Decizia CCR nr. 497 din 23.06.2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 250 alin. (6) şi art. 4251alin. (5) din Codul de procedură penală

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) și art. 425¹ alin. (5) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Vasile Adrian Iancu în Dosarul nr. 8.595/306/2014/a10 al Tribunalului Sibiu - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 572D/2015.

2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, arătând că autorul excepției deduce neconstituționalitatea acestora din compararea lor cu dispozițiile alin. (1) al aceluiași articol, deși situațiile juridice evocate sunt diferite. Arată că, atunci când măsura asigurătorie este luată de procuror, este firesc ca legiuitorul să reglementeze un control judiciar al actelor procurorului, însă, atunci când măsura asigurătorie este dispusă de către instanță, apreciază că nu se aduce atingere dispozițiilor constituționale invocate, întrucât operează un control judiciar încorporat, legiuitorul considerând că nu este oportun să mai existe un control cu privire la acest demers al instanței. Arată însă că legiuitorul a reglementat posibilitatea contestării modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, întrucât, în punerea în executare a măsurii asigurătorii, pot să apară diverse incidente care este firesc să fie supuse unui control judiciar. Susține că eventualele critici referitoare la luarea măsurii asigurătorii pot fi valorificate odată cu dezbaterea în fond a cauzei sau prin exercitarea căii de atac a apelului, în temeiul art. 409 alin. (1) lit. f), de către orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare, așadar fiind acoperită și ipoteza în care s-ar dispune măsura asigurătorie cu privire la bunurile aparținând unui terț. Cât privește dispozițiile art. 425¹ alin. (5) din Codul de procedură penală, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă, întrucât acestea nu au legătură cu cauza.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Decizia penală nr. 12/CF/2015 din data de 16 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 8.595/306/2014/a10, Tribunalul Sibiu - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) și art. 425¹ alin. (5) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Vasile Adrian Iancu într-o cauză având ca obiect soluționarea contestațiilor formulate de autor împotriva Încheierii penale din 4 martie 2015, pronunțată de Judecătoria Sibiu, privind menținerea măsurii preventive a controlului judiciar și instituirea sechestrului asigurător asupra cotei devălmașe neindividualizate deținute de acesta asupra unui apartament.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, autorul arată că acestea nu oferă posibilitatea părților din procesul penal ori persoanelor interesate, lezate prin luarea măsurii asigurătorii, de a contesta această măsură, încălcându-se, în felul acesta, dispozițiile constituționale privind dreptul la exercitarea căilor de atac, existând o afectare a dreptului la un proces echitabil, precum și o atingere a principiilor constituționale referitoare la nediscriminare și egalitate în fața legii, fiind încălcat și dreptul la apărare, atât timp cât, în faza de urmărire penală, în condițiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, suspectului și inculpatului, precum și oricărei alte persoane interesate li se acordă dreptul de a contesta luarea măsurii asigurătorii prin ordonanța procurorului, în termen de 3 zile de la comunicarea acesteia. Consideră că principiile privind nediscriminarea și egalitatea în fața legii trebuie să domine și faza de judecată, oferind aceleași drepturi procesuale de a contesta măsurile asigurătorii încă din faza de luare a acestora, ca și în cursul urmăririi penale. În caz contrar, se dă posibilitatea fie procurorului, fie părții civile de a eluda, în faza de urmărire penală, luarea măsurii asigurătorii care ar putea fi contestată și să o solicite doar în faza de judecată pentru a nu mai putea fi contestată. Or, această atitudine procesuală este discriminatorie, încălcând egalitatea în fața legii în cele două faze ale procesului penal și dreptul la apărare atât al suspectului sau inculpatului, cât și al oricărei persoane interesate, afectate de luarea măsurii. În ceea ce privește dispozițiile art. 425¹ alin. (5) din Codul de procedură penală, susține, în esență, că acestea sunt neconstituționale în condițiile în care compunerea completului de judecată la tribunal și la curțile de apel este formată dintr-un singur judecător, câtă vreme la Înalta Curte de Casație și Justiție sunt desemnați doi judecători pentru a soluționa astfel de cauze, fiind încălcat principiul egalității în fața legii și dreptul la un proces echitabil și nediscriminatoriu.

6. Tribunalul Sibiu - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că instituirea regulilor referitoare la compunerea completelor de judecată a instanțelor judecătorești este stabilită "în condițiile legii". Totodată, împrejurarea că împotriva încheierii instanței prin care s-a luat măsura asigurătorie nu se poate promova nicio cale de atac în procedura judecării pe fond nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. Susține că astfel de încheieri pot fi atacate odată cu hotărârea instanței de fond, nefiind încălcat liberul acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție. De asemenea, arată că stabilirea compunerii completelor de judecată ori instituirea regulilor de desfășurare a procesului penal sunt atributul exclusiv al legiuitorului. Chiar Curtea Constituțională a reținut în deciziile sale, anterior pronunțate, că acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la "condițiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, și ale art. 126 alin. (2) din Constituție care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, statuează că acestea "sunt prevăzute numai de lege". Împrejurarea că încheierea prin care judecătorul fondului soluționează și dispune măsuri asigurătorii definitive pe parcursul procesului nu este supusă căii de atac a contestației nu este de natură să încalce accesul liber la justiție, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesului, instituite de lege, formulând căi de atac odată cu fondul, ori contestații împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii dispuse prin încheierea judecătorului, în cadrul unor procese publice, judecate de instanțe independente, imparțiale, stabilite în condițiile legii și într-un termen rezonabil. Ținând seama de specificul dispozițiilor art. 250 și art. 4251 din Codul de procedură penală, apreciază că procedura formulării unor căi de atac, în condițiile regulilor speciale de procedură, este realizată de legiuitor în exercitarea competenței sale constituționale, care nu încalcă liberul acces la justiție. Cât privește invocarea prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, observă că instanța europeană de contencios al drepturilor omului a stabilit, în jurisprudența sa, că măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidența prevederilor convenționale menționate, aceasta vizând, în principal, garantarea executării unei eventuale creanțe ce va fi recunoscută în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății, astfel că luarea măsurilor asigurătorii nu are impact asupra vinovăției inculpatului.

