în stăpânirea lor“. În continuare, în aceeași expunere de motive a legii, se arată că "tăierile nu s-au făcut niciodată în proporțiune cu drepturile ce fiecare moșnean sau răzeș avea în devălmășie“; de aceea, a revenit Codului silvic din 1910 sarcina de a stabili "care este partea ce revine fiecărui moșnean sau răzeș în devălmășie. Numai cunoscându-se acest lucru se va putea ști ce cantitate de lemne de foc sau pentru alte mici trebuințe va trebui să se dea fiecărui moșnean sau răzeș“. Cetele de moșneni și răzeși au fost definite, prin aceeași expunere de motive, ca fiind o grupă compusă, în majoritate, din țărani proprietari ai unui bun rural, care stăpânesc acest bun în devălmășie "pe bază de hrisoave sau alte acte vechi ori a unei posesiuni îndelungate de mai multe generațiuni și ale căror părți se stabilesc pe unități ca: stânjenul și palma, ca ocaua și dramul cu funia, ori pe cap de moșnean sau răzeș sau pe baza oricărei alte unități“.

13. Art. 29 din Codul silvic din 1910 prevedea că, "pentru stabilirea drepturilor de proprietate a cetelor de moșneni sau răzeși aflate în devălmășie, [_] se instituie o comisiune compusă din judele de ocol, din administratorul plasei și din controlorul fiscal al locului unde este situată proprietatea, și care comisiune va fi prezidată de judele de ocol“. Comisiunea avea competența de a constata existența cetelor de moșneni aflate în devălmășie, membrii care le compun, bunurile pe care aceste cete le stăpânesc, natura și întinderea lor aproximativă și proporția drepturilor fiecărui moșnean în averea devălmașă (Hotărârea Curții de Casație, Secția a II-a, nr. 128/1912). De asemenea, pentru stabilirea drepturilor fiecărui moșnean sau răzeș în proprietatea devălmașă, Comisiunea trebuie să se mărginească la a determina perimetrul părții din proprietatea care se stăpânește în devălmășie și a stabili proporția dreptului fiecărui moșnean numai din această porțiune, neputând lua în calcul întreaga proprietate "adică și porțiunile pe care moșnenii le stăpânesc individual și exclusiv“ (Hotărârea Curții de Casație, Secția a II-a, nr. 313/1915). Asupra acestor operațiuni care priveau strict proprietatea devălmașă, Comisiunea adopta o deciziune, care era însoțită și de o "tabelă“, "cari va face parte integrantă din deciziune și care va cuprinde: numele obștei, numele membrilor ei, calitatea lor de sunt majori, minori sau incapabili, numele imobilului, natura și întinderea lui aproximativă și proporțiunea dreptului fiecăruia în imobil“ (art. 31 din lege). Având în vedere aceste aspecte, ipoteza enunțată de autorul excepției de neconstituționalitate, respectiv faptul că ar fi adus ca aport propriu în obște o anumită suprafață de pădure aflată în proprietatea sa, nu poate fi reținută de Curte în analiza sa, întrucât pretinsul drept de proprietate al acestuia poate fi sau unul individual asupra suprafeței de pădure menționate, așadar, distinct de cel al obștii de moșneni sau răzeși, sau unul în indiviziune al cetei de moșneni sau răzeși, după caz, atestat ca atare prin tabela menționată de art. 31 din Codul silvic din 1910. Analiza acestor chestiuni de fapt excedează însă competenței Curții Constituționale, revenind instanțelor competența de a se pronunța cu privire la dreptul de proprietate existent asupra suprafeței de pădure menționate la data intrării în vigoare a Constituției din 1948.

14. Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, reglementând reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, la cererea persoanelor fizice îndreptățite, a avut în vedere obștile de moșneni și răzeși, și nu proprietatea privată individuală. În jurisprudența Curții Constituționale s-a arătat că titularii dreptului de proprietate sunt formele asociative (a se vedea în acest sens Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 521 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 15 august 2007, sau Decizia nr. 634 din 12 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 17 august 2011). Dealtfel, prin art. I pct. 28 și 31 cuprins în titlul VI - Modificarea și completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997 al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, s-a reglementat, în mod neechivoc, faptul că titularul dreptului de proprietate este forma asociativă, art. 26 alin. (1) și art. 28 alin. (8) din Legea nr. 1/2000, în redactarea ulterioară modificării operate prin Legea nr. 247/2005, prevăzând că "Formelor asociative de proprietateasupra terenurilor cu vegetație forestieră, pășunilor și fânețelor, obști de moșneni în devălmășie, obști răzesesti nedivizate, composesorate, obști de cumpărare, păduri grănicerești, păduri urbariale, comune politice, cooperative, alte comunități și forme asociative cu diferite denumiri,li se va elibera un singur titlu de proprietate,la solicitarea reprezentantului legal al acestora, cu mențiunea la titular, după caz: «obște de moșneni», «obște de răzeși», «composesorat», «păduri grănicerești», alte asociații și forme asociative cu denumirea localității respective“, respectiv că "În cazul dizolvării formelor asociativeproprietatea indiviză a acestorava trece în proprietatea publică a consiliilor locale în raza cărora se află terenurile respective“. S-a pus astfel capăt dezbaterilor juridice cu privire la titularul dreptului de proprietate. În concluzie, Curtea reține că foștii membri ai obștii care au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate nu erau ei înșiși înscriși la rubrica titular, ci se elibera un singur titlu cu mențiunea obște, iar în anexa titlului erau înscriși membrii formelor asociative, precum și cotele lor părți [așadar, practic, acea tabelă reglementată prin Codul silvic din 1910, cu corectivul adus prin art. 26 alin. (21) din Legea nr. 1/2000]. De aceea, ieșirea din indiviziune a membrului asociat este incompatibilă cu dreptul de proprietate pe care îl deține forma asociativă de proprietate, din moment ce membrul asociat nu deține un drept de proprietate asupra bunului imobil. Membrul asociat poate fie să renunțe la această calitate, situație în care nu va mai face parte din forma asociativă de proprietate, cota sa urmând a se împărți în mod corespunzător între ceilalți membri ai asociației, fie să dispună prin acte inter vivos sau mortis causa de cota sa parte unor persoane care dețin calitatea de membru al formei asociative, situație în care cota acestora va crește în mod corespunzător, iar membrul asociat care a dispus își va pierde această calitate.

15. În considerarea acestei proprietăți devălmașe/cote-părți a membrilor obștilor, legiuitorul a instituit prin art. 28 alin. (5) din lege o interdicție de ieșire din indiviziune a acestora pe toată durata existenței terenurilor forestiere, spre deosebire de art. 36 alin. 1, 2 și 4 din Codul silvic din 1910, potrivit cărora "Împărțeala pădurilor, proprietate a moșnenilor, nu se poate face decât în natură. În caz de a se cere împărțeala prin justiție, ea nu se poate face decât dacă judecata va constata că imobilul se poate comod împărți în natură. [_] În caz când obștia se află în indiviziune cu o persoana morală sau cu particulari cari, ei sau autorii lor, nu au făcut parte din obște, ieșirea din indiviziune se va face conform dreptului comun“.

16. Legiuitorul are competența constituțională ca, atunci când reconstituie dreptul de proprietate asupra unor terenuri, în funcție de natura acestora, să stabilească un anumit regim de proprietate; de asemenea, faptul că au fost readuse în dreptul pozitiv aceste vetuste forme asociative nu înseamnă că reglementările care le-au privit trebuie, în mod obligatoriu, să fie preluate de noua legislație. Din contră, având în vedere timpul scurs din 1910 și până în prezent, coroborat cu importanța acordată valorii sociale ocrotite, pădurea, legiuitorul este în drept să configureze și să structureze dreptul de proprietate reconstituit, beneficiind de o largă marjă de apreciere în acest sens. Așadar, acesta nu este obligat să preia tale quale reglementările anterioare, ci soluțiile legislative adoptate pot fi modulate în funcție de noile realități economice și sociale. De aceea, membrii formelor asociative aflați în devălmășie sau indiviziune nu pot înstrăina propriile cote-părți unor persoane din afara acestora [art. 28 alin. (6) din Legea nr. 1/2000], terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte [art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000], iar în cazul dizolvării formelor asociative proprietatea indiviză a acestora va trece în proprietatea publică a consiliilor locale în raza cărora se află terenurile respective [art. 28 alin. (9) din Legea nr. 1/2000].

