Decizia CCR nr. 437 din 8.07.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Constantin Stan în Dosarul nr. 634/120/2014 al Tribunalului Dâmbovița - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 189D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepției, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Președintele dispune a se face apelul și în dosarele nr. 286D/2014, nr. 287D/2014, nr. 294D/2014, nr. 295D/2014, nr. 296D/2014, nr. 301D/2014 și nr. 348D/2014, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Nuțu Daniel Solomon, Fănel Olteanu, Medalion Dulcă, Valentin Niță, Robert Gheorghe Pricop, Cristian-Marius Bucșeneanu și Andrei Dincă în dosarele nr. 306/113/2014 și nr. 596/113/2014 ale Tribunalului Brăila - Secția penală, dosarele nr. 639/120/2014, nr. 640/120/2014, nr. 697/120/2014 și nr. 590/120/2014 ale Tribunalului Dâmbovița - Secția penală și, respectiv, Dosarul nr. 547/113/2014 al Tribunalului Brăila - Secția penală.

4. La apelul nominal se constată lipsa autorilor excepțiilor, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a excepției de neconstituționalitate ridicate în dosarele sus-menționate, din oficiu, pune în discuție conexarea dosarelor nr. 286 D/2014, nr. 287 D/2014, nr. 294 D/2014, nr. 295 D/2014, nr. 296 D/2014, nr. 301 D/2014 și nr. 348 D/2014 la Dosarul nr. 285 D/2014. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura conexării dosarelor. Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 286 D/2014, nr. 287 D/2014, nr. 294 D/2014, nr. 295 D/2014, nr. 296 D/2014, nr. 301 D/2014 și nr. 348 D/2014 la Dosarul nr. 285 D/2014, care este primul înregistrat.

6. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. Se arată că prevederile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu încalcă dispozițiile art. 15 din Constituție, autorii excepției solicitând, de fapt, aplicarea ultraactivă a dispozițiilor art. 15 din Codul penal din 1969. Se arată că nepreluarea instituției aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cuprinsul actualului Cod penal reprezintă opțiunea legiuitorului, determinată de necesitatea respectării autorității de lucru judecat în cazul hotărârilor judecătorești rămase definitive sub imperiul Codului penal din 1969, prin care au fost dispuse pedepse penale într-un cuantum inferior maximului special prevăzut de Codul penal în vigoare pentru infracțiunile săvârșite. Se susține că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 nu contravin nici prevederilor art. 16 din Constituție, întrucât categoriile de persoane condamnate indicate de autorii excepției se află în situații juridice diferite, unele fiind condamnate prin hotărâri rămase definitive înaintea datei intrării în vigoare a noului Cod penal la pedepse penale ce depășesc maximul special prevăzut de acesta pentru faptele comise, iar celelalte fiind condamnate în aceleași condiții, la pedepse penale ce nu depășesc acest maxim.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

7. Prin încheierile din 7 martie 2014, 21 martie 2014, 31 martie 2014 și 14 aprilie 2014, pronunțate în dosarele nr. 306/113/2014, nr. 596/113/2014 și nr. 547/113/2014 și, respectiv, dosarele nr. 634/120/2014, nr. 639/120/2014, nr. 640/120/2014, nr. 697/120/2014 și nr. 590/120/2014, Tribunalul Brăila - Secția penală și Tribunalul Dâmbovița - Secția penală au sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepție ridicată de Constantin Stan, Nuțu Daniel Solomon, Fănel Olteanu, Medalion Dulcă, Valentin Niță, Robert Gheorghe Pricop, Cristian-Marius Bucșeneanu și Andrei Dincă în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri de aplicare a legii penale mai favorabile.

8. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii susțin că norma de la art. 4 din Legea nr. 187/2012 reprezintă o dispoziție penală mai puțin favorabilă ce retroactivează, cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât prevederile art. 15 alin. (1) teza întâi din Codul penal din 1969 referitoare la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, în vigoare la data condamnării lor, permiteau într-o astfel de situație fie menținerea, fie reducerea pedepsei, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsă.

9. Se arată, totodată, că textul criticat contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, creând discriminare între persoanele condamnate definitiv la pedepse care depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, respectiv Codul penal în vigoare, și ale căror pedepse pot fi reduse până la acest maxim, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul în care aceste pedepse sunt în curs de executare, și persoanele condamnate definitiv la pedepse ce nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă, pedepse ce nu au fost încă executate sau considerate executate, și al căror cuantum nu poate fi redus proporțional cu reducerea maximului special al pedepsei prevăzute pentru infracțiunea săvârșită.