7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate.

8. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, contravenind prevederilor art. 21 alin. (1)-(2), art. 24 alin. (1) și art. 44 alin. (8) din Constituție, de vreme ce permit formularea contestației exclusiv împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, nu și împotriva măsurii însăși, încălcându-se liberul acces la justiție, dreptul la apărare și prezumția dobândirii licite a averii. Arată că, în timp ce reglementarea anterioară în materie, respectiv art. 168 din Codul de procedură penală din 1968, prevedea atât posibilitatea contestării măsurii și a modului de aducere la îndeplinire a acesteia în orice fază a procesului penal, cât și recursul împotriva hotărârii instanței, în prezent, persoana afectată de măsura asigurătorie este lipsită nu numai de posibilitatea recursului, dar chiar și de calea de atac a contestației împotriva măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată. Observă că, în materie, a fost adoptată Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunilor săvârșite în Uniunea Europeană care instituie obligația statelor membre de a prevedea posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în fața unei instanțe [art. 8 alin. (6) teza a doua]. De asemenea, arată că art. 8 alin. (8) din aceeași directivă stipulează că, în cadrul procedurilor confiscării extinse, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanțele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt și probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activități financiare. Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 425¹ alin. (5) din Codul de procedură penală, față de prevederile art. 16 și art. 21 alin. (3) din Constituție, apreciază că aceasta nu poate fi reținută, dispozițiile criticate fiind norme de procedură a căror reglementare este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiect al excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250 alin. (6) și art. 4251 alin. (5) din Codul de procedură penală, care au următorul conținut:

Art. 250 alin. (6): Contestarea măsurilor asigurătorii

"(6) Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație la acest judecător ori la această instanță, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii."

Art. 425¹ alin. (5): Declararea și soluționarea contestației "(5) Contestația se soluționează de către judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanța superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședință publică, cu participarea procurorului."

12. În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum și dispozițiilor art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În plus, față de prevederile constituționale și convenționale invocate, în ceea ce privește dispozițiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, apreciază că acestea aduc atingere și dispozițiilor art. 24 referitor la dreptul la apărare din Legea fundamentală.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, ca neîntemeiată, constatându-se că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate. În motivarea deciziei sale, Curtea a reținut, în esență, că, în cazul în care măsura asigurătorie a fost dispusă prin încheiere de instanța competentă să judece cauza pe fond, atunci măsura poate fi contestată, în acord cu art. 408 alin. (2) coroborat cu art. 409 alin. (1) lit. b) și f) din Codul de procedură penală, cu apel, odată cu sentința atacată prin care se soluționează fondul cauzei. Așa fiind, faptul că de la momentul luării măsurii și până la momentul în care partea are posibilitatea efectivă de a o contesta trece un interval de timp nu este de natură a înlătura ori a diminua caracterul și consecințele ce pot decurge din folosirea căii de atac odată cu fondul, pentru că nu golește de conținut reexaminarea în sine.

14. A fortiori și în situația în care nu ar fi existat o astfel de cale de atac, Curtea a constatat că nu ar putea fi primită critica referitoare la afectarea drepturilor reclamate, deoarece, potrivit art. 129 din Constituție, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile prin instituirea unui sechestru asupra lor. Până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, întrucât acest lucru se poate realiza numai prin dispozitivul hotărârii care trebuie să cuprindă și cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii.

15. De asemenea, făcând referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanțe ale unor terți, cât și confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate (Decizia din 18 septembrie 2006, pronunțată în Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei).

Curtea reține că acest din urmă argument se regăsește și în Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 16 decembrie 2014, paragraful 19.

16. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia precitată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

17. Cât privește dispozițiile art. 4251 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea se regăsesc într-un capitol distinct al noului cod referitor la "Contestație", cale de atac ordinară, și ale cărei prevederi sunt aplicabile "când legea nu prevede altfel", stabilindu-se că soluționarea contestației se face de către judecătorul de drepturi și libertăți, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanța superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședință publică, cu participarea procurorului, persoana care a făcut contestația, precum și subiecții procesuali la care hotărârea atacată se referă fiind citați, potrivit alin. (6) al aceluiași articol. În esență, autorul excepției de neconstituționalitate susține că aceste prevederi sunt neconstituționale în condițiile în care compunerea completului de judecată la tribunal și la curțile de apel este formată dintr-un singur judecător, câtă vreme la Înalta Curte de Casație și Justiție sunt desemnați doi judecători pentru a soluționa astfel de cauze, fiind încălcat principiul egalității în fața legii și dreptul la un proces echitabil.

18. Curtea reține că motivele de neconstituționalitate invocate sunt neîntemeiate, atât timp cât, astfel cum s-a reținut în jurisprudența sa constantă, mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția presupun și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, iar legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili prin lege procedura de judecată, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, de vreme ce, potrivit dispozițiilor constituționale invocate,

"Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".