17. De asemenea, în precedent, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra unor critici de constituționalitate similare, prin raportare, între alte dispoziții constituționale, și la cele cuprinse în art. 44 alin. (1). Astfel, prin Decizia nr. 186 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, Curtea a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a reținut că această coproprietate perpetuă și forțată asupra unor bunuri imobile în privința cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în beneficiul unor subiecte colective de drept specifice, și anume composesoratele, obștile de moșneni sau de răzeși ori alte forme asociative, este reglementată prin art. 46 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările ulterioare, art. 26-28 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, și art. 63 din Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 11 august 2005.

18. Prin această decizie Curtea a constatat că, potrivit art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000, suprafețele forestiere aflate în proprietate comună, conform naturii acestora, rămân în proprietatea indiviză a subiectelor colective cărora li s-a restituit dreptul de proprietate, pe toată durata existenței lor, deși suprafețele restituite se împart în cote-părți egale între membrii formelor asociative. În acest sens, art. 26 alin. (21) din aceeași lege dispune că în cazul în care forma asociativă a fost în devălmășie, fără specificarea cotei-părți pentru fiecare asociat deposedat, suprafața ce se restituie se stabilește în cote-părți egale. Curtea a mai reținut că, în această situație particulară, a reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul unor subiecte colective de drept specifice, este vorba despre o formă de proprietate comună, pe cote-părți, forțată și perpetuă, iar bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate pot fi divizate în materialitatea lor, însă, spre a li se asigura destinația lor economică de terenuri forestiere, legiuitorul le-a declarat nepartajabile, transmiterea cotelor-părți ale formei asociative putând fi făcută numai către alți membri ai acesteia.

19. Prin decizia menționată Curtea a mai reținut că aceste elemente ce definesc dreptul de proprietate comună în indiviziune forțată și perpetuă, sub condiția exploatării terenurilor forestiere în forme asociative și cu respectarea regimului silvic impus de reglementările legale în materie, determină unitatea indisolubilă între teren și vegetația forestieră care se găsește pe suprafața lui, fiind în acord cu dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora: "Dreptul de proprietate, precum și creanțele statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.“ Mai mult, regimul juridic al proprietății privind terenurile forestiere restituite foștilor proprietari, în cadrul formelor asociative menționate, a fost determinat de legiuitor în mod special, în considerarea particularităților economice și sociale ale formelor de exploatare anterioare trecerii terenurilor în proprietatea statului. Aceste particularități cuprind anumite limitări ale unor prerogative ale dreptului de proprietate, în speță ale dreptului de dispoziție, decurgând din faptul că acest drept poartă asupra unei proprietăți aflate într-o perpetuă indiviziune forțată; bunurile respective sunt administrate și exploatate exclusiv în formele asociative prevăzute de lege, corespunzător situației existente în momentul trecerii terenurilor forestiere în proprietatea statului.

20. Invocând jurisprudența sa anterioară în materie (Decizia nr. 237 din 27 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 8 martie 2000), Curtea a statuat că proprietatea comună, sub toate formele pe care sistemul juridic românesc le cunoaște, inclusiv atunci când îmbracă forma indiviziunii forțate și perpetue, nu este o formă de proprietate al cărei exercițiu ar fi supus unor îngrădiri. Indiviziunea, ca formă a proprietății comune, are în vedere pluralitatea subiectelor dreptului de proprietate, iar nu conținutul acestuia, și anume prerogativele pe care le conferă. Atunci când există diferențe între formele de proprietate comună ori între acestea și proprietatea exclusivă, în ceea ce privește exercitarea unora dintre atributele dreptului de proprietate, aceste diferențe corespund particularităților regimului juridic al acelei forme de proprietate, neputând fi considerate îngrădiri ale exercițiului dreptului de proprietate, în sensul la care se referă art. 53 din Constituție. Regimul juridic al coproprietății forțate nu are așadar nicio legătură cu restrângerea exercițiului unor drepturi, la care se referă art. 53 din Constituție.

21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele reținute în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.