10. Tribunalul Brăila - Secția penală și Tribunalul Dâmbovița - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 necontravenind prevederilor constituționale invocate de autorii excepției. Se arată că renunțarea la reglementarea aplicării facultative a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, în Codul penal în vigoare, este o problemă de politică penală și reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată potrivit atribuțiilor sale constituționale. Se susține că acest aspect nu este de natură a încălca prevederile art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, ci, dimpotrivă, reprezintă o directă aplicare a principiului constituțional al neretroactivității legii, de natură a conferi un plus de previzibilitate legii penale, având în vedere faptul că potrivit art. 15 alin. (1) din Codul penal din 1969 instanțele de judecată erau puse în situația de a proceda la reindividualizarea pedepselor și de a hotărî fie menținerea, fie reducerea lor, în cazul aplicării facultative a legii penale mai favorabile. Se arată că texul criticat nu contravine dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 124 alin. (2) din Constituție, întrucât situația juridică a celor două categorii de persoane condamnate invocate de autorii excepției este una diferită, iar principiul nediscriminării impune aplicarea aceluiași regim juridic persoanelor aflate în situații juridice similare. Se subliniază faptul că prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun aplicarea prioritară a principiului securității juridice și al autorității de lucru judecat. Se mai arată că textul criticat nu încalcă dispozițiile art. 7 din Convenție, ele constituind o garanție a aplicării acestuia în condiții de previzibilitate a legii penale.

11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

12. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2), se arată că soluția legislativă criticată se justifică prin prisma necesității asigurării unui echilibru între principiile constituționale referitoare la separația puterilor în stat, legalitatea pedepsei și neretroactivitatea legii, cu excepția legii penale și contravenționale mai favorabile. Astfel, principiul separației puterilor în stat presupune restrângerea minimă a intervenției legiuitorului asupra autorității de lucru judecat, restrângere ce poate fi justificată doar prin prisma aplicării altor principii constituționale, cum este cel al legalității pedepsei și al aplicării legii penale mai favorabile. Se subliniază faptul că, în situația invocată de autorii excepției, legea nouă nu prevede o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii, astfel încât nu poate fi reținută o eventuală încălcare a prevederilor art. 7 din Convenție. Se susține, că, de altfel, prevederile art. 6 din Codul penal reprezintă o directă aplicare a normei europene anterior referite, impunând reducerea pedepselor aplicate prin hotărâri definitive la maximul special prevăzut de legea nouă. În ceea ce privește pretinsa încălcare prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, se arată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor condamnate definitiv la pedepse ce nu depășesc maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunile săvârșite.

13. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, care au următorul cuprins: "Pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi.“

16. Se susține că textul criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, art. 16 privind egalitatea în drepturi și art. 124 alin. (2) cu privire la înfăptuirea justiției, precum și prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la legalitatea incriminării.

17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 365 din 25 iunie 2014 și a Deciziei nr. 385 din 26 iunie 2014, nepublicate în Monitorul Oficial al României la momentul pronunțării prezentei decizii, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu contravin prevederilor constituționale ale art. 15 alin. (2) și ale art. 16 și nici prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

18. Curtea a observat că autorii excepției de neconstituționalitate critică încălcarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile, identificând simultan, ca lege penală mai favorabilă, atât dispozițiile Codului penal, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, cât și dispozițiile art. 15 alin. (1) din Codul penal din 1969.

19. Curtea a reținut existența anumitor deosebiri între principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei și aplicarea aceluiași principiu în situația în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

20. Astfel, Curtea a observat că în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanța trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancțiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi și să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare și analizând faptele și situația particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile, legiuitorul nu a înțeles să repună în discuție criteriile de stabilire și individualizare a sancțiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancțiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancțiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 349 din 13 mai 2014).

21. De asemenea, Curtea a observat existența anumitor diferențe și în ceea ce privește aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situațiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi și la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a reținut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai ușoară, dar sancțiunea aplicată fie să depășească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fie să nu depășească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unui cuantum al sancțiunii care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raționament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză.

22. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanță a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile și alte drepturi sau valori constituționale care pot contracara parțial sau complet acest drept, precum principiul securității raporturilor juridice și principiul autorității de lucru judecat. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate și valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.

23. Având în vedere cele statuate în jurisprudența proprie, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene referitor la principiul autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancțiunea aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituție.

24. În ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din perspectiva principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, Curtea a observat că instanța europeană a statuat că articolul 7 paragraful 71 din Convenție garantează nu numai principiul neretroactivității legii penale mai severe, ci și principiul retroactivității legii penale mai favorabile. Acest principiu este încorporat în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferențe între legea penală în vigoare la momentul comiterii infracțiunii și a legilor penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, instanțele trebuie să aplice legea ale cărei prevederi sunt cele mai favorabile inculpatului (Hotărârea din 17 septembrie 2009 pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 109). Așa fiind, instanța de contencios constituțional a concluzionat în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanța europeană are în vedere situația în care ulterior comiterii unei infracțiuni, dar înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, o nouă lege prevede impunerea unei pedepse mai blânde, în acest caz autorul infracțiunii trebuind să beneficieze de legea penală mai favorabilă. Astfel, în vreme ce o lege dezincriminatoare ulterioară se aplică autorilor faptelor până la momentul executării complete a pedepselor, o lege penală nouă, care reduce sau atenuează pedepsele aplicabile, li se aplică autorilor actelor până în momentul în care condamnarea lor dobândește autoritatea de lucru judecat.

25. Având în vedere cele reținute, Curtea a constatat că dispozițiile criticate nu contravin principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile prevăzut de art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

26. Referitor la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16, Curtea observă că autorii excepției deduc neconstituționalitatea textului de lege criticat dintr-un pretins tratament discriminatoriu aplicat persoanelor condamnate definitiv, determinat de renunțarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive.

27. Analizând această critică, în Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, precitată, Curtea a apreciat că analiza situației ce face obiectul prezentelor dosare pornește de la ipoteza că ambele categorii de persoane între care se realizează comparația de către autorii excepției sunt persoane condamnate definitiv, ceea ce ar determina calificarea situației acestora ca fiind identică. Curtea a constatat însă că diferența rezidă în aceea că în cazul primei categorii, sancțiunile aplicate depășesc maximul special al noii reglementări, nemaigăsindu-și corespondent în noua legislație, situându-ne astfel în ipoteza aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile reglementate atât de art. 14 din Codul penal din 1969, cât și de art. 6 din Codul penal, pe când în cazul celei de-a doua categorii, în care se găsesc și autorii excepției, sancțiunile aplicate acestora nu depășesc maximul special cuprins în noua reglementare, ceea ce ar fi putut atrage aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive doar sub imperiul art. 15 din Codul penal din 1969, reglementare nepreluată însă în Codul penal.

28. Curtea a observat că analiza realizată din această perspectivă duce la concluzia că cele două categorii de persoane se află în situații juridice diferite, astfel încât aplicarea noii reglementări doar persoanelor a căror sancțiune aplicată depășește maximul special prevăzut de legea nouă nu poate duce la o înfrângere a principiului egalității.

29. În ceea ce privește pretinsa discriminare, invocată în cauza ce face obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate, între persoanele care au săvârșit faptele sub imperiul legii vechi și au fost condamnate sub imperiul acestei legi, și cele care, săvârșind faptele în aceleași condiții, nu au fost condamnate, urmând a li se aplica noile dispoziții, Curtea a constatat că aceste persoane nu se regăsesc în situații identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), astfel că tratamentul juridic diferențiat este justificat și nu se poate vorbi despre existența unei discriminări.

30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, atât considerentele, cât și soluția deciziilor invocate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

31. Referitor la invocarea dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că, în motivarea excepției de neconstituționalitate, autorii acesteia se rezumă la a reda textul din Constituție, fără a arăta, în mod concret, în ce constă contrarietatea dintre aceste prevederi constituționale și textul de lege criticat, astfel încât critica de neconstituționalitate nu poate fi reținută. Curtea Constituțională nu se poate substitui autorilor excepției în formularea unor critici de neconstituționalitate, cu atât mai mult cu cât prevederile constituționale invocate nu susțin prin ele însele neconstituționalitatea textelor de lege criticate.